Capitolul 2 — Creaţiunea

Capitol bazat pe textele din Geneza 1 şi 2.
„Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, şi toată oştirea prin suflarea gurii Lui”. „Căci El zice, şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” (Psalmii 33, 6.9). „El a aşezat pământul pe temeliile lui, şi niciodată nu se va clătina” (Psalmii 104, 5). {PP 44.1}
Când a ieşit din mâna Creatorului său, pământul era deosebit de frumos. Suprafaţa sa era variat dispusă, cu munţi, dealuri şi câmpii, intersectate din loc în loc de râuri mari şi lacuri încântătoare; dar dealurile şi munţii nu erau prăpăstioşi şi accidentaţi, plini de coborâşuri ameţitoare şi abisuri înspăimântătoare, aşa cum sunt astăzi; vârfurile ascuţite şi inegale ale munţilor pământului erau îngropate sub pământul roditor, care făcea ca pretutindeni să crească o vegetaţie luxuriantă. Nu existau mlaştini nesănătoase sau pământuri aride. Boschete pline de farmec şi flori delicate se înfăţişau ochilor în orice parte ai fi privit. Înălţimile erau acoperite de copaci mult mai falnici decât cei care există astăzi. Aerul era curat şi sănătos, nepoluat de miasme otrăvitoare. Întreaga privelişte întrecea în frumuseţe chiar şi grădina cea mai bogat ornamentată a celui mai de seamă palat. Oştile cereşti priveau scena cu încântare şi se bucurau la vederea minunatelor lucrări ale lui Dumnezeu. {PP 44.2}
După ce pământul, cu bogăţia vieţii animale şi vegetale, a fost adus la existenţă, omul, coroana lucrării Creatorului, pentru care a fost făcut pământul în toată frumuseţea lui, a fost adus şi el în prim planul acţiunii divine. Lui i-a fost dată stăpânirea peste tot ceea ce ochii săi puteau cuprinde cu privirea; căci „Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească … peste tot pământul…»”. Astfel, „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său… parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut” (Geneza 1, 26-27). Aici este prezentată în mod clar originea neamului omenesc; iar raportul divin este aşa de clar prezentat, încât nu lasă nici o posibilitate de a se trage concluzii greşite. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. Nu este nici o taină în aceasta. Nu există nici un temei pentru a presupune că omul a evoluat printr-un mod lent de dezvoltare, de la formele inferioare de viaţă animală sau vegetală. O astfel de învăţătură înjoseşte marea lucrare a Creatorului, coborând-o la nivelul îngust al concepţiilor omeneşti. Oamenii sunt atât de porniţi să-L excludă pe Dumnezeu de la conducerea Universului, încât ei au înjosit omul, jefuindu-l de demnitatea originii sale. {PP 44.3}
Dumnezeu, care a aşezat lumile înstelate în înălţime şi a colorat cu o măiestrită delicateţe florile de pe câmp, care a umplut cerul şi pământul cu minunăţiile puterii Sale, atunci când a sosit timpul să încoroneze glorioasa Sa lucrare, să aşeze în mijlocul ei pe cineva care să stea ca un stăpân al acestui minunat pământ, n-a dat greş în a crea o fiinţă vrednică de mâinile care i-au dat viaţă. Genealogia neamului nostru omenesc, aşa cum ne este dată prin inspiraţie, ne duce înapoi la originea sa, nu la o linie de germeni, moluşte şi patrupede în dezvoltare, ci la Marele Creator. Deşi format din ţărână, Adam a fost „fiul lui Dumnezeu”. {PP 45.1}
El a fost aşezat ca reprezentant al lui Dumnezeu, mai presus de fiinţele inferioare. Ele nu sunt capabile să înţeleagă sau să recunoască suveranitatea lui Dumnezeu, totuşi au fost făcute cu capacitatea de a iubi şi a sluji omului. Psalmistul spune: „I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui … fiarele câmpului, păsările cerului … şi tot ce străbate cărările mărilor” (Psalmii 8, 6-8). {PP 45.2}
Omul trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu atât în înfăţişarea exterioară, cât şi în caracter. Numai Hristos singur este „întipărirea Fiinţei” (Evrei 1, 3) Tatălui; omul însă a fost făcut „după chipul” lui Dumnezeu. Natura sa era în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Mintea sa era capabilă să înţeleagă lucrurile dumnezeieşti. Sentimentele sale erau curate; apetitul şi pasiunile lui erau sub controlul raţiunii. El era sfânt şi fericit, purtând chipul lui Dumnezeu şi fiind în perfectă ascultare de voinţa Sa. {PP 45.3}
