Capitolul 6 — Set şi Enoh

Capitol bazat pe textele din Geneza 4, 25 până la 6, 2.
Lui Adam i-a fost dat un alt fiu, care să fie moştenitorul făgăduinţei divine, moştenitor al dreptului spiritual de întâi născut. Numele Set, dat fiului său, înseamnă „rânduit” sau „în locul”, „căci”, zicea mama, „Dumnezeu mi-a dat o altă sămânţă în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain” (Geneza 4, 25). Set avea o înfăţişare mult mai nobilă decât aceea a lui Cain şi Abel şi semăna mai mult cu Adam decât cu ceilalţi fraţi ai săi. Avea un caracter valoros, păşind pe urmele lui Abel. Cu toate acestea, el nu moştenise o mai mare bunătate naturală decât avea Cain. Cu privire la crearea lui Adam se spune că „l-a făcut după chipul lui Dumnezeu” (Geneza 1, 27); dar după cădere, omul „a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui” (Geneza 5, 3). În timp ce Adam a fost creat fără păcat, după chipul lui Dumnezeu, Set, ca şi Cain, a moştenit natura căzută a părinţilor săi. Dar el a mai primit şi cunoştinţe cu privire la Răscumpărătorul, cum şi învăţătura îndreptăţirii. Prin harul divin el L-a servit şi L-a onorat pe Dumnezeu; el a lucrat aşa cum ar fi făcut şi Abel, dacă ar fi trăit, ca să întoarcă mintea celor păcătoşi la respectarea şi ascultarea de Creatorul lor. {PP 80.1}
„Lui Set i s-a născut şi lui un fiu, şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului” (Geneza 4, 26). Cei credincioşi s-au închinat lui Dumnezeu şi mai înainte, dar, pe măsură ce oamenii se înmulţeau, deosebirea dintre cele două clase a devenit mai vizibilă. Exista o mărturisire deschisă de ascultare de Dumnezeu, din partea unora, după cum, din partea altora, se da pe faţă dispreţ şi neascultare. {PP 80.2}
Primii noştri părinţi, mai înainte de căderea lor în păcat, au păstrat Sabatul care a fost instituit în Eden; şi după alungarea lor din Paradis, ei au continuat să-l păzească. Ei gustaseră din fructele amare ale neascultării şi au învăţat — ceea ce mai curând sau mai târziu vor învăţa toţi aceia care calcă în picioare poruncile lui Dumnezeu — că preceptele divine sunt sfinte şi de neschimbat şi că pedeapsa pentru călcarea lor va fi cu siguranţă aplicată. Sabatul a fost onorat de către toţi copiii lui Adam care au rămas credincioşi lui Dumnezeu. Dar Cain şi urmaşii săi n-au respectat ziua în care Se odihnise Dumnezeu. Ei şi-au ales timpul lor în care să lucreze şi în care să se odihnească, fără să ţină seama de porunca expresă a lui Dumnezeu. {PP 80.3}
După ce blestemul lui Dumnezeu a fost rostit asupra lui, Cain s-a retras din căminul tatălui său. La început, el şi-a ales ca ocupaţie lucrarea pământului, iar acum a întemeiat un oraş, numindu-l după numele celui mai vârstnic fiu al său. El părăsi prezenţa lui Dumnezeu, lepădă făgăduinţa restaurării Edenului, spre a-şi căuta stăpânirea şi plăcerea pe pământul ce se afla sub blestemul păcatului, aşezându-se astfel în fruntea acelei mari clase de oameni care se închinau dumnezeului acestei lumi. Urmaşii săi s-au distins în ceea ce aparţine progresului material şi pământesc. Dar ei nu ţineau seama de Dumnezeu şi erau în opoziţie cu planurile Sale pentru om. La crima uciderii, al cărei drum îl deschisese Cain, Lameh, al cincilea descendent, a adăugat poligamia şi, fiind un batjocoritor trufaş, el L-a recunoscut pe Dumnezeu, dar numai pentru ca din răzbunarea lui Cain să obţină asigurarea propriei sale siguranţe. Abel dusese o viaţă de păstor, locuind în corturi sau colibe, iar descendenţii lui Set au urmat acelaşi drum, socotindu-se „străini şi călători pe pământ”, căutând „o patrie mai bună, adică o patrie cerească” (Evrei 11, 13.16). {PP 81.1}
