Capitolul 14 — Distrugerea Sodomei

Capitol bazat pe textele din Geneza 19.
Sodoma era cea mai mândră dintre cetăţile din valea Iordanului, aşezată într-o câmpie care era „ca o grădină a Domnului” (Geneza 13, 10) în ceea ce priveşte rodnicia şi frumuseţea ei. Vegetaţia luxuriantă a tropicelor era înfloritoare aici. În acest loc era patria palmierului, a măslinului şi a viţei de vie, iar florile îşi răspândeau parfumul lor în tot cursul anului. Holde bogate acopereau câmpiile, iar dealurile înconjurătoare erau pline de turme de oi şi cirezi de vite. Arta şi comerţul contribuiau la îmbogăţirea îngâmfatei cetăţi din câmpie. Comorile Orientului împodobeau palatele ei şi caravanele deşertului aduceau tezaurele lor de lucruri preţioase, aprovizionând astfel pieţele de negoţ. Cu puţină gândire sau osteneală puteau fi satisfăcute toate nevoile vieţii şi tot anul părea un şir de sărbători. {PP 156.1}
Belşugul ce domnea în tot locul a dat naştere la lux şi mândrie. Lenevia şi bogăţia împietriseră inimile care n-au fost niciodată apăsate de lipsă sau împovărate de întristare. Iubirea de plăceri era favorizată de bogăţie şi trândăveală, iar oamenii se lăsau în voia plăcerilor senzuale. „Iată”, spunea profetul, „care a fost nelegiuirea sorei tale, Sodoma: era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare, ea şi fiicele ei, şi nu sprijineau mâna celui lipsit. Ele s-au semeţit şi au făcut urâciuni blestemate înaintea Mea; de aceea le-am şi nimicit, când am văzut lucrul acesta” (Ezechiel 16,49-50). Nimic nu este mai de dorit între oameni decât bogăţia şi o viaţă fără muncă şi tocmai acestea au dat naştere la păcatele ce au dus la nimicirea cetăţilor din câmpie. Viaţa lor nefolositoare şi trăită în lenevie i-a făcut o pradă uşoară ispitelor lui Satana şi au schimonosit chipul lui Dumnezeu. În loc să dea pe faţă caracterul divin, ei au ajuns satanici. Lenevia este cel mai mare blestem ce poate cădea peste oameni, căci viciul şi crima vin pe urma ei. Ea slăbeşte mintea, perverteşte înţelegerea şi înjoseşte sufletul. Satana stă la pândă, gata să-i nimicească pe aceia care n-au luat măsuri de apărare şi a căror viaţă de lenevie îi dă prilejul să se strecoare sub o înfăţişare atrăgătoare. Niciodată nu are el mai mult succes decât atunci când vine la oameni în orele lor de lenevie. {PP 156.2}
Sodoma era plină de veselie şi petreceri, de banchete şi beţie. Pasiunile cele mai josnice şi cele mai brutale erau fără frâu. Oamenii nesocoteau făţiş pe Dumnezeu şi Legea Sa şi se complăceau în fapte de violenţă. Deşi aveau înaintea lor exemplul oamenilor dinainte de potop şi cunoşteau felul în care mânia lui Dumnezeu s-a manifestat în nimicirea lor, cu toate acestea ei au mers pe aceeaşi cale a nelegiuirii. {PP 157.1}
La data când Lot s-a mutat în Sodoma, corupţia nu ajunsese generală şi, în mila Sa, Dumnezeu a îngăduit ca raze de lumină să strălucească în mijlocul întunericului moral. Când Avraam i-a scăpat pe captivi din mâna elamiţilor, atenţia poporului a fost îndreptată asupra credinţei adevărate. Pentru locuitorii Sodomei, Avraam nu era un străin, şi faptul că se închina unui Dumnezeu nevăzut fusese un subiect de batjocură printre ei; dar biruinţa sa asupra unor forţe mult superioare, cum şi comportarea sa mărinimoasă faţă de prizonieri şi în legătură cu prada de război, a trezit uimirea şi admiraţia. În timp ce erau lăudate îndemânarea şi vitejia sa, nimeni nu putea scăpa de convingerea că o putere divină îl făcuse biruitor. Iar spiritul său nobil şi neegoist, atât de străin locuitorilor Sodomei, a fost o altă dovadă a superiorităţii religiei pe care el o onorase prin curajul şi credincioşia sa. {PP 157.2}
Melhisedec, rostind binecuvântarea asupra lui Avraam, a recunoscut că Iehova este izvorul puterii lui şi autorul biruinţei: „Binecuvântat să fie Avraam de Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Prea Înalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale” (Geneza 14, 19-20). Dumnezeu vorbea oamenilor acelora prin providenţa Sa, dar ultima rază de lumină a fost respinsă, aşa cum fuseseră respinse toate celelalte de mai înainte. {PP 157.3}
