Capitolul 10 — Turnul Babel

Pentru a repopula pământul pustiit pe care, cu puţin timp înainte, potopul îl curăţise de stricăciunea lui morală, Dumnezeu nu a păstrat decât o singură familie, aceea a lui Noe, căruia El îi declarase: „Te-am văzut fără prihană înaintea Mea în neamul acesta de oameni” (Geneza 7, 1). şi totuşi, în cei trei fii ai lui Noe s-a dezvoltat foarte repede aceeaşi mare deosebire văzută în lumea dinainte de potop. În Sem, Ham şi Iafet, care trebuia să fie întemeietorii neamului omenesc, se contura caracterul urmaşilor lor. {PP 117.1}
Noe, privind prin inspiraţie divină, a prezis istoria celor trei mari rase ce aveau să răsară din aceşti părinţi ai omenirii. Descriind pe urmaşii lui Ham mai degrabă prin fiul decât prin tatăl, el declară: „Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraţilor lui” (Geneza 9, 25). Păcatul nefiresc săvârşit de Ham arată că respectul filial fusese de multă vreme alungat din sufletul său şi dădea pe faţă toată nelegiuirea şi josnicia din caracterul lui. Aceste caracteristici rele s-au transmis mai departe în Canaan şi în urmaşii lui, a căror neîntreruptă vinovăţie a atras asupra lor judecăţile lui Dumnezeu. {PP 117.2}
Pe de altă parte, respectul manifestat de către Sem şi Iafet faţă de tatăl lor şi, în felul acesta, faţă de poruncile divine, a făgăduit un viitor mai strălucit pentru urmaşii lor. Cu privire la aceşti fii s-a spus: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem, şi Canaan să fie robul lui! Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de Iafet, Iafet să locuiască în corturile lui Sem, şi Canaan să fie robul lor” (Geneza 9, 26-27). Urmaşii lui Sem aveau să fie poporul ales al legământului lui Dumnezeu, al Mântuitorului făgăduit. Iehova avea să fie Dumnezeul lui Sem. Din el avea să coboare Avraam şi poporul lui Israel, prin care avea să vină Hristos: „Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul” (Psalmii 144, 15). şi Iafet „să locuiască în corturile lui Sem”. Urmaşii lui Iafet aveau să aibă în mod deosebit parte de binecuvântările Evangheliei. {PP 117.3}
Urmaşii lui Canaan au decăzut până la cele mai degradante forme de păgânism. Deşi blestemul profetic i-a condamnat la sclavie, aplicarea pedepsei a fost timp de veacuri amânată. Dumnezeu a suportat nelegiuirea şi stricăciunea lor, până când ei au trecut limitele răbdării divine. Atunci au fost lepădaţi şi au devenit robi ai urmaşilor lui Sem şi Iafet. {PP 118.1}
Profeţia lui Noe nu a fost o ameninţare arbitrară a mâniei şi nici o declaraţie de favoritism. Ea n-a determinat caracterul şi destinul fiilor lui. Dar a arătat care avea să fie rezultatul felului de viaţă pe care ei în repetate rânduri şi l-au ales, cum şi caracterul pe care şi l-au dezvoltat. Ea era expresia a ceea ce era în planul lui Dumnezeu pentru ei şi urmaşii lor din cauza propriului lor caracter şi propriei lor purtări. De regulă, copiii moştenesc pornirile şi înclinaţiile părinţilor şi imită pilda lor; astfel că păcatele părinţilor sunt practicate de către copii, din generaţie în generaţie. În acest fel josnicia şi lipsa de respect a lui Ham s-au reprodus în urmaşii săi, aducând asupra lor blestemul timp de multe generaţii. „Un singur păcătos nimiceşte mult bine” (Eclesiastul 9, 18). {PP 118.2}
Pe de altă parte, cât de bogat a fost răsplătit respectul lui Sem pentru tatăl său şi ce şir strălucit de oameni sfinţi s-a ridicat din urmaşii săi! „Domnul cunoaşte zilele oamenilor cinstiţi … şi urmaşii lui sunt binecuvântaţi” (Psalmii 37, 18.26). „Să ştii că Domnul, Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios şi Îşi ţine legământul şi îndurarea până la al miilea neam de oameni faţă de cei ce-L iubesc şi păzesc poruncile Lui” (Deuteronom 7, 9). {PP 118.3}