Pentru un timp, cele două clase au rămas separate. Neamul lui Cain, răspândindu-se din locul primei sale aşezări, s-a întins peste câmpiile şi văile unde locuiseră fiii lui Set, dar aceştia, pentru a scăpa de influenţa lor molipsitoare, s-au retras spre munţi şi acolo şi-au făcut sălaşurile. Cât timp a ţinut această despărţire, ei au păstrat închinarea la Dumnezeu în toată curăţia ei. Dar cu trecerea timpului ei s-au încumetat, puţin câte puţin, să se amestece cu locuitorii văilor. Această asociere a avut drept urmare rezultatele cele mai rele. „Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase” (Geneza 6, 2). Fiii lui Set, atraşi de frumuseţea fiicelor urmaşilor lui Cain, s-au făcut urâţi Domnului, căsătorindu-se cu ele. Mulţi dintre închinătorii lui Dumnezeu au fost târâţi în păcat de către ispitele ce erau acum mereu înaintea lor şi şi-au pierdut caracterul lor deosebit, sfânt. Amestecându-se cu cei depravaţi, ei au ajuns asemenea lor în spirit şi fapte; restricţiile poruncii a şaptea au fost nesocotite şi ei „şi-au luat neveste pe acelea pe care şi le-au ales” (Geneza 6, 2). Copiii lui Set au urmat „calea lui Cain” (Iuda 11); ei şi-au fixat gândul la belşugul şi petrecerile lumeşti şi au neglijat poruncile lui Dumnezeu. Oamenii „n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor”; „ei s-au dedat la gânduri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat” (Romani 1, 21). De aceea, „Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate” (Ver 28). Păcatul s-a întins pe faţa pământului asemenea unei lepre ucigătoare. {PP 81.2}
Timp de aproape o mie de ani Adam a trăit printre oameni, ca martor al urmărilor păcatului. Cu credincioşie, el a căutat să oprească valul păcatului. Lui i se poruncise să-i înveţe pe urmaşii săi calea Domnului; el a păstrat cu grijă tot ceea ce îi descoperise Dumnezeu şi le-a repetat generaţiilor următoare. Copiilor săi şi copiilor copiilor săi, până la a noua generaţie, el le-a descris starea de sfinţenie şi fericire în care se afla omul în Paradis şi le-a repetat istoria căderii sale, povestindu-le despre suferinţele prin care Dumnezeu l-a învăţat necesitatea unei stricte aderări la Legea Sa, explicându-le planurile milostive făcute pentru mântuirea lor. Cu toate acestea, numai puţini au fost cei care au luat seama la cuvintele lui. Adesea, el era întâmpinat cu reproşuri aspre pentru păcatul care adusese durere asupra urmaşilor săi. {PP 82.1}
Viaţa lui Adam a fost o viaţă plină de durere, de umilinţă şi mustrare de sine. Când a părăsit Edenul, gândul că trebuie să moară l-a zguduit cu groază. Pentru prima dată el a făcut cunoştinţă cu realitatea morţii în familia omenească, atunci când Cain, fiul său întâi născut, a devenit ucigaşul fratelui său. Plin de cele mai grozave remuşcări pentru propriul său păcat şi de două ori îndurerat de moartea lui Abel şi lepădarea lui Cain, Adam a fost copleşit de durere. El a ajuns să fie martor al stricăciunii ce se întindea tot mai mult şi care, în cele din urmă, a fost cauza distrugerii lumii prin potop; şi, deşi sentinţa morţii pronunţată asupra sa de către Făcătorul său i s-a părut teribilă la început, totuşi, după ce timp de aproape o mie de ani a văzut rezultatele păcatului, şi-a dat seama că a fost o dovadă de milă din partea lui Dumnezeu că a pus capăt unei vieţi de suferinţă şi întristare. {PP 82.2}
