Capitolul 8 — După potop

Apele s-au înălţat cu cincisprezece coţi deasupra celor mai înalţi munţi. Adesea, familiei dinăuntrul corăbiei i se păruse că are să piară, întrucât timp de cinci luni de zile corabia lor a fost aruncată încoace şi încolo, lăsată — aparent — în voia vânturilor şi a valurilor. A fost o grea încercare; dar credinţa lui Noe nu s-a clintit, pentru că avea asigurarea că mâna divină era la cârmă. {PP 105.1}
Când apele au început să scadă, Domnul a făcut ca arca să se îndrepte spre un loc protejat de un grup de munţi care fuseseră păstraţi prin puterea Sa. Aceştia erau la mică distanţă unii de ceilalţi şi corabia putea să se mişte în voie în acest port liniştit şi n-a mai fost dusă pe întinsul fără margini al oceanului. Faptul acesta a fost o mare uşurare pentru călătorii biciuiţi de furtună şi obosiţi. {PP 105.2}
Noe şi familia sa aşteptau nerăbdători scăderea apelor, căci doreau nespus de mult să păşească din nou pe pământ. La patruzeci de zile după ce crestele munţilor au fost vizibile, ei au trimis afară un corb, pasăre cu un accentuat simţ al mirosului, să descopere dacă pământul s-a uscat sau nu. Pasărea, negăsind altceva decât apă, a continuat să zboare în jurul corăbiei. şapte zile mai târziu, s-a dat drumul unui porumbel care, negăsind unde să-şi pună piciorul, s-a întors la corabie. Noe a mai aşteptat alte şapte zile şi a dat din nou drumul porumbelului. Când, spre seară, acesta s-a întors cu o frunză de măslin în cioc, a fost o mare bucurie. Mai târziu, „Noe a ridicat învelitoarea corăbiei, s-a uitat, şi iată că faţa pământului se uscase” (Geneza 8, 13). Totuşi, el a mai aşteptat, cu răbdare, în corabie. După cum a intrat în corabie la porunca lui Dumnezeu, el a aşteptat îndrumări ca să iasă din ea. {PP 105.3}
În sfârşit, un înger a coborât din ceruri, a deschis uşa cea grea şi i-a invitat pe patriarh şi casa lui să iasă şi să meargă pe suprafaţa pământului, luând cu ei toate vieţuitoarele. În bucuria eliberării lor, Noe nu L-a uitat pe Acela prin a cărui grijă milostivă au fost salvaţi. Primul lucru pe care l-a făcut după ce a părăsit corabia a fost acela de a ridica un altar şi a aduce jertfă din toate animalele şi păsările curate, manifestându-şi astfel recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru salvarea lor şi credinţa lui în Hristos, Jertfa cea mare. Jertfa aceasta a fost bineplăcută lui Dumnezeu; şi, ca urmare, a venit o binecuvântare nu numai asupra patriarhului şi a familiei lui, ci asupra tuturor acelora care vor trăi pe pământ. „Domnul a mirosit un miros plăcut; şi Domnul a zis în inima Lui: «Nu voi mai blestema pământul din pricina omului…. Cât va fi pământul nu vor înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea»” (Geneza 8, 21-22). Aceasta era o lecţie pentru toate generaţiile de oameni ce aveau să vină. Noe ieşise din corabie pe un pământ pustiu, dar, mai înainte de a-şi ridica o casă pentru sine, el I-a înălţat lui Dumnezeu un altar. Cireada lui de vite era mică la număr şi fusese păstrată în viaţă cu mult efort; cu toate acestea, el a dat cu bucurie o parte Domnului, ca o recunoaştere a faptului că toate erau ale Lui. Tot aceasta trebuie să fie şi cea dintâi grijă a noastră, şi anume să-I aducem lui Dumnezeu darurile noastre de bunăvoie. Orice manifestare a milei şi dragostei Sale faţă de noi trebuie să fie recunoscută cu mulţumire, atât prin fapte de închinare, cât şi prin daruri pentru lucrarea Sa. {PP 105.4}
