Capitolul 16 — Pierdut și a fost găsit

Capitol bazat pe textele din Luca 15, 11-32.
Parabola oii pierdute, a drahmei pierdute și a fiului risipitor aduc în mod clar la lumină iubirea plină de milă a lui Dumnezeu, pentru aceia care s-au înstrăinat de El. Deși ei s-au îndepărtat de Dumnezeu, El nu-i lasă în situația mizeră în care se află. El este plin de bunătate și milă duioasă față de toți aceia care sunt expuși ispitirilor unui vrăjmaș iscusit. {PDH 198.1}
În parabola fiului risipitor, Domnul este prezentat ca ocupându-Se de aceia care au cunoscut cândva iubirea Tatălui, dar care au îngăduit ispititorului să-i facă robi, după voia lui. {PDH 198.2}
„Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei a zis tatălui său: «Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine.» Și tatăl le-a împărțit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul și a plecat într-o tară îndepărtată.” Luca 15, 11-13. {PDH 198.3}
Fiul acesta mai tânăr considera ca o povară obositoare rânduielile din casa tatălui său. El considera că libertatea îi este restrânsă. Iubirea tatălui său și grija sa pentru el au fost interpretate greșit și el s-a hotărât să urmeze calea dictată de propriile sale porniri. {PDH 198.4}
Tânărul nu considera că are vreo obligație față de tatăl său și nu i-a arătat vreo mulțumire; și totuși el a pretins drepturile ce-i reveneau din averea tatălui său, în calitatea sa de fiu. Moștenirea ce i se cuvenea la moartea tatălui său, el dorea s-o primească atunci, imediat. El era înclinat numai spre bucuriile prezente și nu se îngrijea deloc de viitor. {PDH 199.1}
Obținând partea sa, el a mers într-o „țară îndepărtată”, departe de căminul tatălui său. Având bani din belșug și libertatea de a face cu ei ceea ce dorea, el se felicita pentru faptul că de acum dorința inimii sale putea fi împlinită. Nu mai era nimeni acum care să zică „nu face cutare lucru, căci aceasta îți va cauza”; sau, „fă cutare lucru, pentru că este bine și drept”. Tovărășiile rele l-au ajutat să se afunde tot mai profund în păcat și astfel el și-a risipit averea, ducând o viață destrăbălată. {PDH 199.2}
Sfânta Scriptură ne vorbește despre oameni care „s-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit” (Romani 1, 22); și aceasta este și istoria tânărului din parabolă. Averea pe care a reclamat-o în mod egoist din partea tatălui său a cheltuit-o cu desfrânatele. Comoara puterii tinereții sale a fost risipită. {PDH 199.3}
Anii prețioși ai vieții, tăria intelectului, viziunea luminoasă a tinereții, aspirațiile spirituale — toate au fost mistuite de flacăra plăcerilor.{PDH 200.1}
O mare foamete s-a abătut peste țara aceea și el a început să ducă lipsă și în situația aceasta s-a lipit de un locuitor al țării, care l-a trimis la câmp să-i păzească porcii. Pentru un iudeu, ocupația aceasta era cea mai josnică și cea mai degradantă. Tânărul care se mândrise cu libertatea sa, acum ajunsese un sclav. El se afla în cea mai rea sclavie -„prins în înseși nelegiuirile lui”. Proverbe 5, 22. Strălucirea lucrurilor amăgitoare care l-au ademenit a dispărut și el simțea acum povara lanțurilor sale. Stând jos pe pământ, în țara aceea pustiită și lovită de foamete, porcii fiind singurii lui tovarăși, el ar fi fost bucuros să se sature cu roșcovele cu care animalele erau hrănite. Dintre toți prietenii de petreceri care roiau în jurul său, și care mâncau și beau pe socoteala lui, în zilele când el era prosper — când avea bani — n-a mai rămas nici unul care să-l ajute. Unde este acum bucuria lui desfrânată? Aducându-și la tăcere conștiința, adormindu-și sensibilitățile, el se considera fericit; dar acum, cu banii cheltuiți, cu foamea nepotolită, cu mândria înfrântă și cu caracterul său moral pipernicit, cu voința sa slabă și care nu mai inspira încredere, cu simțămintele sale nobile aproape moarte, el era cel mai nenorocit dintre muritori. {PDH 200.2}