Cu toată nelegiuirea lumii antediluviene, epoca aceea n-a fost, aşa cum s-a presupus adesea, o eră a ignoranţei şi sălbăticiei. Oamenilor li s-a dat ocazia să atingă o înaltă treaptă de realizări morale şi intelectuale. Ei aveau o mare putere fizică şi intelectuală şi posibilitatea lor de a obţine atât cunoştinţe religioase, cât şi ştiinţifice era de neîntrecut. Este greşit a crede că, datorită faptului că ei trăiau până la o vârstă înaintată, mintea lor ajungea târziu la maturitate; puterile lor mintale se dezvoltau de timpuriu, iar cei care se temeau de Dumnezeu şi trăiau în armonie cu voinţa Sa continuau să crească în cunoştinţă şi înţelepciune în decursul întregii lor vieţi. Dacă iluştrii savanţi ai timpurilor noastre ar fi puşi alături cu bărbaţii de aceeaşi vârstă care au trăit înainte de potop, ei s-ar dovedi cu mult inferiori atât din punct de vedere intelectual, cât şi fizic. Pe măsură ce, o dată cu trecerea timpului, vârsta oamenilor a scăzut, aşa cum a scăzut şi puterea lor fizică, tot astfel au slăbit şi capacităţile lor intelectuale. Sunt în prezent bărbaţi care se dedică studiului şi cercetărilor pe perioade lungi de timp, între douăzeci şi cincizeci de ani, şi lumea este plină de admiraţie pentru realizările lor. Dar cât de limitate sunt aceste realizări ale lor, în comparaţie cu acelea ale bărbaţilor ale căror puteri fizice şi intelectuale s-au dezvoltat în decurs de secole! {PP 82.3}
Este adevărat faptul că oamenii din timpurile moderne au beneficiat de realizările înaintaşilor lor. Oamenii cu capacităţi intelectuale foarte pătrunzătoare, care au gândit, au studiat şi au scris, au lăsat operele lor celor ce au venit după ei. Dar chiar şi în cazul acesta şi dacă ne limităm numai la cunoştinţele omeneşti, cu cât mai mari au fost avantajele pe care le-au avut oamenii din vechime! Ei au avut printre ei — timp de sute de ani — pe acela care a fost modelat după chipul lui Dumnezeu şi în dreptul căruia chiar Creatorul personal s-a pronunţat că este „bun” — omul pe care Dumnezeu l-a instruit în toată înţelepciunea lumii materiale. Adam a învăţat de la Dumnezeu istoria creaţiunii; el personal a fost martorul evenimentelor petrecute pe parcursul a nouă secole; şi el a transmis mai departe — urmaşilor săi — cunoştinţa sa. Oamenii dinainte de potop nu aveau cărţi, nu aveau reţinute în scris rapoartele celor întâmplate; dar, cu marea lor vigoare fizică şi intelectuală, ei aveau o memorie puternică şi au fost în stare să priceapă şi să reţină cele ce le-au fost transmise şi, la rândul lor, să le transmită nemodificate urmaşilor lor. şi timp de sute de ani, şapte generaţii de oameni au ajuns să trăiască concomitent, având astfel ocazia să se sfătuiască laolaltă şi să se folosească fiecare de cunoştinţele şi experienţa celorlalţi. {PP 83.1}
Ocaziile de care s-au bucurat oamenii acelor timpuri, de a obţine cunoaşterea de Dumnezeu prin lucrările Sale, n-au mai fost niciodată egalate de atunci. şi, departe de a fi un timp de întunecime religioasă, timpul acela a fost un timp de mare lumină. Lumea întreagă a avut ocazia să primească învăţături şi cunoştinţă de la Adam, iar cei care s-au temut de Dumnezeu au avut de asemenea pe Hristos şi pe îngerii Săi ca profesori. şi grădina lui Dumnezeu a fost pentru ei un martor mut al adevărului, care timp de multe veacuri a rămas în mijlocul oamenilor. La poarta Paradisului păzită de un heruvim, se descoperea slava lui Dumnezeu şi aici veneau primii închinători. Aici şi-au ridicat şi primele altare şi aici au fost aduse primele jertfe. Aici şi-au adus Cain şi Abel jertfele lor şi aici a binevoit Dumnezeu să comunice cu ei. {PP 83.2}
