Capitolul 15 — Căsătoria lui Isaac

Capitol bazat pe textele din Geneza 24.
Avraam ajunsese acum înaintat în vârstă şi se aştepta să moară curând; mai rămăsese totuşi să facă ceva pentru a asigura împlinirea făgăduinţei făcute urmaşilor săi. Isaac era cel rânduit în mod providenţial să-i urmeze ca păstrător al Legii lui Dumnezeu şi părinte al poporului ales, dar el era încă necăsătorit. Locuitorii Canaanului erau dedaţi la idolatrie, iar Dumnezeu interzisese legăturile de căsătorie dintre poporul Său şi ei, bine ştiind că astfel de căsătorii vor duce la apostazie. Patriarhul se temea de efectele stricăcioase ce îl înconjurau pe fiul său. Credinţa puternică a lui Avraam în Dumnezeu şi supunerea faţă de voinţa Sa se reflectau în caracterul lui Isaac; dar sentimentele tânărului erau puternice, fiind înclinat spre duioşie şi îngăduinţă. Dacă s-ar fi unit cu cineva care nu se temea de Dumnezeu, atunci ar fi fost în primejdie de a sacrifica principiul de dragul armoniei, al păcii. În mintea lui Avraam, alegerea unei soţii pentru fiul său era o problemă de mare însemnătate; el era nerăbdător să-l vadă căsătorit cu cineva care să nu-l înstrăineze de Dumnezeu. {PP 171.1}
În vremurile vechi, înţelegerile de căsătorie erau, în mod general, făcute de către părinţi şi acesta era obiceiul şi printre aceia care se închinau lui Dumnezeu. Nimănui nu i se cerea să se căsătorească cu cineva pe care nu-l putea iubi; dar în dăruirea sentimentelor lor, tinerii erau călăuziţi de judecata şi experienţa părinţilor lor temători de Dumnezeu. S-ar fi considerat o dezonoare pentru părinţi, şi chiar o crimă, dacă s-ar fi urmat o cale contrară acesteia. {PP 171.2}
Isaac, încrezându-se în înţelepciunea şi iubirea tatălui său, era mulţumit să lase în seama lui această problemă, crezând, de asemenea, că Dumnezeu Însuşi îl va călăuzi în alegerea făcută. Gândurile patriarhului s-au îndreptat către rudele tatălui său din ţara Mesopotamiei. Deşi nu erau lipsiţi de idolatrie, ei păstrau totuşi cunoaşterea şi închinarea faţă de viul Dumnezeu. Isaac nu trebuia să plece din Canaan pentru a merge la ei, dar s-ar fi putut ca printre ei să se găsească o tânără gata să lase căminul său şi să se unească cu el pentru a păstra curată închinarea la viul Dumnezeu. Avraam a încredinţat această importantă problemă „celui mai bătrân rob”, un om evlavios, cu experienţă şi judecată sănătoasă, care-l slujise mult timp cu credincioşie. El i-a cerut acestui slujitor să facă un jurământ solemn înaintea Domnului, că nu îi va lua fiului său Isaac o soţie dintre canaaniţi, ci îi va alege o fată din familia lui Nahor din Mesopotamia. El i-a cerut să nu-l ia pe Isaac cu el acolo. Dacă nu s-ar fi găsit o tânără care să fie gata să-şi părăsească rudeniile, atunci trimisul avea să fie dezlegat de jurământul său. Patriarhul l-a încurajat în lucrarea lui dificilă şi delicată cu asigurarea că Dumnezeu avea să încoroneze cu izbândă misiunea sa. „Domnul, Dumnezeul cerului”, zicea el, „care m-a scos din casa tatălui meu şi din patria mea … va trimite pe îngerul Său înaintea ta”. {PP 171.3}
Solul trimis a plecat fără întârziere la drum. Luând cu el zece cămile, care aveau să folosească atât celor ce-l însoţeau, cât şi alaiului ce avea să însoţească mireasa ce avea să se întoarcă cu el, încărcate, de asemenea, cu daruri pentru viitoarea soţie şi prietenele ei, el a făcut călătoria cea lungă dincolo de Damasc şi, de acolo mai departe, până la mănoasele câmpii ce ajung până la marele râu al Răsăritului. Sosit în Haran, „cetatea lui Nahor”, el a poposit în afara zidurilor, în apropierea fântânii la care femeile din partea locului veneau seara să scoată apă. Pentru el a fost un timp de chinuitoare grijă. De alegerea pe care o făcea el depindeau rezultate importante nu numai pentru casa stăpânului său, ci şi pentru generaţiile viitoare; şi cum putea el oare să facă o alegere înţeleaptă printre oameni ce-i erau cu totul străini? Aducându-şi aminte de cuvintele lui Avraam, că Dumnezeu va trimite pe Îngerul Său cu el, se rugă cu stăruinţă pentru o călăuzire încununată de succes. În familia stăpânului său fusese deprins cu manifestarea continuă a bunătăţii şi ospitalităţii şi acum el se ruga ca semnul care să arate pe tânăra aleasă de Dumnezeu să fie un act de bunăvoinţă. {PP 172.1}