Se apropia acum ultima noapte a Sodomei. Norii răzbunării îşi aruncaseră deja umbrele lor asupra cetăţii blestemate. Dar oamenii nu-şi dădeau seama de faptul acesta. În timp ce îngerii se apropiau pentru îndeplinirea misiunii lor de nimicire, oamenii visau încă belşug şi plăcere. Ultima zi a fost aidoma oricărei alte zile ce a venit şi a trecut. Seara se lăsa asupra unei scene plăcute şi în afară de orice pericol. Priveliştea, de o frumuseţe neîntrecută, era scăldată de razele soarelui ce cobora spre apus. Răcoarea serii îi atrăsese afară pe locuitoriicetăţii, iar mulţimile căutătoare de plăceri umblau într-o parte şi alta, dedate distracţiilor acelui ceas. {PP 157.4}
În amurg, doi străini se apropiară de poarta cetăţii. După înfăţişare, păreau că sunt călători care veneau să poposească peste noapte acolo. Nimeni nu întrezărea în călătorii aceştia umili pe puternicii vestitori ai judecăţii divine şi puţin se gândea mulţimea nepăsătoare şi veselă că, prin felul în care ei îi vor trata pe aceşti soli cereşti, chiar în noaptea aceea, vor atinge apogeul vinovăţiei lor, care atrăgea nenorocirea asupra îngâmfatei lor cetăţi. Dar s-a găsit acolo un om care a dat pe faţă o atenţie plină de bunăvoinţă faţă de străini şi care i-a invitat acasă la el. Lot nu cunoştea adevărata lor origine, dar politeţea şi ospitalitatea erau ceva obişnuit la el; ele erau o parte a religiei lui, învăţături pe care le-a luat din exemplul lui Avraam. Dacă n-ar fi cultivat un spirit de curtoazie, ar fi fost lăsat să piară împreună cu restul Sodomei. Multe familii, închizând uşile în faţa unui străin, au ţinut afară pe solul lui Dumnezeu, care ar fi adus binecuvântare, nădejde şi pace. {PP 158.1}
Fiecare act al vieţii, cât de mărunt ar fi el, are influenţa lui spre bine sau spre rău. Credincioşia sau neglijenţa în ceea ce se pare că sunt cele mai mărunte datorii pot deschide uşa spre cele mai bogate binecuvântări ale vieţii sau spre cele mai mari nenorociri ale ei. Lucrurile mici sunt acelea care pun caracterul la probă. Dumnezeu Se bucură de faptele nepretenţioase ale unei vieţi de lepădare de sine, săvârşite cu o inimă voioasă şi binevoitoare. Noi nu trebuie să trăim pentru noi înşine, ci pentru alţii. şi numai prin uitare de sine şi prin cultivarea unui spirit iubitor şi gata de a da ajutor putem face din viaţa noastră o binecuvântare. Micile atenţii, neînsemnatele fapte simple de curtoazie ajută mult la realizarea fericirii vieţii, pe când neglijarea acestora constituie — şi nu în mică măsură — nenorocirea vieţii omeneşti. {PP 158.2}
Văzând abuzurile la care erau expuşi străinii în Sodoma, Lot îşi făcuse ca o datorie a sa de a-i apăra la intrarea lor în cetate, oferindu-le ospitalitate în casa sa. El stătea la poarta cetăţii când călătorii s-au apropiat şi, văzându-i, el s-a ridicat de la locul său ca să-i întâmpine şi, plecându-se în mod curtenitor, le spuse: „Domnii mei, intraţi, vă rog, în casa robului vostru, ca să rămâneţi peste noapte în ea” (Geneza 19, 2). Părea că ei nu vroiau să primească ospitalitatea sa, căci au zis: „Nu, ci vom petrece noaptea în uliţă”. Răspunzând astfel, ei urmăreau două lucruri: să pună la probă sinceritatea lui Lot şi să arate faptul că nu cunosc caracterul oamenilor din Sodoma, atunci când au considerat că nu este nici o primejdie să petreacă noaptea în stradă. Răspunsul lor l-a făcut însă pe Lot să fie şi mai hotărât în a nu-i lăsa pe mâna gloatei ticăloase. El stărui în a-i invita, până când ei s-au declarat de acord şi-l însoţiră la casa sa. {PP 158.3}
El sperase să-şi ascundă intenţiile faţă de cei ce trândăveau la poarta cetăţii, aducându-i pe străini la casa sa, pe un drum ocolit; dar ezitările şi întârzierile lor, cum şi insistenţa lui stăruitoare au făcut să fie observaţi şi, mai înainte ca să se culce, o gloată de oameni nelegiuiţi s-au adunat roată în jurul casei. Era o mare mulţime: tineri şi oameni în vârstă, aprinşi de cele mai josnice patimi. Străinii se interesară cu privire la caracterul oamenilor din cetate, şi Lot i-a avertizat să nu cumva să se aventureze să iasă afară din casă în noaptea aceea, când chiotele şi vorbele de ocară ale gloatei erau auzite, cerând ca bărbaţii să fie aduşi afară la ei. {PP 159.1}