Scepticii acelor timpuri nu puteau nega existenţa Edenului deoarece el era acolo, înaintea ochilor lor, intrarea în grădină fiind închisă de către îngerii păzitori. Lucrarea şi ordinea creaţiunii, grădina Edenului, istoria celor doi pomi ai ei, atât de strâns legaţi de destinul omului, erau fapte ce nu puteau fi negate. Iar existenţa şi suprema autoritate a lui Dumnezeu, obligativitatea Legii Sale erau adevăruri pe care oamenii nu se grăbeau să le pună sub semnul întrebării, atâta vreme cât Adam era printre ei. {PP 84.1}
Cu toată dezvoltarea nelegiuirii, a existat totuşi un şir de bărbaţi sfinţi care, înălţaţi şi înnobilaţi prin comuniunea lor cu Dumnezeu, au trăit ca în compania cerului. Ei au fost oameni de o impresionantă putere intelectuală şi ai unor minunate realizări. Ei au avut o misiune mare şi sfântă — aceea de a dezvolta un caracter neprihănit, de a-i învăţa pe ceilalţi lecţia sfinţeniei, şi aceasta nu numai pe cei din timpul lor, dar şi din generaţiile ce aveau să vină după ei. Dintre aceştia, numai puţini dintre cei mai proeminenţi sunt menţionaţi în Sfintele Scripturi; dar, în decursul tuturor veacurilor, Dumnezeu a avut martori credincioşi şi închinători cu inima curată. {PP 84.2}
Despre Enoh este scris că a trăit şaizeci şi cinci de ani şi a avut un fiu. După aceea el a umblat cu Dumnezeu încă trei sute de ani. În timpul acestor primi ani, Enoh Îl iubise pe Dumnezeu şi avusese temere de El, păzind poruncile Lui. El a fost unul din şirul de bărbaţi sfinţi, păstrători ai adevăratei credinţe, strămoşi ai seminţei promise. De pe buzele lui Adam el a învăţat istoria cea întunecată a căderii şi bucuria harului lui Dumnezeu, aşa cum era văzută în făgăduinţa făcută, şi el s-a încrezut în Răscumpărătorul ce avea să vină. Dar, după naşterea primului său fiu, Enoh a ajuns la o experienţă mai înaltă; el a fost atras într-o mai strânsă legătură cu Dumnezeu. El şi-a dat seama mult mai bine de obligaţiile şi răspunderea sa ca fiu al lui Dumnezeu. Iar când a văzut iubirea copilului pentru tatăl său, încrederea sa simplă în grija şi ocrotirea sa, când a simţit profunda afecţiune a inimii sale pentru fiul său întâi născut, el a învăţat atunci lecţia preţioasă a iubirii minunate a lui Dumnezeu faţă de oameni, manifestată în dăruirea Fiului Său, cum şi încrederea pe care copiii lui Dumnezeu pot s-o aibă în cerescul lor Tată. Dragostea infinită şi insondabilă a lui Dumnezeu prin Hristos a devenit zi şi noapte subiectul meditaţiei sale; şi, cu toată căldura sufletului său, el a căutat să descopere această dragoste acelora în mijlocul cărora el trăia. {PP 84.3}
Umblarea lui Enoh cu Dumnezeu n-a fost în transă sau în viziune, ci în toate îndatoririle zilnice ale vieţii sale. El n-a devenit un pustnic, izolându-se complet de lume, căci el avea o lucrare de făcut pentru Dumnezeu în această lume. În familie şi în legăturile sale cu oamenii, ca soţ şi tată, ca prieten şi ca cetăţean, el a fost slujitorul dârz şi de neclintit al lui Dumnezeu. {PP 85.1}
Inima sa era în armonie cu voinţa lui Dumnezeu; căci „merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi?” (Amos 3, 3). şi această umblare sfântă cu Dumnezeu a fost o umblare continuă timp de trei sute de ani. Puţini ar fi creştinii aceia care n-ar fi mai zeloşi şi mai devotaţi dacă ar şti că mai au numai puţin timp de trăit sau că venirea lui Hristos este gata să aibă loc. Dar credinţa lui Enoh devenea mai puternică şi dragostea sa mai vie, pe măsură ce veacurile se scurgeau. {PP 85.2}