Nici nu terminase bine de rostit rugăciunea, că răspunsul a şi venit. Printre femeile care erau strânse la fântână, purtarea plăcută a uneia dintre ele îi atrase atenţia. Pe când aceasta se întorcea de la fântână, străinul îi ieşi în întâmpinare, cerându-i apă din vadra pe care o purta pe umăr. Cererea a fost împlinită cu bunăvoinţă, la care s-a adăugat oferta de a scoate, de asemenea, apă şi pentru cămile, o lucrare ce era un lucru obişnuit chiar şi pentru fiicele de prinţi, când trebuia să fie adăpate turmele şi cirezile tatălui lor. În felul acesta a fost dat şi semnul dorit. Fata „era foarte frumoasă”, şi bunăvoinţa ei neîntârziată dădea mărturie despre o inimă bună şi o fire activă şienergică. Până aici mâna Providenţei fusese cu el. După ce a recunoscut bunătatea ei prin daruri bogate, trimisul a întrebat despre familia ei; luând cunoştinţă despre faptul că ea era fiica lui Betuel, nepotul lui Avraam, el „a plecat capul şi s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea Domnului”. {PP 172.2}
Omul s-a rugat să fie găzduit în casa tatălui ei şi, în cuvintele lui de mulţumire, a dat pe faţă legătura lui cu Avraam. Întorcându-se acasă, tânăra povesti ce se întâmplase, şi Laban, fratele ei, alergă îndată să-l aducă pe străin şi pe cei ce-l însoţeau, ca să se bucure de ospitalitatea lor. {PP 173.1}
Eliezer n-a vrut să mănânce până când n-a povestit despre însărcinarea pe care o primise, despre rugăciunea sa de la fântână, cu toate amănuntele legate de acestea. Apoi spuse: „Acum, dacă voiţi să arătaţi bunăvoinţă şi credincioşie faţă de stăpânul meu, spuneţi-mi; dacă nu, spuneţi-mi iarăşi, ca să mă îndrept la dreapta sau la stânga”. Răspunsul a fost: „De la Domnul vine lucrul acesta; noi nu-ţi mai putem spune nici rău, nici bine. Iată, Rebeca este înaintea ta; ia-o şi du-te, ca să fie nevasta stăpânului tău, cum a spus Domnul” (Geneza 24, 33-51). {PP 173.2}
După ce a fost obţinut consimţământul familiei, Rebeca însăşi a fost întrebată dacă vrea să meargă la o depărtare aşa de mare faţă de casa tatălui său şi să se căsătorească cu fiul lui Avraam. Ea a crezut, din cele ce s-au petrecut, că Dumnezeu a ales-o ca să fie soţia lui Isaac şi a răspuns: „Da, vreau”. {PP 173.3}
Slujitorul, anticipând bucuria stăpânului său pentru faptul că misiunea lui a izbutit, era nerăbdător să plece; şi a doua zi dis de dimineaţă au şi pornit la drum spre casă. Avraam locuia la Beer-şeba, iar Isaac, care avea grijă de turme în ţinutul învecinat, se întorsese la cortul tatălui său ca să aştepte sosirea solului trimis în Haran. „Într-o seară, când Isaac ieşise să cugete în taină pe câmp, a ridicat ochii şi s-a uitat, şi iată că veneau nişte cămile. Rebeca a ridicat şi ea ochii, a văzut pe Isaac şi s-a dat jos de pe cămilă. şi a zis robului: «Cine este omul acesta care vine înaintea noastră pe câmp?» Robul a răspuns: «Este stăpânul meu!» Atunci ea şi-a luat mahrama şi s-a acoperit. Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara, a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui, şi el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale” (Geneza 24, 63-67). {PP 173.4}
