Capitolul 18 — Noaptea luptei

Capitol bazat pe textele din Geneza 32 şi 33.
Cu toate că Iacov părăsise Padan-Aramul în deplină ascultare de sfatul divin, totuşi nu fără teamă se întorcea el pe acelaşi drum pe care, cu douăzeci de ani în urmă, îl făcuse ca un fugar. Păcatul lui, comis prin înşelarea tatălui său, stătea mereu înaintea sa. Era conştient de faptul că exilul său cel lung era rezultatul direct al acelui păcat şi el se gândea zi şi noapte la aceste lucruri, iar reproşurile unei conştiinţe ce-l acuza făceau foarte tristă călătoria lui. Când dealurile din ţara sa natală au apărut în depărtare înaintea lui, inima patriarhului a fost profund mişcată. Tot trecutul i-a apărut în mod viu înainte. O dată cu amintirea păcatului său era prezent şi gândul la favoarea acordată lui de Dumnezeu, cum şi gândul la făgăduinţele divine de ajutor şi călăuzire. {PP 195.1}
Pe măsură ce se apropia de sfârşitul călătoriei sale, gândul la Esau i-a adus multe prevestiri îngrijorătoare. După fuga lui Iacov, Esau s-a considerat ca singurul moştenitor al averii tatălui său. Vestea reîntoarcerii lui Iacov putea să trezească temerea că el venea ca să ceară partea sa de moştenire. Acum, Esau era în stare să facă fratelui său un mare rău, dacă ar fi dorit, şi putea să se manifeste în mod violent faţă de el, nu numai din dorinţa de răzbunare, ci pentru a-şi asigura în mod netulburat stăpânirea averii pe care de atâta timp o considera ca fiind numai a sa. {PP 195.2}
Din nou Domnul i-a dat lui Iacov o dovadă a ocrotirii divine. În timp ce mergea spre sud de muntele Galaad, două oştiri de îngeri îl însoţeau mergând în faţa şi în spatele său, înaintând o dată cu ai lui, pentru protejarea lor. Iacov îşi reaminti de visul avut cu mult timp în urmă la Betel, şi inima sa împovărată se simţi mai uşurată de faptul că solii cereşti, care îi aduseseră nădejde şi curaj la fuga sa din Canaan, aveau să fie acum păzitorii întoarcerii sale. şi el a zis: „«Aceasta este tabăra lui Dumnezeu!» De aceea a pus locului aceluia numele «Mahanaim» (Tabără îndoită)” (Geneza 32, 2). {PP 195.3}
Totuşi, Iacov avea simţământul că şi el avea ceva de făcut pentru a fi în siguranţă. De aceea, el a trimis fratelui său soli, cu un cuvânt de împăcare. El i-a învăţat cu privire la cuvintele exacte cu care trebuia să i se adreseze lui Esau. Mai înainte de naşterea celor doi fraţi, fusese profetizat că cel mai mare avea să slujească celui mai tânăr; şi, ca nu cumva amintirea acestui lucru să-l înverşuneze, Iacov a spus slujitorilor că erau trimişi la „domnul meu Esau”, iar când aveau să ajungă înaintea lui, ei trebuia să vorbească despre stăpânul lor ca fiind „servul tău Iacov”; iar ca să împrăştie teama că el se întorcea ca un hoinar, fără nimic, doar să ceară moştenirea părintească, Iacov a fost foarte atent să spună în solia sa: „Am boi, măgari, oi, robi şi roabe, şi trimit să dea de ştire lucrul acesta domnului meu, ca să capăt trecere înaintea ta” (Ver 5). {PP 195.4}
Dar slujitorii s-au întors cu ştirea că Esau se apropia cu patru sute de oameni, fără să răspundă cumva la mesajul prietenesc ce îi fusese trimis. Era sigur că el venea ca să se răzbune. Tabăra fu cuprinsă de groază. „Iacov s-a înspăimântat foarte mult şi l-a apucat groaza”. El nu putea să se mai întoarcă şi îi era teamă să mai meargă înainte. Tabăra sa, neînarmată şi lipsită de apărare, era cu totul nepregătită pentru o confruntare războinică. De aceea, i-a împărţit pe ai săi în două tabere, astfel încât, dacă una dintre ele avea să fie atacată, cealaltă să poată avea posibilitatea să scape. Din numeroasa sa turmă, el a trimis, în mod generos, daruri lui Esau, însoţite de o solie prietenească. El a făcut tot ceea ce sta în puterea sa ca să ispăşească răul pe care i-l făcuse fratelui său şi să abată primejdia ce-l ameninţa şi apoi, în umilinţă şi pocăinţă, el a cerut ocrotirea divină: „Tu mi-ai zis: «Întoarce-te în ţara ta şi în locul tău de naştere, şi voi îngriji ca să-ţi meargă bine!» Eu sunt prea mic pentru toate îndurările şi pentru toată credincioşia, pe care ai arătat-o faţă de robul Tău, căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu, şi iată că acum fac două tabere. Izbăveşte-mă, Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau, căci mă tem de el, ca să nu vină şi să mă lovească pe mine, pe mame şi pe copii” (Geneza 32, 9-11). {PP 196.1}
Ajungând la râul Iaboc, întrucât noaptea se lăsase, Iacov şi-a trimis familia dincolo de râu, în timp ce el a rămas singur dincoace de râu. Se hotărâse să petreacă noaptea în rugăciune şi dorea să fie singur cu Dumnezeu. Dumnezeu putea să înmoaie inima lui Esau. În El era toată nădejdea patriarhului. {PP 196.2}