Ce tablou al situației celui păcătos avem aici. Deși înconjurat de binecuvântările iubirii Sale, nu este nimic pe care păcătosul, pornit pe panta îngăduinței de sine și a satisfacerii plăcerilor păcătoase, să dorească mai mult, ca despărțirea de Dumnezeu. Asemenea fiului nerecunoscător, el pretinde lucrurile cele bune ale lui Dumnezeu ca fiind, de drept, ale lui. El le ia, ca și când lucrul acesta ar fi ceva cu totul normal, fără să mulțumească pentru ele și fără să facă în schimb vreun serviciu din dragoste. Ca și Cain, care a ieșit din fața lui Dumnezeu și a plecat să-și caute un cămin, după cum fiul pierdut s-a dus „într-o țară îndepărtată”, tot astfel cei păcătoși caută fericirea în uitarea de Dumnezeu. Romani 1, 28. {PDH 200.3}
Oricare ar fi aparențele, viața care are în centrul ei numai preocuparea de sine este o viată irosită. Oricine încearcă să trăiască despărțit de Dumnezeu, își risipește ceea ce are. El își irosește anii cei prețioși, își irosește puterile minții, ale inimii și ale sufletului. Acela care se separă de Dumnezeu, ca să-și slujească sieși, este sclavul lui Mamona. Mintea pe care Dumnezeu a creat-o pentru a sta în compania îngerilor a ajuns așa de degradată, încât să fie în slujba a ceea ce este pământesc și animalic. Acesta este sfârșitul la care duce egoismul slujirii de sine. {PDH 200.4}
Dacă ai ales o astfel de viață, să știi atunci că-ți cheltuiești banii pe ceea ce nu este pâine, și munca ta pentru ceea ce nu satură. Vor veni momente când îți vei da seama de starea ta decăzută. Singur, într-o țară îndepărtată, vei simți mizeria ta și în disperare vei striga: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte!” Romani 7, 24. Este afirmarea unui adevăr universal valabil, care este cuprins în cuvintele profetului: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijinește pe un muritor și își abate inima de la Dumnezeu! Căci este ca un nenorocit în pustie, și nu vede venind fericirea; locuiește în lanurile arse ale pustiei, într-un pământ sărac și fără locuitori”. Ieremia 17, 5-6. Dumnezeu „face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie și peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5, 45), dar oamenii au puterea să se ascundă de strălucirea soarelui și de ploaie. Astfel, în timp ce Soarele Neprihănirii strălucește și ploaia harului cade din abundență peste toți, noi putem fi totuși despărțiți de Dumnezeu, „locuind încă în locuri arse de seceta din pustie”. {PDH 201.1}
Iubirea lui Dumnezeu urmărește încă pe cel care a ales să se despartă de El și Domnul pune în mișcare toate mijloacele pentru a-l readuce în casa părintească. Fiul risipitor, în starea lui nenorocită, mizeră, „și-a venit în fire”. Puterea amăgitoare pe care Satana a exercitat-o asupra lui a fost frântă. El și-a dat seama că suferințele sale au fost rezultatul propriei sale nebunii și a spus: „Câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu”. Luca 15, 17-18. Așa nenorocit cum era, fiul risipitor a găsit totuși puterea de a nădăjdui în convingerea că tatăl său îl iubește. Această iubire a fost ceea ce l-a atras spre casă. Tot astfel, certitudinea iubirii lui Dumnezeu este aceea care constrânge pe păcătos să se întoarcă la Dumnezeu. „Bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință”. Romani 2, 4. Mila și bunătatea lui Dumnezeu înconjoară fiecare suflet care este în primejdie, cu un lanț de aur. Domnul declară: „Te iubesc cu o iubire veșnică; de aceea îți păstrez bunătatea Mea”. Ieremia 31, 3. {PDH 202.1}
Fiul din parabolă s-a hotărât să-și mărturisească vina. El va merge la tatăl său și-i va spune: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău”. Dar el adaugă, arătând cât de redusă era concepția sa cu privire la iubirea tatălui său: „Fă-mă ca pe unul din argații tăi”. Luca 15, 19. {PDH 202.2}