Avraam observase urmările căsătoriilor între cei ce se temeau de Dumnezeu şi cei ce nu se temeau de El, din zilele lui Cain şi până în zilele sale. Consecinţele propriei sale căsătorii cu Agar, cum şi legăturile de căsătorie ale lui Ismael şi Lot îi stăteau înainte. Lipsa credinţei din partea lui Avraam şi a Sarei a avut ca rezultat naşterea lui Ismael, amestecul seminţei celor neprihăniţi cu cei netemători de Dumnezeu. Influenţa tatălui asupra fiului a fost zădărnicită de către rudeniile idolatre ale mamei, cum şi prin legăturile lui Ismael cu nevestele lui păgâne. Gelozia lui Agar şi a nevestelor pe care ea le-a ales pentru Ismael a înconjurat familia sa cu o barieră pe care în zadar s-a străduit Avraam s-o înfrângă. {PP 173.5}
Învăţăturile pe care Avraam i le-a dat din copilărie n-au rămas fără efect asupra lui Ismael, dar influenţa nevestelor lui a avut ca rezultat înscăunarea idolatriei în familia sa. Despărţit de tatăl său şi amărât de certurile şi nemulţumirile unui cămin lipsit de iubire şi temere de Dumnezeu, Ismael a fost împins să aleagă viaţa sălbatică şi prădalnică de şef de trib în pustie, „mâna lui fiind împotriva tuturor oamenilor şi mâna tuturor oamenilor fiind împotriva lui” (Geneza 16, 12). Spre sfârşitul vieţii sale el s-a pocăit de căile lui rele şi s-a întors la Dumnezeul tatălui său, dar amprenta pe care a pus-o asupra caracterului urmaşilor săi a rămas. Neamul puternic care a coborât din el a fost un popor turbulent, păgân, care a constituit întotdeauna o îngrijorare şi o durere pentru urmaşii lui Isaac. {PP 174.1}
Soţia lui Lot a fost o femeie egoistă şi nereligioasă, iar influenţa ei a dus la despărţirea soţului ei de Avraam. Dacă n-ar fi fost ea, Lot n-ar fi rămas în Sodoma, lipsit de sfatul înţelept al patriarhului temător de Dumnezeu. Influenţa soţiei sale şi legăturile cu cetatea cea nelegiuită l-ar fi dus la înstrăinare de Dumnezeu, dacă n-ar fi fost învăţătura credincioasă primită în tinereţe de la Avraam. Căsătoria lui Lot şi alegerea de a locui în Sodoma au fost primele verigi într-un lanţ de evenimente care au chinuit lumea timp de multe generaţii. {PP 174.2}
Nimeni dintre cei ce se tem de Dumnezeu nu se poate uni cu cineva care nu se teme de El, fără să fie în primejdie. „Merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiţi?” (Amos 3, 3). Fericirea şi binele în căsătorie depind de unitatea celor doi; dar între cel credincios şi cel necredincios există o radicală deosebire în ceea ce priveşte gustul, înclinaţiile şi scopurile. Ei slujesc la doi stăpâni, între care nu poate fi nici o înţelegere. Oricât de curate şi corecte ar fi principiile cuiva, influenţa tovarăşului necredincios va avea tendinţa de a-l îndepărta pe credincios de Dumnezeu. {PP 174.3}
Acela care a păşit în legământul căsătoriei pe când era neconvertit, prin pocăinţa sa se aşează sub obligaţii mai puternice pentru a fi credincios soţului său, oricât de mult s-ar deosebi cu privire la credinţa religioasă; cu toate acestea, cerinţele lui Dumnezeu trebuie să fie aşezate mai presus de orice legături pământeşti, chiar dacă urmarea ar fi încercările şi persecuţiile. Împreună cu un spirit de dragoste şi blândeţe, această credincioşie poate influenţa câştigarea celui necredincios. Dar căsătoria unui creştin cu un necredincios este interzisă de Sfânta Scriptură. Îndrumarea dată de Dumnezeu este: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (2 Corinteni 6, 14.17-18). {PP 175.1}
Isaac a fost foarte mult onorat de Dumnezeu atunci când a fost făcut moştenitor al făgăduinţelor prin care lumea avea să fie binecuvântată; şi cu toate acestea, când el avea patruzeci de ani, s-a supus judecăţii tatălui său, când a rânduit pe slujitorul său cu experienţă şi temător de Dumnezeu ca să-i aleagă o soţie. şi rezultatul acestei căsătorii, aşa cum este el prezentat în Sfintele Scripturi, este un tablou duios şi plin de frumuseţea fericirii casnice: „Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara, a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui, şi el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale”. {PP 175.2}
