Capitolul 4 — Planul de Mântuire

Căderea omului în păcat a umplut cerul de durere. Lumea pe care Dumnezeu o făcuse a ajuns ruinată de blestemul păcatului şi locuită de fiinţe omeneşti sortite mizeriei şi morţii. Se părea că nu există nici o scăpare pentru aceia care au călcat Legea. Îngerii şi-au încetat cântecele lor de laudă. Peste tot, în curţile cerului, era plânset din cauza ruinei pe care o adusese păcatul. {PP 63.1}
Fiului lui Dumnezeu, Comandantul lui cel glorios al cerului, I s-a făcut milă de neamul omenesc căzut. Inima Sa a fost mişcată de o neţărmurită milă, atunci când vaietele lumii s-au înălţat până la El. Dar iubirea divină concepuse un plan prin care omul să poată fi răscumpărat. Legea lui Dumnezeu călcată cerea viaţa păcătosului. În tot Universul nu se afla decât Unul singur care, în folosul omului, putea să satisfacă cerinţele ei. Deoarece Legea divină este tot aşa de sfântă ca şi Dumnezeu, numai cineva deopotrivă cu Dumnezeu putea face ispăşire pentru călcarea ei. Nimeni altul, ci numai Hristos putea să răscumpere neamul omenesc din blestemul Legii şi să-l aducă iarăşi în armonie cu cerul. Hristos avea să ia asupra Sa vinovăţia şi ruşinea păcatului — păcat ce este atât de dezgustător pentru un Dumnezeu sfânt, încât avea să-L despartă pe Tatăl de Fiul Său. Hristos avea să coboare până în adâncurile mizeriei, pentru a salva neamul omenesc din ruina lui. {PP 63.2}
El a pledat înaintea Tatălui în favoarea păcătosului, în timp ce oştile cereşti aşteptau rezultatul cu un interes atât de puternic, încât nu poate fi exprimat prin cuvinte. Acea tainică convorbire — „sfatul păcii” (traducerea engleză a textului din Zaharia 6, 13 — n. tr.) pentru fiii cei căzuţi ai oamenilor — a durat destul de mult. Planul de Mântuire fusese alcătuit mai înainte de aducerea la existenţă a pământului, căci Hristos este „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13, 8); totuşi, a fost o luptă chiar pentru Împăratul Universului ca să dea pe Fiul Său să moară pentru neamul omenesc căzut. Dar „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). O, taină a mântuirii! Iubirea lui Dumnezeu pentru o lume ce nu L-a iubit! Cine poate pricepe adâncurile acestei iubiri care „întrece orice cunoştinţă”? De-a lungul veacurilor nesfârşite, minţi nemuritoare, căutând să înţeleagă taina acelei iubiri de nepătruns, se vor uimi şi-L vor adora. {PP 63.3}
Dumnezeu avea să fie manifestat în Hristos, „împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5, 19). Datorită păcatului, omul a ajuns atât de decăzut, încât era imposibil ca prin el însuşi să vină în armonie cu Cel a cărui natură este bunătate şi curăţie. Dar Hristos, după ce l-a răscumpărat pe om de sub condamnarea Legii, poate să dea putere divină, care să se unească cu eforturile omeneşti. Astfel, prin pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă în Hristos, copiii lui Adam, căzuţi în păcat, pot iarăşi deveni „copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3, 2).{PP 64.1}
Singurul plan prin care se putea realiza mântuirea omului angrena cerul întreg în sacrificiul său infinit. Îngerii nu se puteau bucura atunci când Hristos le-a înfăţişat Planul de Mântuire, pentru că ei au înţeles că mântuirea omului trebuia să-L coste pe iubitul lor Comandant o durere ce nu se poate exprima în cuvinte. Cu durere şi uimire ei ascultau cuvintele Lui, pe când Acesta le povestea cum trebuie ca El să coboare din curăţia, pacea, bucuria, slava şi nemurirea cerului şi să vină în contact cu decăderea de pe pământ, să îndure necazuri, ruşine şi moarte. El trebuia să stea între păcătos şi pedeapsa păcatului; cu toate acestea, numai puţini aveau să-L primească ca Fiu al lui Dumnezeu. El avea să părăsească poziţia Sa înaltă, ca Maiestate a cerului, să vină pe pământ, să Se umilească ca un om şi, prin experienţa Sa proprie, să cunoască durerea şi ispitele pe care omul trebuie să le îndure. Toate acestea erau necesare pentru ca El să poată fi în stare să-i ajute pe cei ispitiţi (Evrei 2, 18). Când misiunea Sa ca Învăţător avea să se sfârşească, El avea să fie dat în mâinile celor fărădelege, să fie supus la tot felul de insulte şi torturi pe care Satana îi va inspira să le aducă asupra Lui. El avea să moară de cea mai crudă dintre morţi, să fie înălţat între cer şi pământ asemenea unui păcătos vinovat. El avea să treacă prin lungi ore de agonie, aşa de teribile, încât îngerii nu vor putea privi, ci îşi vor acoperi faţa înaintea unei asemenea privelişti. El avea să suporte zbuciumul sufletului, ascunderea feţei Tatălui Său, în timp ce vinovăţia nelegiuirii — povara păcatelor lumii întregi — avea să apese asupra Lui. {PP 64.2}
Îngerii s-au aruncat la picioarele Comandantului lor şi s-au oferit ca sacrificiu pentru om. Dar viaţa unui înger nu putea plăti datoria; pentru că numai El, care l-a creat pe om, avea putere să-l răscumpere. Totuşi, îngerii aveau să aibă o parte de îndeplinit în cadrul Planului de Mântuire. Hristos avea să fie făcut „pentru puţină vreme mai prejos decât îngerii” (Evrei 2, 9). Deoarece El avea să îmbrace haina naturii omeneşti, puterea Sa nu avea să fie la fel cu a lor şi de aceea ei trebuia să-I slujească, să-L întărească şi să-L mângâie în suferinţele Sale. De asemenea, ei trebuia să fie spirite slujitoare, trimise să slujească acelora care aveau să fie moştenitori ai mântuirii (Evrei 1, 14). Ei aveau să-i păzească pe beneficiarii harului de puterea îngerilor răi şi de întunericul pe care Satana îl aruncă continuu în jurul lor. {PP 64.3}
Când vor fi martori ai agoniei şi umilinţei Domnului lor, îngerii vor fi atunci plini de amărăciune şi indignare şi vor dori să-L elibereze de ucigaşii Săi; dar ei nu vor trebui să intervină pentru a împiedica ceva din ceea ce văd. A fost o parte a Planului de Mântuire ca Hristos să sufere batjocura şi tratamentul abuziv al oamenilor răi, iar El a consimţit la toate acestea când a devenit Răscumpărător al omului. {PP 65.1}
Hristos i-a asigurat pe îngeri că, prin moartea Sa, El va răscumpăra pe mulţi şi va nimici pe acela care are puterea morţii. El va recâştiga Împărăţia pierdută prin păcătuire, iar cei răscumpăraţi o vor moşteni împreună cu El şi vor locui pentru totdeauna acolo. Păcatul şi păcătoşii nu vor mai fi, pentru ca să nu mai tulbure niciodată pacea cerului sau a pământului. El a cerut oştilor cereşti să fie de acord cu acest plan, pe care Tatăl Său l-a acceptat, şi să se bucure că, prin moartea Sa, omul căzut poate fi reîmpăcat cu Dumnezeu. {PP 65.2}
Atunci, o bucurie, o inexprimabilă bucurie a umplut cerul. Slava şi binecuvântarea unei lumi răscumpărate au întrecut până şi durerea şi sacrificiul Prinţului vieţii. De-a lungul curţilor cereşti, s-au auzit primele ecouri ale cântecului ce avea să răsune mai târziu pe câmpiile Betleemului — „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2, 14). Cu o bucurie profundă, acum, ca şi în zorii creaţiunii, „stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie” (Iov 38, 7). {PP 65.3}
Prima făgăduinţă cu privire la răscumpărare i-a fost comunicată omului în sentinţa pronunţată asupra lui Satana în grădină. Domnul a declarat atunci: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3, 15). Această sentinţă rostită în auzul primilor noştri părinţi a fost pentru ei o făgăduinţă. În timp ce prevestea un război între om şi Satana, declara, de asemenea, că puterea acestui mare adversar avea să fie zdrobită în cele din urmă. Adam şi Eva stăteau ca nişte nelegiuiţi înaintea dreptului Judecător, aşteptând sentinţa pe care o cerea călcarea poruncii divine, dar, mai înainte ca ei să audă de viaţa de muncă grea şi de necazurile care aveau să fie partea lor sau sentinţa că ei trebuia să se întoarcă în ţărână, ei au auzit cuvintele care le-au dat speranţă. Deşi aveau să sufere din cauza puterii vrăjmaşului lor, ei puteau privi înainte, spre biruinţa finală.{PP 65.4}