Enoh a fost un om al unei minţi puternice şi foarte cultivate, cum şi al unor vaste cunoştinţe; el a fost onorat cu descoperiri speciale din partea lui Dumnezeu; şi totuşi, aflându-se într-o continuă comuniune cu cerul, având totdeauna înaintea sa simţământul măreţiei şi desăvârşirii divine, el a fost unul dintre cei mai umili oameni. Cu cât era mai strânsă legătura lui cu Dumnezeu, cu atât mai profund era simţământul slăbiciunii şi nedesăvârşirii sale. Chinuit de creşterea stricăciunii celor nelegiuiţi şi temându-se ca nu cumva necredinţa lor să slăbească respectul lui faţă de Dumnezeu, Enoh a evitat continua legătură cu ei şi a petrecut mai mult timp în singurătate, consacrându-se meditaţiei şi rugăciunii. Astfel, el zăbovea înaintea lui Dumnezeu, căutând o mai clară cunoaştere a voii Sale, pentru ca s-o poată împlini. Pentru el, rugăciunea era respiraţia sufletului; el trăia chiar în atmosfera cerului. {PP 85.3}
Prin îngerii Săi cei sfinţi, Dumnezeu i-a descoperit lui Enoh planul Său de a nimici lumea printr-un potop şi El i-a descoperit mai pe deplin Planul de Mântuire. Prin spiritul profeţiei, El l-a transportat prin toate generaţiile ce aveau să trăiască după potop şi i-a arătat marile evenimente legate de a doua venire a lui Hristos şi sfârşitul lumii. {PP 85.4}
Enoh fusese tulburat cu privire la cei morţi. I se păruse că cei neprihăniţi şi cei nelegiuiţi vor merge împreună în ţărână şi că acesta avea să fie sfârşitul lor. El nu putea să vadă viaţa de dincolo de mormânt. Într-o viziune profetică, el a fost învăţat în legătură cu moartea lui Hristos şi i-a fost arătată revenirea Lui în slavă, însoţit de toţi sfinţii îngeri, ca să elibereze pe poporul Său din mormânt. El a văzut, de asemenea, starea decăzută a lumii, când Hristos va apărea pentru a doua oară, şi anume că va fi o generaţie încăpăţânată, trufaşă, lăudăroasă, fără temere de Dumnezeu şi preocupată numai de ea, care va nega existenţa singurului Dumnezeu şi a lui Isus Hristos, care va călca în picioare Legea şi va nesocoti lucrarea ispăşirii. El i-a văzut pe cei neprihăniţi încoronaţi cu slavă şi cu cinste şi pe cei nelegiuiţi îndepărtaţi din prezenţa lui Dumnezeu şi nimiciţi prin foc. {PP 85.5}
Enoh a devenit un predicator al neprihănirii, făcând cunoscut oamenilor ceea ce-i descoperise Dumnezeu. Aceia care s-au temut de Dumnezeu l-au căutat pe acest om sfânt, pentru a se împărtăşi de sfaturile şi rugăciunile sale. El a lucrat de asemenea în mod public, ducând solia lui Dumnezeu tuturor acelora care doreau să audă cuvintele sale de avertizare. Lucrarea lui nu se limita la urmaşii lui Set. În locul în care Cain a căutat să fugă de prezenţa divină, profetul lui Dumnezeu a făcut cunoscute scenele cele minunate ce i-au fost trecute pe dinainte în viziune. „Iată”, a declarat el, „că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele lor nelegiuite” (Iuda 14, 15). {PP 86.1}
El a fost un neînfricat mustrător al păcatului. În timp ce vorbea despre iubirea lui Dumnezeu în Hristos faţă de oamenii din timpul său şi insista pe lângă ei să-şi părăsească căile lor rele, în acelaşi timp, mustra nelegiuirea mereu crescândă şi îi avertiza pe oamenii generaţiei sale despre judecata ce cu siguranţă avea să vină asupra călcătorilor Legii. Duhul lui Hristos era acela care vorbea prin Enoh; căci Duhul Lui nu se manifestă numai prin cuvinte de iubire, compasiune şi chemare la pocăinţă; oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu nu rostesc numai lucruri liniştitoare. Ci Dumnezeu pune în inima şi pe buzele solilor Săi adevăruri pe care aceştia trebuie să le rostească şi care sunt pătrunzătoare şi tăioase ca o sabie cu două tăişuri. {PP 86.2}