Când a ieşit din mâna Creatorului său, omul avea o statură impozantă şi o simetrie perfectă. Înfăţişarea lui purta amprenta sănătăţii şi strălucea de viaţă şi sănătate. Înălţimea staturii lui Adam era mult mai mare decât a oamenilor care locuiesc astăzi pe pământ. Eva era puţin mai mică în statură; totuşi, înfăţişarea ei era plină de frumuseţe. Perechea lipsită de păcat nu purta nici un veşmânt artificial; ei erau îmbrăcaţi cu un acoperământ de lumină şi slavă, aşa cum poartă îngerii. Atâta vreme cât au trăit în ascultare de Dumnezeu, acest acoperământ de lumină a continuat să-i înveşmânteze. {PP 45.4}
După crearea lui Adam, fiecare fiinţă creată a fost adusă înaintea lui ca să-şi primească numele; el a văzut că fiecăreia îi fusese dat un tovarăş, dar printre ele „nu şi-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească” (Geneza 2, 20). Printre toate creaturile pe care Dumnezeu le-a făcut pe pământ, nu era nici una care să fie deopotrivă cu omul. şi Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el” (Geneza 2, 18). Omul n-a fost făcut să trăiască în singurătate; el trebuia să fie o fiinţă sociabilă. Fără un tovarăş, frumuseţea peisajului şi desfătarea activităţii din Eden nu putea să ofere adevărata fericire. Chiar comuniunea cu îngerii nu putea satisface dorinţa, nevoia de simpatie şi tovărăşie. Nu era nimeni de aceeaşi natură cu el, care să iubească şi să fie iubit. {PP 46.1}
Dumnezeu personal i-a dat lui Adam un tovarăş. El i-a făcut ajutorul „potrivit pentru el”, un ajutor care să-i corespundă, unul care era potrivit să fie tovarăşul său şi care putea fi una cu el în iubire şi simpatie. Eva a fost creată dintr-o coastă luată de la Adam, aceasta însemnând că ea nu trebuia să-l controleze, să-l stăpânească pe el, care era capul, dar nici să fie călcată în picioare ca fiind inferioară, ci să stea lângă el ca fiind egali, să fie iubită şi ocrotită de el. O parte din om, oase din oasele lui şi carne din carnea lui, ea era cel de-al doilea eu al său, înfăţişând strânsa unire şi ataşamentul plin de afecţiune ce trebuie să existe în această legătură. „Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte şi îl îngrijeşte” (Efeseni 5, 29). „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup” (Geneza 2, 24). {PP 46.2}
Dumnezeu a fost Acela care a oficiat prima căsătorie. Astfel, această instituţie Îl are ca întemeietor pe Creatorul universului. „Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea” (Evrei 13, 4); ea a fost unul dintre primele daruri pe care le-a dat Dumnezeu omului şi este una dintre cele două instituţii pe care, după căderea în păcat, Adam le-a luat dincolo de poarta Paradisului. Când principiile divine sunt recunoscute şi urmate în această legătură, căsătoria este o binecuvântare; ea ocroteşte curăţia şi fericirea neamului omenesc, satisface nevoile sociale ale omului şi îi înalţă natura fizică, intelectuală şi morală. {PP 46.3}
„Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden spre răsărit; şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise” (Geneza 2, 8). Tot ceea ce a făcut Dumnezeu a fost de o frumuseţe desăvârşită şi nimic nu lipsea care ar fi putut contribui la fericirea perechii sfinte; şi totuşi, Dumnezeu le-a mai dat încă un semn al iubirii Sale, pregătind în mod special o grădină care să fie căminul lor. În această grădină erau toate soiurile de pomi, mulţi din ei plini de parfum şi fructe delicioase. Erau vii plăcute, crescând înalte, înfăţişându-se totuşi în modul cel mai plăcut, cu mlădiţele lor încovoindu-se gata să se rupă de greutatea rodului îmbietor al celor mai variate şi bogate soiuri. Munca lui Adam şi a Evei era aceea de a aranja ramurile viţei ca să formeze bolţi, făcând astfel pentru ei o locuinţă din copacii plini de viaţă şi acoperiţi de frunze şi fructe. Se aflau acolo flori pline de un parfum suav, de o bogată paletă coloristică. În mijlocul grădinii se afla pomul vieţii, întrecând în înfăţişarea lui maiestuoasă toţi ceilalţi pomi. Fructele lui aveau înfăţişarea unor mere de aur şi argint şi aveau puterea de a perpetua viaţa. {PP 46.4}