Ce contrast între purtarea lui Isaac şi aceea dată pe faţă de tinerii din zilele noastre, chiar şi printre cei ce mărturisesc că sunt creştini! Prea adesea tinerii consideră că dăruirea sentimentelor lor este o problemă asupra căreia numai eul lor trebuie consultat, o problemă în care nici Dumnezeu şi nici părinţii lor n-ar trebui să se amestece. Cu mult înainte ca tinerii şi tinerele să fi ajuns la maturitate, ei îşi închipuie că sunt capabili să facă singuri alegerea, fără ajutorul părinţilor lor. Câţiva ani de căsătorie sunt de obicei suficienţi pentru a le arăta greşeala, dar adesea este prea târziu pentru a preveni urmările ei dezastruoase. Căci aceeaşi lipsă de înţelepciune şi stăpânire de sine, care i-a impus să facă o alegere grăbită, le-a permis să facă răul şi mai mare, până când legătura căsătoriei ajunge un jug chinuitor. Mulţi şi-au distrus astfel fericirea în această viaţă şi nădejdea lor pentru viaţa viitoare. {PP 175.3}
Dacă există un subiect care ar trebui să fie cercetat cu grijă, şi în care sfatul persoanelor mai în vârstă şi cu mai multă experienţă ar trebui căutat, atunci acesta este subiectul căsătoriei; dacă a fost vreodată un timp când Biblia a fost necesară ca un îndrumător, dacă a fost vreodată un timp când călăuzirea divină ar trebui căutată în rugăciune, atunci acesta este înainte de a face pasul acela care leagă oamenii laolaltă pentru toată viaţa. {PP 175.4}
Părinţii n-ar trebui niciodată să piardă din vedere propria lor răspundere pentru fericirea viitoare a copiilor lor. Respectul lui Isaac pentru judecata tatălui său a fost rezultatul educaţiei care îl învăţase să iubească o viaţă de ascultare. În timp ce Avraam le cerea copiilor săi să respecte autoritatea părintească, viaţa sa zilnică dădea mărturie că acea autoritate nu însemna o stăpânire egoistă sau arbitrară, ci era întemeiată pe dragoste şi avea în vedere binele şi fericirea lor. {PP 175.5}
Taţii şi mamele ar trebui să socotească ca o datorie a lor să îndrume sentimentele tineretului, pentru ca ele să fie legate de persoane care le pot fi soţi corespunzători. Ei trebuie să-şi dea seama că au datoria ca, prin învăţătura şi exemplul lor, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să modeleze într-atât caracterul copiilor lor, chiar din cea mai fragedă vârstă, încât ei să fie curaţi şi nobili şi să fie atraşi de ceea ce este bun şi adevărat. Cei ce se aseamănă se adună; cei ce se aseamănă se preţuiesc între ei. Fie deci ca dragostea pentru adevăr, curăţie şi bunătate să fie sădită de timpuriu în suflet şi tineretul să caute societatea acelora care posedă aceste caracteristici. {PP 176.1}
Părinţii să caute, în propriul lor caracter şi în viaţa căminului lor, să exemplifice iubirea şi bunăvoinţa Tatălui ceresc. Căminul să fie plin de lumina soarelui. Aceasta va fi de o mai mare valoare pentru copiii noştri decât pământul sau banii. Iubirea pentru cămin să fie păstrată vie în inimile lor, ca ei să privească înapoi la căminul copilăriei lor ca la un loc al păcii şi fericirii, vecin cu cerul. Membrii familiei nu au toţi aceleaşi trăsături de caracter şi vor fi ocazii frecvente pentru exercitarea răbdării şi îngăduinţei, dar, prin iubire şi stăpânire de sine, toţi pot fi legaţi laolaltă într-o strânsă unire. {PP 176.2}
Adevărata iubire este un principiu înalt şi sfânt, cu totul deosebit în caracter de acea iubire care se naşte prin impuls, dar care moare de îndată ce este greu încercată. Prin credincioşia faţă de datorie în casa părintească se pregătesc tinerii pentru propriile lor cămine. Aici trebuie să se practice renunţarea de sine şi să se dea pe faţă bunătatea, curtoazia şi simpatia creştină. În acest fel, iubirea va fi păstrată caldă în inimă şi acela care iese dintr-un astfel de cămin ca să stea în fruntea unei familii proprii va şti cum să sporească fericirea aceleia pe care o va alege ca tovarăşă a sa de viaţă. Căsătoria, în loc de a fi sfârşitul iubirii, va fi numai începutul ei. {PP 176.3}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s