Pentru un timp, urmaşii lui Noe au continuat să locuiască prin munţii unde s-a oprit corabia. Pe măsură însă ce numărul lor a crescut, apostazia a dus degrabă la despărţire. Aceia care au dorit să uite pe Creatorul lor şi să lepede restrângerea adusă de Legea Sa simţeau o continuă plictiseală şi supărare datorită învăţăturii şi exemplului semenilor lor temători de Dumnezeu şi, după un timp, au hotărât să se separe de cei care se închinau lui Dumnezeu. Ca urmare au pornit spre câmpia şinear, pe malurile fluviului Eufrat. Ei au fost atraşi de frumuseţea locului şi fertilitatea solului şi pe această câmpie s-au hotărât să-şi facă sălaşul. {PP 118.4}
Aici au hotărât să zidească o cetate şi în ea să înalţe un turn uluitor de înalt, aşa încât să devină o minune a lumii. {PP 118.5}
Această lucrare era menită să împiedice împrăştierea oamenilor în colonii. Dumnezeu i-a îndrumat pe oameni să se întindă pe întreaga suprafaţă a pământului pentru a-l popula şi a-l supune; dar aceşti constructori ai Babelului erau hotărâţi să-i ţină pe toţi ai lor uniţi într-o societate şi să întemeieze o monarhie, care în cele din urmă să stăpânească întregul pământ. Astfel, cetatea lor avea să devină metropola unui imperiu universal; gloria ei avea să stârnească admiraţia şi omagiul lumii şi să-i facă vestiţi pe întemeietorii ei. Turnul acesta magnific, ajungând până la cer, trebuia în adevăr să stea ca un monument al puterii şi înţelepciunii constructorilor lui, perpetuând faima lor până la cele din urmă generaţii. {PP 119.1}
Locuitorii din câmpia şinear nu credeau în legământul lui Dumnezeu, că El nu va mai aduce alt potop pe pământ. Mulţi dintre ei tăgăduiau existenţa lui Dumnezeu şi puneau potopul pe seama unor cauze naturale. Alţii credeau într-o Fiinţă supremă şi credeau, de asemenea, că ea a fost aceea care a nimicit lumea dinainte de potop; şi inima lor, ca şi aceea a lui Cain, s-a răsculat împotriva Lui. Unul dintre scopurile pe care le urmăreau prin construirea turnului era şi acela de a avea un loc de scăpare în eventualitatea unui alt potop. Construcţia urma să aibă o înălţime mult mai mare decât s-au ridicat apele potopului, iar ei credeau că, în felul acesta, vor fi în afara oricărui pericol. Iar prin faptul că aveau să fie în stare să se înalţe până la nori, ei sperau că vor putea descoperi cauzele potopului. Întreaga lucrarea avea ca scop să înalţe şi mai sus mândria celor ce l-au proiectat, să depărteze de la Dumnezeu minţile generaţiilor viitoare şi să le ducă la idolatrie. {PP 119.2}
Când a fost parţial terminat, o parte din turn a fost ocupat şi folosit ca locuinţă pentru ziditori; alte încăperi, splendid mobilate şi împodobite, au fost închinate idolilor lor. Oamenii se bucurau de succesul lor şi slăveau pe dumnezeii de argint şi aur, ridicându-se împotriva Cârmuitorului cerului şi al pământului. Deodată însă, lucrarea, care înainta atât de bine, a fost oprită. Au fost trimişi îngeri ca să strice planurile constructorilor. Turnul ajunsese la o foarte mare înălţime şi era imposibil acum pentru cei ce lucrau sus, în vârf, să comunice în mod direct cu aceia care se aflau jos, la baza turnului; de aceea, au fost aşezaţi oameni din loc în loc, fiecare dintre aceştia să primească şi să transmită celui de mai jos ordinele cu privire la materiale sau alte directive în legătură cu lucrarea. În timp ce veştile erau astfel duse de la unul la altul, limbajul li s-a încurcat, astfel că se cereau materiale de care nu era nevoie şi se dădeau îndrumări care erau adesea în contradicţie cu cele ce fuseseră date. A urmat confuzie şi spaimă. Întreaga lucrare s-a oprit. Nu mai putea