Creaţiunea era acum completă. „Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor”. „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune” (Geneza 1, 31). Edenul înflorise pe pământ. Adam şi Eva aveau cale liberă la pomul vieţii. Nici o pată a păcatului şi nici o umbră a morţii nu întina minunata creaţiune. „Stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi … toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” (Iov 38, 7). {PP 47.1}
Iehova cel mare a pus temeliile pământului; El a îmbrăcat tot pământul în veşmântul frumuseţii şi l-a umplut cu tot felul de lucruri folositoare omului; El a creat toate minunăţiile pământului şi ale mării. În şase zile, lucrarea cea mare de creaţiune a fost terminată. şi „Dumnezeu…. S-a odihnit în ziua a şaptea, de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. şi Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse” (Geneza 2, 2-3). Dumnezeu a privit cu satisfacţie asupra lucrării mâinilor Sale. Totul era desăvârşit, vrednic de autorul divin, şi El S-a odihnit, nu ca unul care era obosit, ci ca unul care era satisfăcut de roadele înţelepciunii şi bunătăţii Sale şi de manifestarea slavei Sale. {PP 47.2}
După ce S-a odihnit în ziua a şaptea, Dumnezeu a sfinţit-o sau a pus-o deoparte, ca o zi de odihnă pentru om. Urmând exemplul Creatorului, omul trebuie să se odihnească în această zi sfântă, pentru ca, atunci când va privi cerurile şi pământul, el să poată medita asupra marii lucrări de creaţiune a lui Dumnezeu şi pentru ca, văzând dovezile înţelepciunii şi bunătăţii lui Dumnezeu, inima sa să poată fi plină de iubire şi respect faţă de Făcătorul ei. {PP 47.3}
În Eden, Dumnezeu a instituit un monument de aducere aminte a lucrării Sale de creaţiune, aşezând binecuvântarea Sa asupra zilei a şaptea. Sabatul a fost dat lui Adam, părintele şi reprezentantul întregii familii omeneşti. Observarea lui trebuia să fie un act de recunoaştere plină de mulţumire din partea tuturor celor ce aveau să locuiască pe suprafaţa pământului, că Dumnezeu a fost Creatorul lor şi El este Suveranul lor legitim, că ei erau lucrarea mâinilor Lui şi supuşi ai autorităţii Sale. În acest fel, instituţia Sabatului era în totul comemorativă şi dată întregii omeniri. Nu era nimic în el care să umbrească sau să restrângă cumva aplicarea lui la vreun om. {PP 48.1}
Dumnezeu a văzut că Sabatul era esenţial pentru om, chiar şi în Paradis. El avea nevoie să lase deoparte, în una din cele şapte zile, propriile sale interese şi ocupaţii, pentru ca să poată contempla mai profund lucrările lui Dumnezeu şi să mediteze asupra puterii şi bunătăţii Sale. El avea nevoie de Sabat ca să-i reamintească mai viu de Dumnezeu şi să-i trezească mulţumirea pentru toate cele de care se bucura, pe care le avea şi care veneau din mâna binefăcătoare a Creatorului. {PP 48.2}
A fost planul lui Dumnezeu ca Sabatul să îndrepte mintea oamenilor la contemplarea lucrării creaţiunii Sale. Natura vorbeşte raţiunii lor, declarând că există un Dumnezeu viu, un Dumnezeu Creator, Conducătorul suprem a toate. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el” (Psalmii 19, 1.2). Frumuseţea ce îmbracă pământul este o dovadă a iubirii lui Dumnezeu. Noi o putem vedea în dealurile cele veşnice, în pomii cei falnici, în mugurii ce se deschid, cum şi în florile cele suave. Toate vorbesc despre Dumnezeu. Sabatul, arătând totdeauna spre El, care le-a făcut pe toate, îi îndeamnă pe oameni să deschidă marea carte a naturii şi să urmărească acolo dovezile înţelepciunii, puterii şi iubirii Creatorului. {PP 48.3}