ştiind că, dacă ar fi fost provocaţi la violenţă, atunci ei ar fi putut cu multă uşurinţă să intre cu forţa în casă, Lot a ieşit afară la ei, încercând să-i convingă: „Fraţilor, vă rog”, spuse el, „nu faceţi o asemenea răutate”, folosind expresia de „fraţi” în sensul de vecini şi nădăjduind să-i liniştească şi să-i facă să se ruşineze de intenţiile lor murdare. Dar cuvintele lui erau ca uleiul în foc. Furia lor ajunsese ca mugetul furtunii. Ei şi-au bătut joc de Lot, pentru că vroia să se facă judecător peste ei şi l-au ameninţat că se vor purta mai rău cu el decât aveau de gând să se poarte cu oaspeţii lui. S-au aruncat asupra lui şi l-ar fi rupt bucăţi dacă n-ar fi fost salvat de către îngerii lui Dumnezeu. Solii cereşti au „întins mâna, au tras pe Lot înăuntru la ei în casă şi au încuiat uşa” (Geneza 19, 10). Evenimentele ce au urmat au scos la iveală caracterul oaspeţilor pe care el îi primise în casă. „Pe oamenii care erau la uşa casei i-au lovit cu orbire, de la cel mai mic până la cel mai mare, aşa că degeaba se trudeau să găsească uşa” (Ver 11). Dacă n-ar fi fost loviţi cu o îndoită orbire, fiind lăsaţi în voia inimii lor împietrite, pedeapsa cu care-i lovise Dumnezeu i-ar fi făcut să se teamă şi să se oprească de la lucrarea lor cea rea. Acea ultimă noapte n-a fost marcată de păcate mai mari decât se făptuiseră în alte nopţi mai înainte; dar îndurarea luată în râs atâta vreme încetase să mai mijlocească. Locuitorii Sodomei trecuseră de limitele răbdării dumnezeieşti — „tainicul hotar dintre răbdarea lui Dumnezeu şi mânia Sa”. Focul răzbunării Sale era gata să se aprindă în valea Sidim. {PP 159.2}
Îngerii i-au făcut cunoscut lui Lot rostul misiunii lor: „Avem să nimicim acest loc, pentru că a ajuns mare plângere înaintea Domnului, împotriva locuitorilor lui. De aceea, ne-a trimis Domnul, ca să-l nimicim” (Ver 13). Străinii pe care Lot se străduise să-i ocrotească au făgăduit acum să-l apere pe el, să-i salveze pe toţi membrii familiei lui care vor fugi împreună cu el din cetatea nelegiuită. Gloata obosise şi plecase, iar Lot merse să-şi avertizeze copiii. El le repetă cuvintele îngerilor: „Sculaţi-vă, ieşiţi din locul acesta, căci Domnul are să nimicească cetatea” (Ver 14). Dar lor li se părea că el glumeşte. Fiicele lui erau influenţate de soţii lor. Ele erau destul de bine acolo unde se găseau. Nu puteau vedea nici o dovadă de primejdie. Totul era aşa cum fusese mai înainte. Aveau averi mari şi nu credeau că este posibil ca frumoasa Sodomă să fie nimicită. {PP 159.3}
Lot se înapoie plin de tristeţe acasă şi relată vestea nereuşitei sale. Atunci îngerii i-au poruncit să se scoale, să-şi ia nevasta şi cele două fiice care încă locuiau în casa sa şi să părăsească cetatea. Dar Lot zăbovea. Deşi era zilnic întristat văzând faptele de violenţă, el nu avea o înţelegere clară a nelegiuirii degradante şi respingătoare ce se practica în cetatea aceea ticăloasă. El nu-şi dădea seama de categorica necesitate ca judecăţile lui Dumnezeu să pună capăt păcatului. Unii dintre copiii săi se alipiseră de Sodoma, iar soţia sa refuza să plece fără ei. Gândul de a-i părăsi pe aceia pe care-i preţuia cel mai mult pe acest pământ i se părea peste putinţă de suportat. Era greu să-şi lase casa luxoasă şi toată averea pe care o adunase din munca sa de o viaţă întreagă şi să plece ca un pribeag sărac. Nemaiştiind ce să zică de durere, el zăbovea, venindu-i greu să plece. Dacă n-ar fi fost îngerii lui Dumnezeu, toţi ar fi pierit în ruinele Sodomei. Solii cereşti l-au luat pe el, pe soţia şi pe fiicele lui de mână şi i-au scos afară din cetate. {PP 160.1}
Îngerii i-au lăsat aici şi s-au întors în Sodoma, pentru a aduce la îndeplinire lucrarea lor nimicitoare. Un altul — acela de care se rugase Avraam — Se apropie de Lot. {PP 160.2}