Pentru ca nu cumva strângerea norilor şi căderea ploii să-i umple pe oameni de o groază continuă, Domnul a încurajat familia lui Noe printr-o făgăduinţă: „Fac un legământ cu voi că … nu va mai veni potop ca să pustiească pământul…. Curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ. Când voi strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor; şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi voi şi dintre toate vieţuitoarele de orice trup; şi apele nu se vor mai face un potop, ca să nimicească orice făptură. Curcubeul va fi în nor; şi Eu Mă voi uita la el ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pământ” (Geneza 9, 11.13-16). {PP 106.1}
Cât de mari sunt mila şi îndurarea lui Dumnezeu faţă de făpturile Sale greşite, atunci când aşează curcubeul cel frumos în nori, ca un semn al legământului Său cu oamenii! Domnul declară că, atunci când va privi curcubeul, Îşi va aminti de legământul Său. Aceasta nu vrea să spună că El uită vreodată, dar El ne vorbeşte în limbajul nostru, ca să-L putem înţelege mai bine. A fost planul lui Dumnezeu acela ca, atunci când copiii generaţiilor ce urmau să vină aveau să întrebe ce înseamnă arcul acela frumos care îmbrăţişează cerul, părinţii lor să le povestească istoria potopului, spunându-le că Cel Prea Înalt a făcut arcul curcubeului şi l-a aşezat în nori, ca o asigurare a faptului că apele nu vor mai acoperi niciodată pământul. Astfel, din generaţie în generaţie el va da mărturie despre iubirea divină faţă de om şi îi va întări încrederea în Dumnezeu. {PP 106.2}
În cer, ceva asemănător curcubeului înconjoară tronul şi împodobeşte capul lui Hristos. Profetul spune: „Ca înfăţişarea curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare, care-L înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului.” (Ezechiel 1, 28.) Vizionarul Ioan declară: „Iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva … şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smaragd la vedere.” (Apocalipsa 4, 2.3.) Când omul, prin marea lui nelegiuire, cheamă asupra sa judecata divină, Mântuitorul, mijlocind la Tatăl în favoarea lui, arată spre curcubeul din nori şi la curcubeul din jurul tronului şi la cel de deasupra capului Său, ca un semn al milei lui Dumnezeu faţă de păcătosul pocăit. {PP 107.1}
De asigurarea dată lui Noe cu privire la potop Dumnezeu Însuşi a legat una dintre cele mai preţioase făgăduinţe ale harului Său: „După cum am jurat că apele lui Noe nu vor mai veni pe pământ, tot aşa jur că nu Mă voi mai mânia pe tine şi nu te voi mai mustra. Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine” (Isaia 54, 9-10). {PP 107.2}
Noe, privind la puternicele animale de pradă care au ieşit împreună cu el din corabie, s-a temut ca nu cumva familia sa, ce număra numai opt persoane, să fie distrusă de ele. Dar Domnul a trimis un înger până la slujitorul Său cu următoarea solie de asigurare: „S-apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării; vi le-am dat în mâinile voastre. Tot ce se mişcă şi are viaţă să vă slujească de hrană; toate acestea vi le dau ca şi iarba verde.” (Geneza 9, 2.3.) Până atunci, Dumnezeu nu i-a permis omului să folosească drept hrană carnea animalelor. El intenţiona ca neamul omenesc să trăiască numai din roadele pământului; dar acum, când toată iarba verde pierise, El le-a dat permisiunea să mănânce carnea animalelor curate care fuseseră păstrate în corabie. {PP 107.3}