Puterea lui Dumnezeu, care a fost la lucru împreună cu slujitorul Său, a fost simţită şi de aceia care au auzit. Unii şi-au plecat urechea, ascultând şi trăind avertizarea, părăsindu-şi păcatele; dar marea mulţime şi-a bătut joc de această solemnă solie şi a mers mai departe, cu mai multă îndrăzneală în căile sale rele. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să ducă lumii din zilele din urmă o solie asemănătoare şi ei vor fi primiţi tot la fel, cu necredinţă şi batjocură. Oamenii dinainte de potop au respins cuvintele de avertizare ale celui ce umbla cu Dumnezeu. Tot aşa va proceda şi ultima generaţie care va lua cu uşurinţă avertizările solilor lui Dumnezeu. {PP 86.3}
În mijlocul unei vieţi de muncă activă, Ehoh a menţinut cu stăruinţă comuniunea sa cu Dumnezeu. Cu cât era mai mare şi mai presantă lucrarea, cu atât mai continue şi mai fierbinţi erau rugăciunile. {PP 86.4}
La anumite intervale de timp, el continua să se retragă din societate. După ce rămânea un timp între oameni, în mijlocul societăţii, lucrând în favoarea lor prin sfat şi exemplu, el se retrăgea, pentru a petrece un timp în singurătate, flămânzind şi însetând după cunoştinţa divină pe care numai singur Dumnezeu o poate da. Având o astfel de comuniune cu Dumnezeu, Enoh a ajuns să reflecte din ce în ce mai mult chipul divin. Faţa sa strălucea de o lumină sfântă, chiar de lumina ce strălucea pe faţa lui Isus. Venind în mijlocul oamenilor de la aceste comuniuni sfinte, chiar cei nelegiuiţi priveau cu teamă manifestarea cerului pe chipul său. {PP 87.1}
Nelegiuirea oamenilor ajunsese aşa de mare, încât nimicirea a fost rostită împotriva lor. Pe măsură ce anii treceau unul după altul, mai mare şi tot mai adânc creştea curentul vinovăţiei umane şi întunecaţi şi tot mai negri se strângeau norii judecăţii divine. Cu toate acestea, Enoh, martorul credinţei, îşi urma drumul şi lucrarea sa, avertizând, pledând pentru Dumnezeu înaintea oamenilor, chemându-i, străduindu-se să dea înapoi curentul vinovăţiei şi să oprească fulgerele răzbunării. Deşi avertizările sale au fost nesocotite de către cei păcătoşi şi iubitori de plăceri, el a avut mărturia faptului că Dumnezeu i-a aprobat lucrarea şi astfel a continuat să se lupte cu credincioşie împotriva răului ce lua proporţii, până când Dumnezeu l-a luat dintr-o lume a păcatului, în bucuria cea curată a cerului. {PP 87.2}
Oamenii acelei generaţii şi-au bătut joc de el, batjocorind pe acela care n-a căutat să strângă aur sau argint sau să-şi agonisească aici averi. Inima lui Enoh însă era la comorile cereşti. El a privit la oraşul de sus, din cer. El L-a văzut pe Împărat în slava Sa, în mijlocul Sionului. Inima, mintea şi conversaţia sa se aflau în ceruri. Cu cât nelegiuirea se întindea mai mult, cu atât mai fierbinte era dorinţa sa după căminul lui Dumnezeu; în timp ce se afla încă pe pământ, prin credinţă, el locuia în împărăţia luminii. {PP 87.3}
„Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Timp de trei sute de ani, Enoh a căutat curăţia sufletului pentru ca să poată fi în armonie cu Cerul. Timp de trei veacuri el a umblat cu Dumnezeu. Zi de zi el a tânjit după o mai strânsă legătură cu El; mai aproape şi tot mai strânsă a devenit comuniunea cu El, până când Dumnezeu l-a luat la Sine. El a stat pe pragul lumii veşnice şi între el şi ţara celor fericiţi nu mai era decât un singur pas; acum porţile s-au deschis şi umblarea lui cu Dumnezeu, atât de mult practicată pe pământ, a continuat şi el a trecut prin porţi în cetatea cea sfântă — primul dintre oameni care a intrat aici. {PP 87.4}