fi vorba — mai departe — de nici un fel de armonie şi conlucrare. Constructorii erau cu totul neînstare să-şi explice aceste ciudate neînţelegeri dintre ei şi, în mânia şi deznădejdea lor, se acuzau unii pe alţii. Alianţa lor a luat sfârşit în luptă şi vărsare de sânge. Fulgere din ceruri, ca o dovadă a neplăcerii lui Dumnezeu, au sfărâmat partea de sus a turnului, aruncând-o la pământ. Astfel, oamenii au fost făcuţi să simtă că există un Dumnezeu care domneşte în ceruri. Până la data aceea toţi oamenii au vorbit aceeaşi limbă; acum însă, aceia care puteau să-şi înţeleagă între ei vorbirea s-au unit în două grupe; unii au pornit într-o parte, alţii în alta. „şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului” (Geneza 11, 8). Împrăştierea aceasta a fost mijlocul de populare a pământului şi în acest fel s-a realizat planul lui Dumnezeu, chiar şi prin mijloacele folosite de oameni spre a-l împiedica. {PP 119.3}
Dar ce pierdere au suferit aceia care se ridicaseră împotriva lui Dumnezeu! A fost scopul lui Dumnezeu acela ca, atunci când oamenii ar fi pornit să întemeieze naţiuni în diferite părţi ale pământului, să ducă cu ei cunoaşterea voii Lui, astfel ca lumina adevărului să strălucească cu putere înaintea generaţiilor care aveau să vină. Noe, predicatorul credincios al neprihănirii, a trăit cincizeci de ani după potop. Sem a mai trăit cinci sute de ani, şi urmaşii lor au avut astfel ocazia să facă cunoştinţă cu cerinţele lui Dumnezeu şi cu istoria felului în care El S-a purtat cu părinţii lor. Dar ei n-au fost binevoitori să dea ascultare acestor adevăruri care nu le plăceau; ei nu doreau să ştie ceva despre Dumnezeu; şi prin amestecarea limbajului ei au fost, în mare măsură, izolaţi de legăturile cu aceia care puteau să le dea lumină. {PP 120.1}
Ziditorii Babelului se lăsaseră în voia spiritului de nemulţumire împotriva lui Dumnezeu. În loc să-şi aducă aminte cu recunoştinţă de mila Sa faţă de Adam şi de legământul îndurării Sale faţă de Noe, ei se plângeau de asprimea Lui în alungarea primei perechi din Eden şi distrugerea lumii prin potop. Dar, în timp ce murmurau împotriva lui Dumnezeu, ca fiind arbitrar şi sever, acceptau conducerea celui mai crud dintre tirani. Satana căuta să aducă dispreţ asupra jertfelor care preînchipuiau moartea lui Hristos; şi, cum minţile oamenilor erau întunecate de idolatrie, el îi mâna să contrafacă aceste jertfe şi să-i sacrifice pe propriii lor fii pe altarele zeilor lor. Deoarece oamenii se depărtau de Dumnezeu, atributele divine — dreptatea, curăţia şi iubirea — au fost înlocuite cu apăsarea, violenţa şi brutalitatea. {PP 120.2}
Locuitorii Babelului erau hotărâţi să stabilească o conducere care să fie independentă de Dumnezeu. Erau totuşi printre ei unii care se temeau de Dumnezeu, dar care fuseseră amăgiţi de declaraţiile celor necredincioşi şi atraşi în planurile lor. Din pricina acestor credincioşi, Dumnezeu a amânat judecăţile Sale şi le-a dat oamenilor timp în care aceştia să dea pe faţă adevăratul lor caracter. În timp ce avea loc acest lucru, fiii lui Dumnezeu se străduiau să-i întoarcă de la planurile lor; dar oamenii erau strâns legaţi în acţiunea aceasta dârză împotriva Cerului. Dacă ar fi mers mai departe nestingheriţi, ei ar fi ticăloşit lumea chiar din copilăria ei. Alianţa lor a fost întemeiată pe răzvrătire, o împărăţie întemeiată pe înălţare de sine şi în care Dumnezeu nu avea să aibă nici stăpânire, nici onoare. Dacă această alianţă ar fi fost îngăduită, o putere teribilă avea să se ridice pentru a izgoni de pe pământ neprihănirea — şi cu ea pacea, fericirea şi siguranţa. În locul legilor divine, care sunt „sfinte, drepte şi bune” (Romani 7, 12), oamenii se străduiau să pună legi care să corespundă cu scopurile inimilor lor egoiste şi crude. {PP 123.1}