Când a auzit că între el şi femeie, între sămânţa lui şi sămânţa ei va exista vrăjmăşie, Satana a ştiut că lucrarea lui de stricare a naturii omeneşti avea să fie întreruptă, că prin unele mijloace omul avea să fie făcut în stare să reziste puterii lui. Dar, pe măsură ce Planul de Mântuire a fost mai bine făcut cunoscut, Satana şi îngerii lui s-au bucurat pentru faptul că l-au făcut pe om să cadă în păcat şi să-L aducă aici, jos, pe Fiul lui Dumnezeu, din înalta Lui poziţie. El a afirmat că planurile sale fuseseră până aici pline de succes pe pământ şi că, atunci când Hristos avea să ia asupra Sa natura omenească, El va fi de asemenea biruit, înfrânt, şi în acest fel va putea fi anihilată răscumpărarea neamului omenesc. {PP 66.1}
Îngerii cerului au dezvăluit primilor noştri părinţi planul pe care Dumnezeu l-a făcut pentru mântuirea lor. Adam şi tovarăşa lui au primit asigurarea că, în ciuda păcatului lor mare şi grav, nu aveau să fie lăsaţi sub controlul lui Satana. Fiul lui Dumnezeu S-a oferit să facă ispăşire, cu propria Sa viaţă, pentru păcatul lor. Un timp de probă avea să le fie dat şi, prin pocăinţă şi credinţă în Hristos, ei vor putea să devină iarăşi copii ai lui Dumnezeu. {PP 66.2}
Sacrificiul cerut pentru nelegiuirea lor le-a descoperit lui Adam şi Evei caracterul sacru al Legii lui Dumnezeu şi ei au văzut, aşa cum nu văzuseră niciodată până atunci, vinovăţia păcatului şi rezultatele lui. În remuşcarea şi durerea lor, ei au cerut ca pedeapsa să nu cadă asupra Lui, a Aceluia a cărui dragoste fusese izvorul întregii lor bucurii, ci mai degrabă să vină asupra lor şi asupra urmaşilor lor. {PP 66.3}
Li s-a spus însă că, deoarece Legea lui Iehova este temelia guvernării Sale în ceruri, ca şi pe pământ, nici chiar viaţa unui înger nu putea fi primită ca jertfă pentru neascultarea lor. Nici unul dintre preceptele ei nu putea fi anulat sau schimbat pentru a putea veni în întâmpinarea omului, în starea sa căzută; doar Fiul lui Dumnezeu, care l-a creat pe om, numai El putea face ispăşirea aceasta. După cumneascultarea şi păcatul lui Adam au adus nenorocire şi moarte, tot astfel, sacrificiul lui Hristos avea să aducă viaţă şi nemurire. {PP 66.4}
Nu numai omul, ci şi pământul — din cauza păcatului — a ajuns sub puterea celui rău şi trebuia să fie restaurat prin Planul de Mântuire. La crearea sa, Adam a fost aşezat ca stăpân peste pământ. Dar, prin cedarea în faţa ispitei, el a fost adus sub stăpânirea lui Satana. „Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit” (2 Petru 2, 19). Când omul a devenit robul lui Satana, stăpânirea pe care o avea a trecut la învingătorul său. În acest fel, Satana a devenit „dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4, 4). El a uzurpat stăpânirea asupra pământului, care la început i-a fost dată lui Adam. Dar Hristos, prin sacrificiul Său, a plătit pedeapsa păcatului şi nu numai că îl va răscumpăra pe om, ci va recâştiga şi stăpânirea pierdută. Tot ceea ce a fost pierdut de către primul Adam va fi recâştigat de către al doilea Adam. Profetul spune: „La tine, turn al turmei, deal al fiicei Sionului, la tine va veni, şi la tine va ajunge vechea stăpânire, împărăţia fiicei Ierusalimului” (Mica 4, 8). Iar apostolul Pavel arată spre „răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu” (Efeseni 1, 14). Dumnezeu a creat pământul ca să fie căminul unor fiinţe sfinte şi fericite. Domnul „a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit” (Isaia 45, 18). Scopul acesta va fi împlinit, atunci când, reînnoit prin puterea lui Dumnezeu şi eliberat de păcat şi durere, el va deveni căminul celor răscumpăraţi. „Cei neprihăniţi vor stăpâni ţara şi vor locui în ea pe vecie” (Psalmii 37, 29). „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji” (Apocalipsa 22, 3). {PP 67.1}
În nevinovăţia sa, Adam se bucurase de comuniunea deschisă cu Făcătorul său; dar păcatul a adus despărţirea între Dumnezeu şi om şi numai jertfa ispăşitoare a lui Hristos, numai ea putea face punte peste abis, făcând posibilă comunicarea binecuvântării sau a mântuirii, din ceruri, pe pământ. Omul era încă lipsit de o legătură directă cu Creatorul său, dar Dumnezeu avea să comunice cu El prin Hristos şi prin îngeri. {PP 67.2}