În toate cetăţile câmpiei nu s-au aflat nici chiar zece oameni neprihăniţi; dar, ca răspuns la rugăciunea patriarhului, singurul om care se temea de Dumnezeu a fost smuls de la pieire. Cu o vehementă putere s-a dat porunca: „Scapă-ţi viaţa; să nu te uiţi înapoi şi să nu te opreşti în vreun loc din câmpie; scapă la munte ca să nu pieri” (Ver 17). Acum ezitarea sau întârzierea ar fi fost fatală. A arunca încă o privire asupra cetăţii blestemate, a zăbovi chiar şi pentru un singur moment din cauza regretului de a părăsi un cămin aşa de frumos i-ar fi costat viaţa. Furtuna judecăţii divine aştepta numai ca aceşti sărmani fugari să poată scăpa. {PP 160.3}
Zăpăcit şi îngrozit, Lot susţinu că nu putea face aşa cum i s-a cerut, ca nu cumva să i se întâmple ceva rău şi să moară. Trăind în cetatea aceea stricată, în mijlocul necredinţei, credinţa sa scăzuse mult. Prinţul cerului Se afla lângă el şi, cu toate acestea, el se îngrijora de viaţa sa ca şi când Dumnezeu, care dăduse pe faţă atâta purtare de grijă şi iubire faţă de el, nu l-ar mai fi apărat. El ar fi trebuit să se încreadă pe deplin în Trimisul ceresc, predând viaţa şi voinţa sa în mâinile Domnului, fără pic de îndoială şi nepunând vreo întrebare. Dar, asemenea multora, el căuta să facă planuri pentru sine: „Iată cetatea aceasta este destul de aproape ca să fug în ea, şi este mică. O! de aş putea să fug acolo … este aşa de mică…. şi să scap cu viaţă!” (Ver 20). Cetatea amintită aici era Bela, numită mai târziu ţoar. Se afla la numai câţiva kilometri de Sodoma şi, asemenea acesteia, era stricată şi dată pieirii. Dar Lot s-a rugat ca să fie cruţată, susţinând că cererea sa era mică; dorinţa i-a fost îndeplinită. Domnul l-a asigurat spunându-i: „Iată, că-ţi fac şi hatârul acesta şi nu voi nimici cetatea de care vorbeşti”. O, cât de mare este mila lui Dumnezeu faţă de creaturile Sale pline de greşeli! {PP 161.1}
Din nou s-a dat porunca solemnă de a se grăbi, căci furtuna teribilă nu mai putea fi amânată decât foarte puţină vreme. Dar unul dintre fugari a îndrăznit să arunce o privire înapoi la cetatea blestemată şi a devenit un monument al judecăţii dumnezeieşti. Dacă Lot n-ar fi dat pe faţă ezitare în a asculta de avertizarea îngerilor, ci ar fi fugit cu toată hotărârea spre munţi, fără să mai facă vreo rugăminte sau să rostească vreun cuvânt de împotrivire, atunci şi soţia sa ar fi reuşit să scape. Influenţa exemplului său ar fi salvat-o de la păcatul ce i-a pecetluit soarta. Dar tărăgănarea şi amânarea lui au făcut ca ea să nu ia în serios avertizarea divină. În timp ce trupul ei se afla pe câmpie, inima îi era agăţată de Sodoma şi a pierit împreună cu ea. Ea s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu pentru faptul că judecăţile Lui au cuprins şi averea şi pe copiii ei, nimicindu-i. Cu toate că fusese aşa de mult favorizată, încât a fost chemată să părăsească cetatea nelegiuită, i s-a părut că a fost prea aspru tratată, deoarece averea, pentru care avusese nevoie de ani de zile ca s-o strângă, avea să fie lăsată pradă nimicirii. În loc să primească cu recunoştinţă eliberarea, ea privi sfidător înapoi, ca o manifestare a dorinţei după viaţa acelora care au respins avertizarea divină. Păcatul ei a dovedit că nu era vrednică de viaţa pentru a cărei păstrare ea avea atât de puţină recunoştinţă. {PP 161.2}
Ar trebui să ne ferim de a trata cu uşurătate măsurile pline de har ale lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Sunt creştini care spun: „Nu am plăcere de mântuire dacă nu sunt mântuiţi împreună cu mine soţul şi copiii mei”. Ei consideră că cerul n-ar fi cer pentru ei, fără prezenţa acelora care le sunt aşa de scumpi. Dar oare au aceştia, care cultivă astfel de simţăminte, o concepţie clară a legăturii lor cu Dumnezeu, având în vedere marea Sa bunătate şi milă faţă de ei? Au uitat ei oare că sunt legaţi, prin cele mai puternice legături ale iubirii, ale onoarei şi ale credincioşiei, să slujească Creatorului şi Răscumpărătorului lor? Chemarea harului se adresează tuturor; şi, pentru că prietenii noştri resping iubirea stăruitoare a Mântuitorului, să o lepădăm oare şi noi? Mântuirea sufletului este preţioasă. Hristos a plătit un preţ nespus de mare pentru mântuirea noastră şi nici unul dintre cei ce apreciază valoarea acestui mare sacrificiu sau valoarea sufletului nu va dispreţui harul pe care Dumnezeu îl oferă, numai pentru faptul că alţii aleg să facă aşa. Tocmai faptul că alţii nu iau în seamă cerinţele Lui drepte ar trebui să ne trezească la o mai mare stăruinţă, ca noi înşine să-L onorăm pe Dumnezeu şi să-i conducem pe toţi aceia pe care îi putem determina ca să primească iubirea Lui. {PP 162.1}