Întreaga suprafaţă a pământului a fost schimbată de apele potopului. Al treilea blestem se abătuse asupra lui din cauza păcatului. Când apele au început să scadă, dealurile şi munţii erau înconjuraţi de o apă tulbure fără sfârşit. Pretutindeni zăceau cadavrele oamenilor şi ale animalelor. Domnul n-a îngăduit ca acestea să rămână ca să se descompună şi să infecteze aerul; de aceea, El a făcut pământul un vast cimitir. Un vânt violent, care a fost pus să sufle cu scopul de a zvânta apele, le-a pus în mişcare cu o mare forţă, în unele cazuri dislocând şi purtând cu el vârfurile munţilor, îngrămădind copaci, stânci şi pământ peste cadavrele celor morţi. Prin aceleaşi mijloace, argintul şi aurul, lemnul scump şi pietrele preţioase, care îmbogăţeau şi înfrumuseţau lumea dinainte de potop şi pe care aceasta le idolatrizase, au fost ascunse de vederea şi posibilitatea oamenilor de a le găsi, căci acţiunea violentă a apelor a îngrămădit asupra acestor comori pământ şi stânci, iar în unele cazuri a format munţi deasupra lor. Dumnezeu a văzut că, cu cât a îmbogăţit şi a îmbelşugat mai mult pe păcătoşi, cu atât mai mult ei şi-au ticăloşit umblarea înaintea Lui. Comorile care ar fi trebuit să-i facă să-L preamărească pe milostivul Dătător au fost făcute obiecte de închinare, în timp ce Dumnezeu a fost dezonorat şi dispreţuit. {PP 107.4}
Pământul avea acum aspectul unui haos şi unei pustiiri cu neputinţă de descris. Munţii, cândva atât de frumoşi în desăvârşita lor simetrie, erau acum accidentaţi şi neregulat dispuşi. Pietre, colţuri de stâncă şi creste sălbatice erau presărate pe întreaga faţă a pământului. În multe locuri dealurile şi munţii au dispărut, fără să lase vreo urmă a locului în care au fost cândva; iar câmpiile au cedat locul lanţurilor de munţi. În unele părţi, aceste schimbări erau mult mai evidente decât în altele. Acolo unde cândva fuseseră cele mai bogate comori de pe pământ, comori de aur, argint şi pietre preţioase, se puteau vedea semnele cele mai teribile ale judecăţii divine. Dar în ţinuturile ce nu fuseseră locuite şi în acelea în care nelegiuirea fusese mai mică, urmările judecăţii divine erau mai uşoare. {PP 108.1}
În timpul potopului, păduri imense au fost îngropate sub pământ. Acestea s-au transformat de atunci în cărbuni, formând straturi uriaşe ce există în zilele noastre, dând de asemenea naştere la marile zăcăminte de petrol. Cărbunele şi petrolul se aprind adesea şi ard sub scoarţa pământului. În felul acesta stâncile se înfierbântă, piatra de var arde şi fierul se topeşte. Acţiunea apei asupra pietrei de var sporeşte furia căldurii teribile, fapt ce dă loc la cutremure, vulcani şi alte fenomene groaznice. Când focul şi apa vin în contact cu straturile de stânci şi minereu, atunci se declanşează explozii în interior, explozii asemenea unor tunete înfundate. Aerul este fierbinte şi sufocant. Se declanşează apoi erupţii vulcanice; şi, întrucât adesea acestea nu izbutesc să deschidă suficient loc pentru elementele înfierbântate, pământul însuşi se convulsionează, faţa lui se înalţă şi se coboară asemenea valurilor mării şi la suprafaţă apar mari crăpături şi uneori sunt înghiţite oraşe, sate şi munţi în flăcări. Aceste manifestări extraordinare vor fi din ce în ce mai dese şi mai teribile chiar înainte de evenimentul revenirii lui Isus Hristos şi de sfârşitul Planului de Mântuire, ca semne ale nimicirii grabnice a pământului. {PP 108.2}