Primii noştri părinţi, deşi creaţi nevinovaţi şi sfinţi, nu erau în afara posibilităţii de a face răul. Dumnezeu i-a făcut agenţi morali liberi, capabili să aprecieze înţelepciunea şi bunătatea caracterului Său, cum şi dreptatea cerinţelor Sale, şi, în deplină libertate şi cunoştinţă de cauză, să asculte sau să nu asculte de El. Ei aveau să se bucure de comuniunea cu Dumnezeu şi cu sfinţii îngeri; dar mai înainte ca să li se acorde viaţa veşnică, credincioşia lor trebuia să fie pusă la probă. Chiar de la începutul existenţei omului a fost pusă o interdicţie asupra dorinţei de satisfacere a poftei, această fatală pasiune care a stat la temelia căderii lui Satana. Pomul cunoştinţei, care se afla alături de pomul vieţii în mijlocul grădinii, avea să fie un mijloc de testare a ascultării, credinţei şi iubirii primilor noştri părinţi. În timp ce li s-a permis să mănânce după plăcere din toţi ceilalţi pomi, din acest pom erau opriţi să guste, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. De asemenea, ei aveau să fie supuşi ispitirilor lui Satana; dar, dacă aveau să treacă cu bine proba, în final ei aveau să fie aşezaţi în afara puterii lui, bucurându-se veşnic de harul lui Dumnezeu. {PP 48.4}
Dumnezeu l-a aşezat pe om sub lege, ca o condiţie indispensabilă a existenţei sale. El era un supus al guvernării divine şi nu poate exista guvernare fără lege. Dumnezeu putea să-l creeze pe om fără posibilitatea de a călca Legea Sa; El ar fi putut opri mâna lui Adam de a atinge fructul oprit; dar în cazul acesta omul n-ar mai fi fost un agent moral liber, ci un simplu automat. Fără libertatea de a alege, ascultarea sa nu avea să fie voluntară, ci forţată. În situaţia aceasta nu putea avea loc nici o dezvoltare a caracterului. O astfel de situaţie ar fi fost contrară planului lui Dumnezeu de a proceda cu locuitorii celorlalte lumi. Ar fi fost nedemn pentru om, ca fiinţă inteligentă, şi acest lucru ar fi întărit acuzaţia lui Satana, potrivit căreia conducerea lui Dumnezeu este arbitrară. {PP 49.1}
Dumnezeu l-a făcut pe om neprihănit; El i-a dat trăsături nobile de caracter, fără nici un fel de tendinţe spre rău, spre păcat. El l-a înzestrat cu o deosebită putere intelectuală şi i-a prezentat cele mai puternice apeluri posibile pentru a fi credincios legământului său de supunere. Ascultarea, desăvârşită şi continuă, era condiţia fericirii veşnice. În această condiţie, el avea să aibă acces la pomul vieţii. {PP 49.2}
Căminul primilor noştri părinţi avea să fie un model pentru alte cămine, pe măsură ce copiii lor aveau să plece de lângă ei şi să stăpânească pământul. Căminul acela, înfrumuseţat chiar de mâna lui Dumnezeu, nu era un palat magnific. Oamenii, în mândria lor, îşi găsesc plăcerea în ridicarea de edificii strălucitoare şi costisitoare, glorificându-se prin lucrarea mâinilor lor. Dumnezeu însă l-a aşezat pe Adam într-o grădină. Acesta era căminul său. Cerul albastru era acoperământul lui, pământul, cu delicatele lui flori şi cu covorul ierbii de un verde viu, era podeaua căminului, iar ramurile încărcate de frunze ale pomilor deosebit de frumoşi formau baldachinul lui. {PP 49.3}
Pereţii lui erau plini cu cele mai strălucitoare podoabe — lucrarea mâinilor Marelui Artist. De jur împrejurul perechii sfinte se găsea o lecţie valabilă pentru toate timpurile, şi anume că adevărata fericire nu se găseşte în satisfacerea mândriei şi luxului, ci în comuniunea cu Dumnezeu prin lucrările create de El. Dacă oamenii ar da mai puţină atenţie la ceea ce este artificial şi ar cultiva o mai mare simplitate, ar fi mult mai aproape în a corespunde scopului urmărit de Dumnezeu în crearea lor. Mândria şi ambiţia nu vor fi niciodată satisfăcute, dar aceia care sunt într-adevăr înţelepţi vor găsi suficiente şi înălţătoare plăceri în izvoarele de bucurie pe care Dumnezeu le-a aşezat şi le aşează la îndemâna tuturor. {PP 49.4}