Tânărul întoarse spatele turmei de porci și roșcovelor și și-a îndreptat fața spre casă. Tremurând de slăbiciune și doborât de foame, acesta se grăbește tot înainte. El nu are un acoperământ cu care să-și acopere zdrențele: dar mizeria sa a biruit mândria și el se grăbește înainte ca să cerșească un loc de slujitor, acolo unde cândva fusese fiu. {PDH 202.3}
Puțin s-a gândit tânărul și necugetatul fiu, atunci când a plecat din casa părintelui său, la durerea și dorul pe care le-a lăsat în inima tatălui său. Când dansa și benchetuia cu tovarășii săi destrăbălați, nu s-a gândit deloc atunci la tristețea ce se lăsase asupra casei sale părintești. Iar cum, când cu pași obosiți și îngreunați de durere își urmează drumul spre casă, el nu știa că cineva stătea de veghe așteptând întoarcerea lui. Dar în timp ce „era încă departe” tatăl său l-a recunoscut. Iubirea are vedere bună. Nici chiar degradarea adusă de anii trăiți în păcat n-a putut să ascundă pe fiu de ochii tatălui. „A alergat de a căzut pe grumazul lui”, într-o îmbrățișare lungă și plină de gingășie. {PDH 203.1}
Tatăl nu va îngădui nici unui ochi disprețuitor să-și bată joc de mizeria și zdrențele fiului său. El luă mantia largă și bogată de pe umerii săi și înveli cu ea făptura slăbită a fiului, și tânărul mărturisi printre suspine pocăința spunând: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău”. Luca 15, 21. Tatăl, ținându-l strâns lângă sine, îl aduse în casă. Tânărului nu i-a mai fost dată nici o ocazie în care să solicite un loc de argat. El era fiu, care avea să fie onorat cu tot ceea ce era mai bun în casa părintească și pe care, bărbații și femeile care îl așteptau, aveau să-l respecte și să-l slujească. {PDH 203.2}
Tatăl, adresându-se slujitorilor săi le spuse: „Aduceți repede haina cea mai bună și îmbrăcați-l cu ea; puneți-i un inel în deget și încălțăminte în picioare. Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l. Să mâncăm și să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort, și a înviat; era pierdut, și a fost găsit. Și au început să se veselească”. Luca 15, 22-24. {PDH 204.1}
În neastâmpărul anilor tinereții, fiul risipitor socotea pe tatăl său ca pe un om rigid și sever. Cât de cu totul diferită era acum concepția lui. Tot astfel, cei ce sunt amăgiți de Satana privesc la Dumnezeu ca la un Dumnezeu aspru și dificil. Ei și-L închipuie pândindu-ne ca să ne poată acuza și condamna; ca Unul care nu vrea să primească pe păcătos, atâta vreme cât există un motiv legal spre a nu-l ajuta. Ei consideră Legea lui Dumnezeu ca o restricție în calea fericirii oamenilor, un jug împovărător, de care sunt bucuroși să scape. Dar acela ai cărui ochi au fost deschiși prin iubirea Domnului Hristos, va vedea pe Dumnezeu plin de îndurare. Pentru el, Dumnezeu nu este o ființă tiranică și nemiloasă, ci ca un Tată care așteaptă cu nerăbdare să-și îmbrățișeze fiul pocăit. Păcătosul va exclama atunci împreună cu psalmistul: „Cum se îndură un tată de copiii lui, așa se îndură Domnul de cei ce se tem de El”. Psalmii 103, 13. {PDH 204.2}
În parabola fiului risipitor nu i se aduc reproșuri și nici batjocuri pentru purtarea lui cea rea. Fiul simte că trecutul lui este iertat și uitat, șters pentru totdeauna. Tot astfel spune și Dumnezeu păcătosului: „Eu îți șterg fărădelegile ca un nor și păcatele ca o ceață”. Isaia 44, 22. „Căci le voi uita nelegiuirea, și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.” Ieremia 31, 34. „Să se lase cel rău de calea lui, și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând.”Isaia 55, 7. „în zilele acelea, la vremea aceea — zice Domnul — se va căuta nelegiuirea lui Israel, și nu va mai fi, și păcatul lui Iuda, și nu se va mai găsi.” Ieremia 50, 20. {PDH 204.3}