„Răsărea soarele pe pământ, când a intrat Lot în ţoar” (Ver 23). Razele strălucitoare ale dimineţii păreau că vestesc numai prosperitate şi pace pentru cetăţile din câmpie. Forfota unei vieţi active începu pe străzi; oamenii mergeau pe diferitele lor căi, preocupaţi de treburile sau plăcerile zilei. Ginerii lui Lot făceau haz de temerile şi avertizările bătrânului slab de minte. Deodată şi în mod neaşteptat, ca şi când un trăsnet ar bubui dintr-un cer fără nori, izbucni furtuna. Domnul a început să plouă foc şi pucioasă din cer asupra cetăţilor şi asupra câmpiei roditoare; palatele şi templele ei, locuinţele ei costisitoare, grădinile şi viile, cum şi mulţimile vesele şi căutătoare de plăceri, care numai cu o noapte înainte insultaseră pe trimişii cerului — totul a fost mistuit. Fumul vâlvătăii se înălţa asemenea fumului unui cuptor uriaş. şi minunata vale a Sidimului a ajuns un pustiu, un loc ce nu mai avea să fie vreodată rezidit sau locuit — o mărturie pentru toate generaţiile cu privire la certitudinea judecăţilor lui Dumnezeu asupra nelegiuirii. {PP 162.2}
Flăcările care au consumat cetăţile din câmpie îşi trimit lumina ca o avertizare până în zilele noastre. Ni se dă astfel teribila şi solemna lecţie că şi atunci când mila lui Dumnezeu îl suportă mult timp pe păcătos, există totuşi o limită în a păcătui, dincolo de care oamenii nupot trece. Când s-a ajuns la această limită, îmbierile harului se retrag şi începe aplicarea pedepselor. {PP 162.3}
Răscumpărătorul omenirii declară că sunt păcate şi mai mari decât acelea pentru care au fost nimicite Sodoma şi Gomora. Aceia care aud invitaţia Evangheliei ce cheamă pe păcătoşi la pocăinţă şi nu iau seama la ea sunt mult mai vinovaţi înaintea lui Dumnezeu decât au fost locuitorii din valea Sidim. şi mult mai mare este păcatul acelora care mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu şi păzesc poruncile Lui şi care totuşi tăgăduiesc pe Hristos în caracterul şi viaţa lor zilnică. În lumina avertizărilor Mântuitorului, soarta Sodomei este o mustrare solemnă nu numai pentru aceia care sunt vinovaţi de păcate făţişe, ci şi pentru aceia care iau în mod uşuratic lumina şi privilegiile date de Cer. {PP 165.1}
Martorul Credincios spune bisericii din Efes: „Ce am împotriva ta este că ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti” (Apocalipsa 2, 4-5). Mântuitorul aşteaptă un răspuns la chemările iubirii şi iertării Sale, cu o bunătate mult mai gingaşă decât aceea care mişcă inima unui părinte pământesc, pentru a ierta un fiu rătăcit şi suferind. El strigă după cei rătăciţi: „Întoarceţi-vă la Mine, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi” (Maleahi 3, 7). Dar, dacă cel greşit refuză cu încăpăţânare să asculte de glasul ce-l cheamă cu iubire milostivă şi duioasă, el va fi lăsat în cele din urmă în întuneric. Inima care a dispreţuit atât de mult timp mila lui Dumnezeu se împietreşte în păcat şi nu mai este deloc sensibilă la influenţa harului lui Dumnezeu. Teribilă va fi soarta acelui suflet despre care Mântuitorul, care îl îndemnase atâta vreme, va spune în cele din urmă: „S-a lipit de idoli; lăsaţi-l în pace” (Osea 4, 17). Va fi mult mai uşor în ziua judecăţii pentru cetăţile din câmpie decât pentru aceia care au cunoscut iubirea lui Hristos şi care totuşi s-au depărtat spre a alege plăcerile unei lumi păcătoase. {PP 165.2}