Lipsa lui a fost simţită pe pământ. Vocea ce fusese auzită zi de zi, avertizând şi învăţând, lipsea. Au fost unii, atât dintre cei neprihăniţi, cât şi dintre cei nelegiuiţi, care au fost martori ai luării sale la cer, dar, sperând că fusese dus la unul din locurile în care el se retrăgea, cei care l-au iubit l-au căutat cu sârguinţă, aşa după cum mai târziu fiii profeţilor l-au căutat pe Ilie; dar fără nici un rezultat. Ei au raportat că nu l-au găsit, pentru că Dumnezeu îl luase la El. {PP 88.1}
Prin luarea lui Enoh la cer, Dumnezeu dorea să-i înveţe pe oameni o lecţie importantă. Era primejdia ca oamenii să cadă pradă descurajării, datorită rezultatelor dezastruoase ale păcatului lui Adam. Mulţi erau gata să spună: „Ce câştigăm dacă ne temem de Dumnezeu şi păzim poruncile Lui, atâta vreme cât un blestem greu zace asupra neamului omenesc şi moartea este partea noastră a tuturor?” Dar instrucţiunile pe care Dumnezeu le-a dat lui Adam, care au fost repetate lui Set şi exemplificate de către Enoh, au măturat amărăciunea şi întunericul şi au dat speranţă omului, astfel încât, dacă prin Adam a venit moartea, tot astfel prin Răscumpărătorul făgăduit avea să vină viaţa şi nemurirea. Satana prezenta cu insistenţă oamenilor credinţa că nu există nici o răsplată pentru cei neprihăniţi şi nici o pedeapsă pentru cei nelegiuiţi şi, de asemenea, că este imposibil pentru oameni să păzească rânduielile divine. Dar în cazul lui Enoh, Dumnezeu declară că „El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11, 6). Arată ce va face El pentru aceia care păzesc poruncile Lui. Oamenii au fost învăţaţi că este posibil să păzească Legea lui Dumnezeu şi că, în timp ce trăiesc în mijlocul celor păcătoşi şi corupţi, prin harul lui Dumnezeu ei pot să reziste ispitei şi să devină curaţi şi sfinţi. În exemplul său ei au văzut binecuvântarea unei astfel de vieţi; iar luarea sa la cer a fost o dovadă a adevărului prorociei sale cu privire la cele ce aveau să aibă loc mai târziu, cu răsplata bucuriei, a slavei şi a vieţii veşnice dată celui ascultător şi a condamnării, a durerii şi morţii celui nelegiuit. {PP 88.2}
„Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu” (Evrei 11, 5). În mijlocul unei lumi care prin nelegiuirea ei a fost condamnată la nimicire, Enoh a trăit o viaţă de o aşa strânsă comuniune cu Dumnezeu, încât n-a fost îngăduit ca el să cadă sub puterea morţii. Caracterul sfânt al acestui profet reprezintă starea de sfinţenie ce trebuie să fie atinsă de cei care vor fi „răscumpăraţi de pe pământ” (Apocalipsa 14, 3) la revenirea lui Isus Hristos. Atunci, aşa cum a fost şi în lumea dinainte de potop, nelegiuirea va creşte. Dând frâu liber pornirilor inimilor lor stricate, cum şi învăţăturilor unei filozofii înşelătoare, oamenii se vor răscula împotriva autorităţii cerului. Dar, asemenea lui Enoh, poporul lui Dumnezeu va căuta curăţirea inimii şi conformarea faţă de voia Sa, până când ei vor reflecta chipul lui Hristos. Asemenea lui Hristos, ei vor avertiza lumea despre revenirea lui Hristos şi despre judecata ce va veni asupra celor nelegiuiţi şi, prin purtarea, vorbirea şi exemplul lor sfânt, ei vor condamna păcatele celor nelegiuiţi. După cum Enoh a fost luat la cer mai înainte de nimicirea pământului prin apă, tot astfel cei neprihăniţi ce vor fi în viaţă vor fi luaţi la cer de pe pământ, mai înainte de distrugerea lui prin foc. Apostolul spune: „Nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă”. „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu Se va coborî din cer Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Corinteni 15, 51-52; 1 Tesaloniceni 4, 16-18). {PP 88.3}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s