Ce asigurare minunată avem aici, și anume că Dumnezeu este binevoitor să primească pe păcătosul care se pocăiește. Nu cumva și tu, cititorule, ti-ai ales propria ta cale? Nu cumva te-ai înstrăinat de Dumnezeu? Ai căutat oare să te desfătezi cu fructele călcării Legii lui Dumnezeu, numai ca să constați că ele s-au transformat în cenușă pe buzele tale? Iar acum, cu averea cheltuită, cu planurile vieții tale nimicite și cu speranțele tale moarte, ai rămas oare singur, părăsit? Iată glasul care de multă vreme vorbește inimii tale, dar pe care n-ai voit să-l asculți, ți se adresează în mod clar și lămurit: „Sculați-vă și plecați, căci aici nu este odihnă pentru voi, căci, din pricina spurcăciunii, vor fi dureri, dureri puternice”. Mica 2, 10. Întoarce-te la Casa Tatălui tău. El te cheamă spunând: „întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat”. Isaia 44, 22. {PDH 205.1}
Nu da ascultare sugestiilor vrăjmașului de a sta departe de Domnul Hristos, până când vei ajunge să te faci mai bun; până când vei fi destul de bun pentru a veni la Dumnezeu. Dacă vei aștepta până atunci, nu vei veni niciodată la El. Când Satana arată spre hainele tale murdare, repetă făgăduința Domnului Hristos:„Pe cel ce va veni la Mine, nu-l voi izgoni afară”. Ioan 6, 37. Spune-i vrăjmașului că sângele lui Isus Hristos ne curățește de orice păcat. Roagă-te împreună cu David: „Curățește-mă cu isop, și voi fi curat; spală-mă și voi fi mai alb decât zăpada.” Psalmii 51, 7. {PDH 205.2}
Ridică-te și mergi la Tatăl tău. El va veni să te întâmpine pe când ești încă departe. Dacă faci numai un singur pas spre El, în pocăință, El Se va grăbi să te cuprindă în brațele infinitei Sale iubiri. Urechea Sa este deschisă la strigătul sufletului smerit. Cea dintâi mișcare a inimii spre Dumnezeu, îi este bine cunoscută. Nici o rugăciune nu se înaltă, oricât de nedibace ar fi ea, nici o lacrimă nu se varsă, oricât de ascunsă ar fi ea, nici o dorință sinceră după Dumnezeu nu este nutrită, oricât de slabă ar fi ea, fără ca Duhul lui Dumnezeu să nu iasă în întâmpinarea ei. Chiar înainte ca rugăciunea să fie înălțată, sau ca pornirea inimii să fie manifestată, harul Domnului Hristos iese în întâmpinarea harului care lucrează asupra sufletului omenesc. {PDH 206.1}
Tatăl vostru cel ceresc va lua de pe voi hainele mânjite ale păcatului. În minunata și simbolica profeție a lui Zaharia, marele preot Iosua, stând îmbrăcat cu haine murdare înaintea îngerului Domnului, simboliza pe păcătos. Și cuvântul rostit de Domnul spunea: „Dezbrăcați-l de hainele murdare de pe el. Apoi a zis lui Iosua, «Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea, și te îmbrac cu haine de sărbătoare!»…. Și i-am pus o mitră curată pe cap, și l-am îmbrăcat în haine”. Zaharia 3, 4-5. Tot astfel, Dumnezeu ne va îmbrăca cu „hainele mântuirii” și ne va acoperi cu „mantaua izbăvirii”. Isaia 61, 10. „Pe când voi vă odihniți în mijlocul staulelor, aripile porumbelului sunt acoperite cu argint, și penele lui de un galben auriu”. Psalmii 68, 13. {PDH 206.2}
El ne va duce în casa de ospăț și dragostea va fi steagul ce va flutura peste noi. Cântarea cântărilor 2,4. „Dacă vei umbla pe căile Mele”, declară El, … „te voi lăsa să intri împreună cu cei ce sunt aici”, chiar cu îngerii cei sfinți ce stau în jurul tronului Său. Zaharia 3, 7.{PDH 206.3}
„Cum se bucură mirele de mireasa lui, așa Se va bucura Dumnezeul tău de tine”. Isaia 62, 5. „Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, și nu va mai putea de veselie pentru tine”. Țefania 3, 17. Cerul și pământul se vor uni în cântecul de bucurie al Tatălui: „Căci acest fiu al meu era mort, și a înviat; era pierdut, și a fost găsit”. Luca 15, 24. {PDH 207.1}