Cei care se temeau de Dumnezeu strigau către El ca să intervină. şi „Domnul S-a coborât să vadă cetatea şi turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor” (Geneza 11, 5). În îndurarea Lui faţă de omenire, El a nimicit planul ziditorilor turnului şi a prăbuşit monumentul cutezanţei lor. În mila Sa le-a încurcat limbile, punând astfel o stavilă pornirii lor spre răscoală. Dumnezeu suportă îndelung stricăciunea oamenilor, dându-le din plin prilej pentru pocăinţă; dar El reţine toate uneltirile lor de a se împotrivi autorităţii Legii Sale drepte şi sfinte. Din timp în timp, mâna nevăzută ce ţine sceptrul guvernării este întinsă pentru a pune frâu nelegiuirii. Sunt date dovezi de netăgăduit că Creatorul Universului, Cel nemărginit în înţelepciune, iubire şi adevăr, este Cârmuitorul Suprem al cerului şi al pământului şi că nimeni nu poate să sfideze puterea Sa fără să fie pedepsit pentru aceasta. {PP 123.2}
Uneltirile ziditorilor Babelului au sfârşit în ruşine şi înfrângere. Monumentul mândriei lor a devenit un semn de aducere aminte a nebuniei lor. Cu toate acestea, oamenii continuă să meargă pe acelaşi drum, încrezându-se în ei înşişi şi respingând Legea lui Dumnezeu. Este acelaşi principiu pe care Satana a căutat să-l înfăptuiască în ceruri; acelaşi principiu care l-a stăpânit pe Cain atunci când şi-a adus jertfa. {PP 123.3}
Există ziditori de turnuri şi în zilele noastre. Cei necredincioşi îşi construiesc teoriile lor pe deducţiile aşa-zisei ştiinţe şi resping revelaţia Cuvântului lui Dumnezeu. Ei îşi permit să condamne autoritatea morală a lui Dumnezeu, să dispreţuiască Legea Sa şi să se mândrească cu capacitatea raţiunii umane. şi, „pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor lor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău” (Eclesiastul 8, 11). {PP 123.4}
În aşa-zisa lume creştină, mulţi se depărtează de învăţăturile clare ale Bibliei şi construiesc un crez format din speculaţii omeneşti şi mituri plăcute, arătând spre turnul lor ca fiind un mijloc de a urca la cer. Oamenii se agaţă cu admiraţie de vorbirile elocvente, care-i învaţă că cel care păcătuieşte nu va muri, că mântuirea poate fi obţinută fără să fie nevoie de ascultare faţă de Legea lui Dumnezeu. Dacă cei ce mărturisesc a fi urmaşi ai lui Hristos ar accepta standardul pe care-l prezintă Dumnezeu, acest lucru i-ar duce la unitate; dar atâta vreme cât înţelepciunea omenească este înălţată mai presus de Cuvântul Său cel sfânt, va fi numai ceartă şi dezbinare. Confuzia existentă în crezurile şi sectele ce sunt în conflict unele cu altele este foarte bine reprezentată prin expresia „Babilon”, pe care profeţia (Apocalipsa 14, 8; 18, 2) o aplică la bisericile iubitoare de lume din zilele sfârşitului. {PP 124.1}
Mulţi caută să facă un cer al lor prin acumularea de avuţie şi putere. Ei „râd şi vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus” (Psalmii 73, 8), călcând în picioare drepturile omului şi dispreţuind autoritatea divină. Cei mândri pot, pentru un timp, să fie în mare putere şi pot să aibă succes în tot ceea ce întreprind; dar până la urmă nu vor avea decât dezamăgire şi nenorocire. {PP 124.2}
Timpul cercetării lui Dumnezeu este aproape. Cel Prea Înalt va coborî să vadă ce au zidit fiii oamenilor. Puterea Lui suverană se va manifesta, iar lucrările îngâmfării omeneşti se vor da pe faţă. „Domnul priveşte din înălţimea cerurilor şi vede pe toţi fiii oamenilor. Din locaşul locuinţei Lui, El priveşte pe toţi locuitorii pământului” (Psalmii 33, 13.14). {PP 124.3}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s