Locuitorilor Edenului le-a fost încredinţată grija grădinii, „ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Geneza 2, 15). Ocupaţia lor nu era obositoare, ci plăcută şi reconfortantă. Munca a fost dată de Dumnezeu ca o binecuvântare pentru om, să-i ocupe mintea, să-i întărească corpul şi să-i dezvolte capacităţile. În activitatea intelectuală şi fizică, Adam a găsit una dintre cele mai înalte plăceri ale existenţei sale sfinte. şi atunci când, ca urmare a neascultării sale, el a fost îndepărtat din frumosul său cămin şi obligat să se lupte cu ariditatea pământului ca să-şi câştige pâinea cea de toate zilele, chiar această muncă, deşi cu totul diferită de ocupaţia plăcută din grădina Edenului, era un scut împotriva ispitei şi un izvor de fericire. Cei care consideră munca un blestem, chiar dacă ea este însoţită de oboseală şi durere, greşesc. Adesea, cei bogaţi privesc în jos cu dispreţ la clasa muncitoare, dar faptul acesta este în totul în opoziţie cu planul lui Dumnezeu în crearea omului. Ce sunt oare toate averile pe care cel mai avut om le are, în comparaţie cu moştenirea dată nobilului Adam? şi cu toate acestea, Adam nu trebuia să fie leneş. Creatorul nostru, care ştie ce este spre binele şi fericirea omului, i-a stabilit lui Adam lucrarea pe care o avea de făcut. Adevărata bucurie a vieţii este aflată numai de bărbaţii şi femeile care muncesc. Îngerii sunt lucrători sârguincioşi; ei sunt slujitorii lui Dumnezeu în slujba fiilor oamenilor. Creatorul n-a pregătit nici un loc pentru indolenta practică a leneviei. {PP 50.1}
Dacă Îi rămâneau credincioşi lui Dumnezeu, Adam şi tovarăşa lui aveau să poarte răspunderea conducerii pământului. Lor le-a fost dat un control nelimitat asupra oricărei fiinţe vii. Leul şi mielul se jucau împreună în pace în jurul lor şi se întindeau împreună la picioarele lor; păsărelele pline de bucurie zburau fără teamă în jurul lor; şi, în timp ce cântecele lor pline de bucurie se înălţau spre lauda Creatorului lor, Adam şi Eva se uneau cu ele în a aduce mulţumiri Tatălui şi Fiului. {PP 50.2}
Cei doi care alcătuiau perechea cea sfântă nu erau numai copii sub grija părintească a lui Dumnezeu, ci şi învăţăcei, primind învăţături din partea Atotînţeleptului Creator. Ei erau vizitaţi de îngeri şi aveau posibilitatea comunicării cu Făcătorul lor fără nici o perdea despărţitoare între ei. Erau plini de vigoarea ce venea de la pomul vieţii şi puterea lor intelectuală nu era decât cu puţin mai prejos de aceea a îngerilor. Tainele universului vizibil, „minunile Aceluia a cărui ştiinţă este desăvârşită” (Iov 37, 16), le ofereau un izvor inepuizabil de învăţătură şi bucurie. Legile ce acţionează în natură şi care au constituit obiectul de studiu al oamenilor timp de şase mii de ani erau deschise înţelegerii minţii lor de către Cel veşnic, Iniţiatorul şi Susţinătorul a toate. Ei vorbeau cu frunzele, cu florile şi cu pomii, culegând de la fiecare secretele vieţii lor. Adam era un bun cunoscător al fiecărei creaturi, de la puternicul leviatan, ce se joacă în valurile mării, şi până la insectele ce plutesc în razele de soare. Fiecăreia dintre ele Adam i-a dat un nume, el fiind cunoscător al naturii şi obiceiurilor lor. Slava lui Dumnezeu din ceruri, lumile nenumărate în mişcarea lor ordonată, „plutirea norilor”, tainele luminii şi ale sunetului, ale zilei şi ale nopţii — toate erau deschise studiului primilor noştri părinţi. Pe fiecare frunză a pădurii sau pe fiecare piatră din munţi, în fiecare stea strălucitoare, pe pământ, în aer şi pe cer, era scris numele lui Dumnezeu. Ordinea şi armonia creaţiunii le vorbeau despre înţelepciunea şi puterea Celui infinit. Ei descopereau totdeauna ceva atrăgător care le umplea inimile cu o mai profundă iubire, făcându-i să izbucnească în cuvinte de mulţumire şi recunoştinţă. {PP 50.3}
Atâta timp cât ei au rămas loiali legii divine, capacitatea de a cunoaşte, de a se bucura şi de a iubi avea să crească continuu. Ei aveau să câştige mereu noi comori de cunoştinţă, descoperind noi izvoare de fericire şi obţinând concepţii din ce în ce mai clare despre iubirea nemăsurată şi de nesecat a lui Dumnezeu. {PP 51.1}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s