În acest fel i-au fost descoperite lui Adam evenimentele importante din istoria mântuirii, din momentul în care a fost pronunţată sentinţa divină în Eden şi până la potop, şi mai departe, la prima venire a Fiului lui Dumnezeu. Lui i-a fost arătat că, în timp ce sacrificiul lui Hristos avea să fie suficient de valoros pentru salvarea întregii omeniri, mulţi aveau mai degrabă să aleagă o viaţă de păcat decât una de pocăinţă şi ascultare. {PP 67.3}
Crimele aveau să crească în succesiunea generaţiilor şi blestemul păcatului avea să apese din ce în ce mai greu asupra neamului omenesc, asupra animalelor şi asupra pământului. Zilele omului aveau să fie scurtate, datorită blestemului păcatului; el avea să decadă în statura sa fizică, în ceea ce priveşte puterea de rezistenţă şi în puterea morală şi intelectuală, până când lumea va fi plină de tot felul de necazuri şi mizerie. Prin satisfacerea apetitului şi a pasiunilor, oamenii vor ajunge incapabili să mai aprecieze marile adevăruri ale Planului de Mântuire. Cu toate acestea, Hristos, credincios scopului pentru care a părăsit cerul, avea să continue să se intereseze de oameni, invitându-i să ascundă slăbiciunile şi deficienţele lor în El; avea să Se îngrijească de nevoile tuturor acelora care prin credinţă aveau să vină la El. şi totdeauna vor exista unii, puţini la număr, care vor păstra cunoaşterea de Dumnezeu şi vor rămâne nemânjiţi, nezdruncinaţi în mijlocul nelegiuirii ce abundă în jurul lor. {PP 68.1}
Jertfele şi sacrificiile au fost poruncite de Dumnezeu spre a fi pentru om o continuă amintire şi o recunoaştere plină de pocăinţă a păcatului său, cum şi o mărturisire a credinţei sale în Răscumpărătorul făgăduit. Ele aveau rolul de a imprima în neamul omenesc căzut adevărul solemn că păcatul a fost acela care a adus moartea. Pentru Adam, aducerea primei jertfe a fost o ceremonie dintre cele mai dureroase. Mâna sa a trebuit să se ridice spre a lua viaţa, pe care numai Dumnezeu o putea da. A fost pentru prima dată când el a fost martor al morţii şi a fost conştient de faptul că, dacă ar fi fost ascultător de Dumnezeu, nu ar fi existat moartea omului sau a animalelor. În timp ce junghia victima nevinovată, el tremura la gândul că păcatul său era cauza vărsării sângelui nevinovat al Mielului lui Dumnezeu. Scena aceasta i-a dat o mai profundă înţelegere şi un sens mai viu al grozăviei păcatului său, pe care nu-l putea ispăşi nimic altceva decât moartea scumpului Fiu al lui Dumnezeu. şi el s-a minunat de bunătatea infinită care a făcut posibilă o astfel de răscumpărare, pentru a-l salva pe cel vinovat. O stea a speranţei a luminat întunericul şi viitorul teribil, eliberându-L de completa părăsire. {PP 68.2}
Dar Planul Mântuirii are un mai larg şi mai profund scop decât mântuirea omului, nu numai pentru acest lucru a venit Hristos pe pământ; El n-a venit numai ca locuitorii acestei mici lumi să poată considera Legea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui privită, ci lucrul acesta a fost făcut pentru apărarea caracterului lui Dumnezeu înaintea întregului Univers. La acest rezultat al marelui său sacrificiu — influenţa sa asupra inteligenţelor altor lumi, ca şi asupra omului — Mântuitorul a privit chiar înaintea crucificării Sale, când a spus: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12, 31-32). Jertfa lui Hristos pentru salvarea omului nu numai că va face cerul accesibil pentru oameni, dar, înaintea întregului Univers, va fi justificată atitudinea lui Dumnezeu şi a Fiului faţă de răzvrătirea lui Satana. Ea va stabili perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi va descoperi natura şi rezultatele păcatului. {PP 68.3}
La început, marea luptă s-a dat în legătură cu Legea lui Dumnezeu. Satana a căutat să dovedească faptul că Dumnezeu era nedrept, că Legea Sa era greşită şi că binele Universului cerea ca ea să fie schimbată. Atacând Legea, el ţinea să răstoarne autoritatea Autorului ei. În această luptă, trebuia să se vadă dacă rânduielile divine erau necorespunzătoare, şi deci era posibil să fie schimbate, sau sunt desăvârşite şi de neschimbat. {PP 69.1}