Voi, cei care dispreţuiţi chemările harului, gândiţi-vă la lungul şir al socotelilor ce s-a strâns împotriva voastră în cărţile din ceruri; căci acolo se ţine un raport al nelegiuirilor naţiunilor, familiilor şi fiecărui individ în parte. Dumnezeu poate avea îndelungă răbdare, totuşi o evidenţă continuă să se ţină. El continuă să cheme la pocăinţă şi să ofere iertare; şi totuşi va veni un timp când se va umple măsura, când sufletul va lua hotărârea, când prin propria sa alegere îşi va pecetlui soarta. Atunci se va da semnalul ca judecata să fie adusă la îndeplinire. {PP 165.3}
Este motiv de îngrijorare în starea lumii religioase de astăzi. Harul lui Dumnezeu este tratat cu uşurătate. Mulţimea înlătură Legea lui Iehova, „învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti” (Matei 15, 9). Necredinţa predomină în multe din bisericile de astăzi, nu necredinţa în sensul ei cel mai larg, o negare deschisă a Bibliei, ci o necredinţă ce este îmbrăcată în haina creştinismului, în timp ce subminează credinţa în Biblie, ca o descoperire de la Dumnezeu. Consacrarea profundă a fost înlocuită cu un formalism sec. Ca rezultat, apostazia şi senzualitatea predomină. Hristos declară: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Lot … tot aşa se va întâmpla şi în ziua când Se va arăta Fiul omului” (Luca 17, 28.30). Raportul zilnic al evenimentelor care au loc dă mărturie despre împlinirea cuvintelor Sale. Lumea păcatului se îndreaptă cu paşi repezi spre nimicire. În curând judecăţile lui Dumnezeu urmează a fi revărsate, iar păcatul şi păcătoşii să fie nimiciţi. {PP 166.1}
Mântuitorul nostru spune: „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un hoţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului” — asupra tuturor acelora ale căror interese sunt legate de lumea aceasta. „Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului” (Luca 21, 34-36). {PP 166.2}
Înainte de nimicirea Sodomei, Dumnezeu a trimis lui Lot solia: „Scapă-ţi viaţa; să nu te uiţi înapoi şi să nu te opreşti în vreun loc din câmpie; scapă la munte, ca să nu pieri”. Aceeaşi voce de avertizare a fost auzită de ucenicii lui Hristos înainte de distrugerea Ierusalimului: „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el şi cei de prin ogoare să nu intre în el” (Geneza 19, 17; Luca 21, 20-21). Ei nu trebuia să zăbovească pentru ca să ia ceva din bunurile lor, ci trebuia să folosească cât mai bine acel prilej pentru a scăpa. {PP 166.3}
Avea loc o ieşire, o categorică despărţire de cei nelegiuiţi, o fugă pentru a scăpa cu viaţă. Aşa a fost în zilele lui Noe; aşa s-au petrecut lucrurile cu Lot; aşa a fost cu ucenicii înainte de distrugerea Ierusalimului şi aşa va fi în zilele din urmă. Din nou vocea lui Dumnezeu se aude într-o solie de avertizare, îndemnând pe poporul Său să se despartă de nelegiuirea ce predomină. {PP 166.4}
Starea de decădere şi apostazie ce va exista în zilele din urmă în lumea religioasă a fost înfăţişată profetului Ioan în viziunea cu privire la Babilon, „cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apocalipsa 17, 18). Înainte de nimicirea ei urmează să se adreseze din cer chemarea: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei” (Apocalipsa 18, 4). Ca şi în zilele lui Noe şi ale lui Lot, trebuie să existe o vizibilă despărţire de păcat şi păcătoşi. Nu trebuie să fie nici un compromis între Dumnezeu şi lume, nici o întoarcere pentru a pune la adăpost comorile pământeşti. „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei 6, 24). {PP 167.1}
Asemenea locuitorilor din valea Sidimului, oamenii visează belşug şi pace. „Scăpaţi-vă viaţa” este avertizarea din partea îngerilor lui Dumnezeu; dar alte glasuri se aud spunând: „Nu vă neliniştiţi; nu este nici un motiv de îngrijorare”. Mulţimile strigă: „Pace şi siguranţă”, în timp ce Cerul spune că o nimicire grabnică este gata să se abată peste călcătorul de Lege. În noaptea dinaintea nimicirii lor, cetăţile din câmpie se desfătau în plăceri şi îşi băteau joc de temerile şi avertizările solului lui Dumnezeu, dar batjocoritorii aceia au pierit în flăcări; chiar în noaptea aceea, uşa milei s-a închis pentru totdeauna pentru locuitorii cei nelegiuiţi şi nepăsători ai Sodomei. Dumnezeu nu poate fi batjocorit la infinit. El nu Se lasă a fi mult desconsiderat. „Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el” (Isaia 13, 9). Cea mai mare parte a locuitorilor lumii va lepăda mila lui Dumnezeu şi va fi copleşită de o pieire grabnică şi fără scăpare. Dar aceia care iau seama la avertizare vor locui „sub ocrotirea Celui Prea Înalt” şi se vor odihni „la umbra Celui Atotputernic”. Adevărul Lui va fi scutul şi pavăza lor. Pentru ei făgăduinţa sună: „Îl voi sătura cu viaţă lungă” (Psalmii 91, 1.4.16). {PP 167.2}