Până aici, în parabola Mântuitorului nu există nici o notă discordantă care să strice armonia scenei de bucurie; dar acum, în acest punct, Domnul Hristos introduce un nou element. Când fiul risipitor a sosit acasă, fiul cel mai mare „era la ogor. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit muzică și jocuri. A chemat pe unul din robi și a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns: Fratele tău a venit înapoi, și tatăl tău a tăiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a găsit iarăși sănătos și bine. El s-a întărâtat de mânie, și nu voia să intre în casă”. Luca 15, 25-28. Acest frate mai mare n-a împărtășit, împreună cu tatăl său, neliniștea și grija pentru cel pierdut. De aceea, el nu a împărtășit nici bucuria tatălui atunci când cel rătăcit s-a întors. Atmosfera de veselie n-a trezit bucuria în inima sa. El ceru unui rob explicații cu privire la motivul serbării, iar răspunsul primit îi ațâță gelozia. El nu va intra în casă ca să spună bun venit fratelui său pierdut. Favoarea arătată fiului risipitor el o considera ca o insultă ce i se aducea. {PDH 207.2}
Când tatăl său ieși afară ca să vorbească cu el, mândria și răutatea firii sale s-au dat pe față. El înfățișă viața trăită de el în casa tatălui său, ca pe o nesfârșită muncă fără plată, și apoi, în mod disprețuitor, prezenta, prin contrast, favoarea făcută fiului care tocmai se întorsese. El a ținut să facă clar faptul că munca sa a fost mai degrabă munca unui rob, decât a unui fiu. Deși ar fi trebuit să găsească o bucurie continuă în prezența tatălui său, mintea lui s-a oprit numai la profitul rezultat din viața sa prevăzătoare. Cuvintele lui subliniază faptul că pentru motivul acesta el renunțase la plăcerile păcatului. Acum, dacă fratele său avea să se împărtășească din darurile tatălui, fiul cel mai mare considera că prin aceasta i se face o nedreptate chiar lui. Îl pizmuiește pe fratele său, pentru favoarea ce i s-a acordat. El arată în mod clar că, dacă ar fi fost în locul tatălui său, el n-ar fi primit pe fiul risipitor. El nu-l recunoaște nici chiar ca frate, ci despre el spune rece: „Acest fiu al tău”. {PDH 207.3}
Și cu toate acestea, tatăl se poartă cu multă blândețe față de el. „Fiule”, i-a zis el,„tu totdeauna ești cu mine, și tot ce am eu este al tău”.Luca 15, 31. În toți acești ani, cât fratele tău a dus o viață nenorocită, n-ai avut oare privilegiul să fii cu mine? {PDH 208.1}
Tot ceea ce putea servi la fericirea copiilor săi le-a fost dat cu prisosință. Fiul n-avea nevoie să ceară un dar sau o răsplată. „Tot ce am este al tău”. Tu nu trebuie decât să te încrezi în dragostea mea și să iei darurile ce-ți sunt cu îmbelșugare puse la dispoziție. {PDH 208.2}
Neînțelegând iubirea tatălui, celălalt fiu a fost, pentru un timp, despărțit de familie. Dar acum, el s-a întors și valuri de bucurie au îndepărtat orice gând tulburător. „Acest frate al tău era mort, și a înviat, era pierdut și a fost găsit”. Luca 15, 32. {PDH 209.1}
A fost adus oare fratele mai mare acolo ca să-și recunoască spiritul său josnic și nerecunoscător? A ajuns el oare să vadă că, deși fratele său s-a purtat în mod nelegiuit, era totuși fratele său? S-a pocăit oare fratele mai mare de gelozia și de inima lui împietrită? Cu privire la aceasta, Domnul Hristos tace. Căci cele spuse în parabolă erau încă în curs de împlinire, și rămânea ca ascultătorii Săi să hotărască, ei singuri, care aveau să fie implicațiile ei. {PDH 209.2}
Prin fiul cel mare erau reprezentați iudeii nepocăiți din zilele Domnului Hristos și, de asemenea, Fariseii din toate timpurile, care privesc cu dispreț la aceia pe care ei îi socotesc vameși și păcătoși. Pentru faptul că ei înșiși n-au căzut în patimile cele mai josnice, ei sunt plini de îndreptățire de sine. Domnul Hristos a întâmpinat pe acești chițibușari pe terenul lor. Asemenea fiului cel mai mare din parabolă, ei s-au bucurat de privilegii deosebite din partea lui Dumnezeu. Deși ei pretindeau să sunt fii ai casei lui Dumnezeu, aveau însă spiritul slujitorilor plătiți, năimiți. Ei lucrau, dar nu din dragoste, ci în nădejdea că vor primi o răsplată, în ochii lor, Dumnezeu era stăpân sever. Ei vedeau pe Domnul Hristos invitând pe vameși și pe păcătoși să primească, în dar, darul Duhului Său — dar pe care rabinii sperau să-l primească numai prin eforturi mari și penitente — și pentru aceasta s-au simțit jigniți, întoarcerea fiului risipitor, care umplea inima tatălui cu bucurie, nu făcea decât să le trezească gelozia. {PDH 209.3}