Adâncurile pământului sunt arsenalul lui Dumnezeu, din care s-au scos arme folosite la nimicirea lumii de demult. Apele care izbucnesc din adâncuri s-au unit cu apele ce cădeau din ceruri, pentru a desăvârşi lucrarea de nimicire. De la potop, focul şi apa au fost instrumente în mâna lui Dumnezeu pentru nimicirea celor mai nelegiuite cetăţi. Aceste judecăţi sunt lăsate să cadă, pentru ca aceia care privesc cu uşurinţă Legea lui Dumnezeu şi calcă în picioare autoritatea Sa să fie făcuţi să tremure în faţa puterii Lui şi să-I recunoască autoritatea legitimă. Când oamenii au văzut munţii arzând, care revărsau flăcări de foc şi torente de minereu topit, secând râuri, acoperind oraşe înfloritoare, împrăştiind pretutindeni în jur ruina şi prăpădul, atunci inima cea mai dârză a fost apucată de groază şi cei necredincioşi şi hulitori au fost constrânşi să recunoască puterea fără margini a lui Dumnezeu. {PP 109.1}
Profeţii de pe timpuri, referindu-se la astfel de scene, spuneau: „O! de ai despica cerurile, şi Te-ai pogorî, s-ar topi munţii înaintea Ta, ca de un foc care aprinde vreascurile, ca de un foc care face apa să dea în clocot! ţi-ar cunoaşte atunci vrăjmaşii Numele şi ar tremura neamurile înaintea Ta! Când ai făcut minuni la care nu ne aşteptam, Te-ai pogorât, şi munţii s-au zguduit înaintea Ta.” (Isaia 64, 1-3.) „Domnul umblă în furtună şi în vârtej şi norii sunt praful picioarelor Lui. El mustră marea şi o usucă, face să sece toate râurile” (Naum 1, 3-4.) {PP 109.2}
Manifestări şi mai îngrozitoare decât acelea pe care le-a văzut lumea vreodată se vor vedea la a doua venire a Domnului. „Se clatină munţii înaintea Lui şi dealurile se topesc; se cutremură pământul înaintea Lui, lumea şi toţi locuitorii ei! Cine poate sta înaintea urgiei Lui? şi cine poate ţine piept mâniei Lui aprinse?” (Naum 1, 5-6). „Pleacă cerurile, Doamne, şi pogoară-Te! Atinge munţii, ca să fumege! Fulgeră şi risipeşte pe vrăjmaşii mei! Aruncă-ţi săgeţile şi pune-i pe fugă” (Psalmii 144, 5-6). {PP 109.3}
„Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pământ, sânge, foc şi un vârtej de fum” (Faptele Apostolilor 2, 19). „şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum de când este omul pe pământ n-a fost un cutremur aşa de mare…. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit … O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinii, pentru că această urgie era foarte mare” (Apocalipsa 16, 18.20.21). {PP 110.1}
Când fulgerele cerului se vor uni cu focul din pământ, atunci munţii vor arde ca un furnal şi vor arunca afară râuri îngrozitoare de lavă incandescentă, acoperind grădini şi câmpii, sate şi oraşe. Masa aceasta de elemente topite până la incandescenţă, revărsându-se în râuri, va face ca apa să fiarbă, aruncând în aer stânci masive cu o violenţă indescriptibilă şi împrăştiind pretutindeni pe pământ fragmente din aceste stânci. Râurile vor seca. Pământul se va cutremura, pretutindeni vor fi cutremure nimicitoare şi erupţii îngrozitoare. {PP 110.2}
În felul acesta Dumnezeu îi va nimici de pe pământ pe cei răi. Dar cei neprihăniţi vor fi ocrotiţi şi scăpaţi din mijlocul acestor frământări, aşa cum Noe a fost ocrotit în corabia lui. Dumnezeu va fi scăparea lor şi sub aripile Lui vor găsi adăpost. Psalmistul spune: „Pentru că zici: «Domnul este locul meu de adăpost» şi faci din Cel Prea Înalt turnul tău de scăpare, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge şi nici o urgie nu se va apropia de cortul tău” (Psalmii 91, 9-10). {PP 110.3}
„Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui şi mă va înălţa pe o stâncă” (Psalmii 27, 5). Făgăduinţa lui Dumnezeu sună astfel: „Fiindcă Mă iubeşte — zice Domnul — de aceea îl voi izbăvi; îl voi ocroti, căci cunoaşte Numele Meu” (Psalmii 91, 14). {PP 110.4}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s