Lot a locuit pentru scurtă vreme în ţoar. Aici predomina nelegiuirea ca şi în Sodoma şi el s-a temut să rămână acolo, ca nu cumva cetatea să fie şi ea nimicită. Nu mult după aceea, ţoar a fost şi ea nimicită, aşa cum a intenţionat Dumnezeu. Lot s-a îndreptat spre munţi şi a locuit într-o peşteră, lipsit de toate lucrurile acelea de dragul cărora el a îndrăznit să-şi supună familia influenţelor unei cetăţi stricate. Dar blestemul Sodomei l-a urmărit chiar şi aici. Purtarea păcătoasă a fiicelor sale a fost o urmare a întovărăşirilor rele din locul acela stricat. Corupţia morală din acel loc se întreţesuse atât de mult cu caracterul lor, încât n-au putut face deosebire între bine şi rău. Singurii urmaşi ai lui Lot, moabiţii şi amoniţii, au fost triburi stricate, idolatre, răzvrătite împotriva lui Dumnezeu şi vrăjmaşi înverşunaţi ai poporului Său. {PP 167.3}
Ce mare deosebire a fost între viaţa lui Avraam şi aceea a lui Lot! Cândva ei fuseseră tovarăşi, închinându-se la acelaşi altar, locuind unul lângă altul în corturile lor de peregrini; dar cât de departe erau acum unul faţă de celălalt! Lot îşi alesese Sodoma pentru plăcerile ei şi pentru câştig. Părăsind altarul lui Avraam şi jertfele zilnice aduse viului Dumnezeu, el le îngăduise copiilor săi să se amestece cu nişte oameni stricaţi şi idolatri; cu toate acestea, el păstrase în inima sa temerea de Dumnezeu, deoarece Sfânta Scriptură îl declară ca fiind un om „neprihănit”; sufletul său drept era întristat de vorbirea nelegiuită ce-i supăra zilnic auzul, cum şi de violenţa şi crimele pe care era neputincios să le împiedice. În cele din urmă el a fost mântuit ca „un tăciune scos din foc” (Zaharia 3, 2), dar lipsit de averile lui, de soţia şi copiii săi, locuind în peşteri asemenea animalelor sălbatice, acoperit de ruşine tocmai la bătrâneţe; şi a dat lumii nu un neam de oameni neprihăniţi, ci două naţiuni idolatre, în vrăjmăşie cu Dumnezeu şi războindu-se cu poporul Său, până când, cupa nelegiuirilor lor fiind umplută, au fost date nimicirii. Cât de teribile au fost rezultatele ce au urmat unui pas neînţelept! {PP 168.1}
Înţeleptul spune: „Nu te chinui ca să te îmbogăţeşti, nu-ţi pune priceperea în aceasta”. „Cel lacom de câştig îşi tulbură casa, dar cel ce urăşte mita va trăi”. Iar apostolul Pavel declară: „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe om în prăpăd şi pierzare” (Proverbe 23, 4; 15, 27; 1 Timotei 6, 9). {PP 168.2}
Când Lot a intrat în Sodoma, a intenţionat în mod categoric să se păstreze departe de nelegiuire şi să poruncească familiei sale după el. Dar el a dat în totul greş. Influenţele corupătoare din jurul său au avut efect chiar asupra credinţei sale, iar legăturile copiilor săi cu locuitorii Sodomei au făcut ca într-o măsură oarecare interesele sale să fie ca ale lor. Urmările ne stau în faţă. {PP 168.3}
Mulţi fac şi astăzi aceeaşi greşeală. În alegerea unui loc de locuit, ei privesc mai mult la avantajele trecătoare pe care le pot avea decât la influenţa morală şi socială care îi va înconjura pe ei şi familiile lor. Ei aleg un ţinut frumos şi roditor sau se mută într-un oraş înfloritor, în speranţa strângerii unei averi mai mari; dar copiii lor sunt înconjuraţi de ispite şi prea adesea îşi fac prietenii ce sunt nefavorabile creşterii evlaviei şi formării unui caracter drept. Atmosfera unei moralităţi decăzute, a necredinţei, a indiferenţei faţă de cele religioase are tendinţa de a lucra împotriva influenţei părinţilor. Exemple de răzvrătire împotriva autorităţii părinteşti şi divine stau totdeauna înaintea tineretului; mulţi ajung să facă legături cu cei necredincioşi şi netemători de Dumnezeu şi aleg să împărtăşească soarta vrăjmaşilor lui Dumnezeu. {PP 168.4}