Când Satana a fost aruncat din ceruri, el s-a hotărât să facă pământul împărăţia sa. Când i-a ispitit şi i-a înfrânt pe Adam şi Eva, el a crezut că a câştigat stăpânirea asupra acestui pământ: „pentru că”, spunea el, „ei m-au ales în calitate de conducător al lor”. El pretindea că iertarea era imposibil de acordat păcătosului, şi de aceea fiinţele ce compuneau neamul omenesc căzut erau de drept supuşii lui, iar lumea era a lui. Dar Dumnezeu a dat pe singurul Său scump Fiu — Unul egal cu Sine — să poarte pedeapsa nelegiuirii şi să ofere o cale prin care ei să poată fi readuşi în graţia Sa şi în căminul lor din Eden. Hristos S-a angajat să-l răscumpere pe om şi să salveze lumea din mâna lui Satana. Marea luptă a început în ceruri şi avea să fie decisă în acelaşi loc, pe acelaşi teren pe care Satana îl pretindea ca fiind al lui. {PP 69.2}
A fost lucrul de care s-a mirat întregul Univers, şi anume ca Hristos să Se umilească spre a salva neamul omenesc. Ca Acela care a mers din stea în stea şi din planetă în planetă, supraveghind şi conducând totul, satisfăcând, în providenţa Sa, nevoile tuturor fiinţelor din vasta Sa creaţiune — ca El să consimtă să părăsească slava Sa şi să ia asupra Sa natura omenească, aceasta a fost o taină pe care inteligenţele necăzute în păcat din alte lumi doreau să o înţeleagă. Când Hristos a venit în lumea noastră în trup omenesc, toţi erau nespus de interesaţi să-L urmeze în timp ce parcurgea, pas cu pas, calea însângerată de la iesle la Golgota. Cerul a reţinut insultele şi batjocurile pe care El le-a primit şi a ştiut că ele au fost rostite la instigarea lui Satana. Ei au văzut lucrarea agenţilor împotrivirii mergând înainte, pe Satana, aducând mereu întuneric, necazuri şi suferinţă asupra neamului omenesc, iar pe Hristos, lucrând împotriva acestora. Ei au urmărit lupta dintre lumină şi întuneric, în timp ce aceasta creştea în intensitatea ei. şi când Hristos, în agonia Sa de pe cruce, a strigat: „S-a sfârşit” (Ioan 19, 30), un strigăt de triumf a răsunat prin toate lumile şi chiar în cer. Finalul marii lupte ce se desfăşura de atâta timp în această lume era acum hotărât, şi Hristos era biruitor. Moartea Sa a dat răspuns la întrebarea dacă Tatăl şi Fiul au suficientă dragoste pentru om, ca să dea pe faţă renunţare la sine şi un spirit de sacrificiu. Satana şi-a descoperit adevăratul său caracter, ca mincinos şi ucigaş. S-a văzut că acelaşi spirit, cu care el i-a convins pe fiii oamenilor ce se aflau sub puterea sa, va fi manifestat dacă i se va permite să controleze fiinţele inteligente ale cerului. Într-un glas, fiinţele din Universul întreg, care au rămas credincioase lui Dumnezeu, s-au unit în a preamări conducerea divină. {PP 69.3}
Dacă Legea ar fi putut fi schimbată, atunci omul ar fi putut fi salvat şi fără sacrificiul lui Hristos; dar faptul că a trebuit ca Hristos să-şi dea viaţa pentru neamul omenesc căzut dovedeşte că Legea lui Dumnezeu nu îl va scuti pe păcătos de cerinţele ei. S-a demonstrat astfel că plata păcatului este moartea. Când Hristos a murit, nimicirea lui Satana a devenit o certitudine. Dar dacă Legea ar fi fost desfiinţată la cruce, aşa cum pretind mulţi, atunci agonia şi moartea Fiului celui scump al lui Dumnezeu ar fi fost îndurate numai pentru a-i da lui Satana exact ceea ce el a pretins; atunci, prinţul răului ar fi triumfat, iar acuzaţiile lui împotriva conducerii divine ar fi fost dovedite. Chiar faptul că Hristos a luat asupra Sa vinovăţia nelegiuirii omului este un argument puternic pentru toate fiinţele inteligente, că Legea este de neschimbat, că Dumnezeu este drept, milostiv, dând pe faţă renunţare la sine, şi că dreptatea şi mila infinite s-au unit în administrarea guvernării Sale. {PP 70.1
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s