În parabolă, cuvintele de mustrare ale tatălui adresate fiului mai mare erau un apel duios adresat Fariseilor: „Tot ce am eu este al tău”, nu ca o plată pentru munca depusă, ci ca un dar. Asemenea fiului risipitor, noi îl putem primi, dar numai ca un dar nemeritat al iubirii Tatălui. {PDH 209.4}
Îndreptățirea de sine, nu numai că face pe oameni să înfățișeze pe Dumnezeu așa cum nu este El, ci îi face reci și plini de critică față de frații lor. Fiul mai mare, în egoismul și gelozia lui, era gata să urmărească pe fratele său, să-i critice orice mișcare și să-l acuze chiar și de cea mai mică scădere. El avea să detecteze orice greșeală și să facă mare caz de orice faptă rea. În acest fel el căuta să justifice propriul său spirit neiertător. Mulți din zilele noastre fac la fel. În timp ce sufletul duce primele lui lupte împotriva unui potop de ispite, ei stau alături, neînduplecați, dârzi, ridicând plângeri și acuzând. Ei pot pretinde că sunt copiii lui Dumnezeu, dar dau pe față spiritul lui Satana. Prin atitudinea față de frații lor, acești acuzatori se plasează acolo unde Dumnezeu nu poate să reverse asupra lor lumina de la fața Sa. {PDH 210.1}
Mulți pun mereu întrebarea: „Cu ce voi întâmpina pe Domnul și cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Prea înalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi de tot, cu viței de un an? Dar primește Domnul oare mii de berbeci, sau zeci de mii de râuri de untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul meu născut, rodul trupului meu pentru păcatul sufletului meu? Ți s-a arătat, omule, ce este bine, și ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubești mila, și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” Mica 6, 6-8. {PDH 210.2}
Aceasta este lucrarea pe care a ales-o Dumnezeu — „Dezleagă lanțurile răutății, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți și rupe orice fel de jug; împarte-ți pâinea cu cel flămând și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, și nu întoarce spatele semenului tău”. Isaia 58, 6-7. {PDH 210.3}
Dacă te recunoști ca păcătos, mântuit numai datorită iubirii Tatălui nostru ceresc , atunci trebuie să avem milă pentru alții, care suferă în păcat. Atunci, mizeria și pocăința nu le vei întâmpina cu gelozie și mustrare. {PDH 210.4}
Când gheața egoismului se topește în inima noastră, atunci vom fi în armonie cu Dumnezeu și vom împărtăși cu El bucuria salvării celui pierdut. {PDH 211.1}
Este adevărat că te pretinzi a fi copil al lui Dumnezeu; dar dacă pretenția aceasta este adevărată, atunci trebuie să știi că „fratele tău” este acela care „era mort, și a înviat, era pierdut și a fost găsit”. El este legat de tine prin cele mai strânse legături; căci Dumnezeu îl recunoaște ca fiind un fiu al Său. Dacă vei tăgădui legătura ta cu El, atunci arăți prin aceasta că nu ești decât un năimit în casă, și nicidecum copil în familia lui Dumnezeu. {PDH 211.2}
Deși nu vrei să te alături în a saluta pe cel pierdut, bucuria va continua, iar cel regăsit va avea locul său lângă Tatăl și în lucrarea Sa. Cel căruia i s-a cerut mult, acela va iubi mult. Dar tu vei fi în întunericul de afară. Căci „cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste”, 1 Ioan 4, 8. {PDH 211.3}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s