În alegerea unei locuinţe, Dumnezeu doreşte ca mai întâi să luăm seama la influenţele morale şi religioase care ne vor înconjura pe noi şi familiile noastre. S-ar putea să fim aduşi în situaţii dificile, căci mulţi nu pot avea în jurul lor ceea ce ar dori să aibă; şi oriunde ne cheamă datoria, Dumnezeu ne va ajuta să rămânem neatinşi de stricăciune, dacă veghem şi ne rugăm, încrezându-ne în harul lui Hristos. Noi însă nu ar trebui să ne expunem — fără să fie nevoie — influenţelor nefavorabile formării unui caracter creştin. Dacă ne aşezăm de bunăvoie într-o atmosferă lumească şi de necredinţă, ajungem neplăcuţi lui Dumnezeu şi alungăm îngerii cei sfinţi din căminul nostru. Aceia care strâng pentru copiii lor bogăţie şi onoare lumească cu preţul vieţii veşnice vor descoperi în final că aceste avantaje sunt o pierdere îngrozitoare. Asemenea lui Lot, mulţi văd pe copiii lor pierduţi şi abia dacă ajung să se salveze pe ei înşişi. Osteneala întregii lor vieţi este spulberată, iar viaţa lor — un trist eşec. Dacă ar fi dat pe faţă adevărata înţelepciune, atunci copiii lor poate că ar fi avut mai puţine bunuri pământeşti, dar şi-ar fi asigurat o moştenire nepieritoare. {PP 169.1}
Moştenirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o poporului Său nu este din lumea aceasta. Avraam n-a avut nici o stăpânire pe pământul acesta, „nici măcar o palmă de loc” (Faptele Apostolilor 7, 5). El a avut o mare avere şi a folosit-o spre slava lui Dumnezeu şi spre binele semenilor săi; dar el n-a considerat lumea aceasta ca fiind căminul său. Dumnezeu l-a chemat să-i părăsească pe concetăţenii săi idolatri, dându-i făgăduinţa ţării Canaanului ca o stăpânire veşnică; şi totuşi, nici el, nici fiul său, nici fiul fiului său nu l-au primit. Când Avraam a avut nevoie de un loc de îngropăciune pentru soţia sa moartă, el a trebuit să-l cumpere de la canaaniţi. Unica sa stăpânire în ţara făgăduinţei a fost acel mormânt săpat în stâncă din peştera Macpela. {PP 169.2}
Dar Cuvântul lui Dumnezeu n-a dat greş; nici nu s-a împlinit în totul prin ocuparea Canaanului de către poporul iudeu. „Făgăduinţele au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui” (Galateni 3, 16). Avraam însuşi trebuia să fie părtaş la moştenire. Poate părea că împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu întârzie mult, căci „pentru Domnul o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi” (2 Petru 3, 8); s-ar putea să pară că întârzie; dar, la timpul hotărât, „va veni şi se va împlini negreşit” (Habacuc 2, 3). Darul făcut lui Avraam şi seminţei lui nu cuprinde numai ţara Canaanului, ci tot pământul. Aşa spune apostolul, că făgăduinţa ca să fie el moştenitor al lumii n-a fost făcută lui Avraam, nici seminţei lui prin lege, ci prin îndreptăţirea prin credinţă (Romani 4, 13). În Biblie ni se vorbeşte în mod clar că făgăduinţele făcute lui Avraam urmează să fie împlinite prin Hristos. Toţi cei ce sunt ai lui Hristos sunt „sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” — moştenitori „la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, care nu se poate veşteji” (Galateni 3, 29; 1 Petru 1, 4), un pământ eliberat de blestemul păcatului. Căci „domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt”; „cei blânzi moştenesc ţara şi au belşug de pace” (Daniel 7, 27; Psalmii 37, 11). {PP 169.3}
Dumnezeu i-a dat lui Avraam prilejul să vadă această moştenire nepieritoare şi, cu nădejdea aceasta, el a fost mulţumit. „Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11, 9.10). {PP 170.1}
Cu privire la urmaşii lui Avraam este scris: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite; ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ” (Evrei 11, 13). Noi trebuie să locuim aici ca străini şi călători, dacă vrem să câştigăm „o patrie mai bună, adică o patrie cerească” (Ver 16). Aceia care sunt copii ai lui Avraam vor umbla după cetatea pe care o aştepta şi el, „al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu”. {PP 170.2}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s