Era o regiune muntoasă, izolată, refugiul animalelor sălbatice şi ascunzişul tâlharilor şi ucigaşilor. Singur şi fără apărare, Iacov s-a plecat în disperarea sa până la pământ. Era miezul nopţii. Tot ceea ce făcuse ca viaţa sa să fie scumpă pentru el era acum departe, expus primejdiei şi morţii. Dar cel mai amar dintre toate era gândul că păcatul său a fost acela care a adus această primejdie asupra celor nevinovaţi. Cu strigăt de disperare şi lacrimi, el şi-a înălţat rugăciunea înaintea lui Dumnezeu. Deodată, o mână puternică s-a lăsat asupra sa. El a crezut că un vrăjmaş căuta să-i ia viaţa şi a făcut eforturi că să scape din strânsoarea celui care l-a atacat. În întunericul nopţii cei doi se luptau pentru biruinţă. Nu s-a rostit nici un cuvânt, dar Iacov şi-a pus toată puterea şi n-a slăbit eforturile sale nici chiar pentru un singur moment. În timp ce se lupta astfel pe viaţă şi pe moarte, sentimentul vinovăţiei apăsa asupra sufletului său; păcatele sale s-au ridicat în faţa sa, despărţindu-l de Dumnezeu. Dar în teribila sa disperare şi-a amintit de făgăduinţele lui Dumnezeu şi inima sa întreagă s-a îndreptat către El, cerând mila Sa. Lupta a continuat până aproape de ziuă, când străinul şi-a pus degetul pe coapsa lui Iacov şi imediat acesta a început să şchiopăteze. Patriarhul şi-a dat seama cine era Cel cu care se luptase. El a văzut că fusese în luptă cu un sol ceresc şi, din cauza aceasta, cu tot efortul său aproape supraomenesc, nu putuse câştiga biruinţa. Era Hristos, „Îngerul legământului”, care Se descoperise pe Sine lui Iacov. Patriarhul era acum neputincios, având dureri puternice, dar cu toate acestea nu slăbea din strânsoare pe cel prins. Pocăit cu totul şi zdrobit, el se agăţă de înger: „a plâns şi s-a rugat de el” (Osea 12, 4), cerând să fie binecuvântat. El trebuia să aibă asigurarea că păcatul său a fost iertat. Durerea fizică nu era suficientă ca să abată mintea sa de la acest ţel. Hotărârea sa devenea tot mai puternică, credinţa tot mai vie şi mai stăruitoare, până la capăt. Îngerul a încercat să Se elibereze; El a zis: „Lasă-Mă să plec, căci se revarsă zorile”. Dar Iacov a răspuns: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta” (Geneza 32, 26). Dacă atitudinea aceasta ar fi fost o încredere îngâmfată şi obraznică, Iacov ar fi fost nimicit pe loc; dar din partea lui se dădu pe faţă încrederea unuia care îşi mărturisise nevrednicia şi care totuşi se sprijinea pe credincioşia unui Dumnezeu care Îşi păstra legământul. {PP 196.3}
Iacov „s-a luptat cu îngerul, şi a fost biruitor” (Osea 12, 4). Cu umilinţă, pocăinţă şi predare de sine, acest om păcătos şi supus greşelii a biruit în lupta cu Maiestatea cerului. El şi-a întărit încrederea sa tremurândă în făgăduinţele lui Dumnezeu, iar mâna Iubirii infinite nu putea să întoarcă spatele cerinţei celui păcătos. {PP 197.1}
Greşeala care îl făcuse pe Iacov să păcătuiască, obţinând prin înşelăciune dreptul de întâi născut, sta acum în mod clar înaintea sa. El nu avusese încredere în făgăduinţele lui Dumnezeu, ci căutase ca prin eforturile sale proprii să realizeze ceea ce Dumnezeu ar fi împlinit la timpul său şi pe căile Sale. Ca o dovadă că fusese iertat, numele său a fost schimbat din unul care îi reamintea de păcatul său, în altul care comemora biruinţa sa. „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel (cel ce luptă cu Dumnezeu); căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii, şi ai fost biruitor” (Geneza 32, 28). {PP 197.2}
Iacov a primit binecuvântarea după care tânjea sufletul său. Păcatul său, ca intrigant şi înşelător, fusese iertat. Criza vieţii sale trecuse. Îndoiala, deznădejdea şi remuşcarea îi amărâseră existenţa, dar acum totul era schimbat; şi ce dulce era pacea împăcării cu Dumnezeu. Iacov nu se mai temea nicidecum să se întâlnească cu fratele său. Dumnezeu, care îi iertase păcatul, putea de asemenea să mişte inima fratelui său Esau şi să primească umilinţa şi pocăinţa sa. {PP 198.1}
În timp ce Iacov se lupta cu îngerul, un alt sol ceresc a fost trimis la Esau. Într-un vis, Esau l-a văzut pe fratele său, care timp de douăzeci de ani a fost departe de casa tatălui său; el a înţeles durerea lui Iacov, aflând că mama sa murise; a văzut tabăra sa înconjurată de oştile lui Dumnezeu. Visul acesta a fost povestit de către Esau ostaşilor săi, cu porunca să nu-i facă nici un rău lui Iacov, căci Dumnezeul tatălui său era cu el. {PP 198.2}
În cele din urmă, cele două cete s-au apropiat una de cealaltă — stăpânul deşertului în fruntea războinicilor săi şi Iacov cu nevestele şi copiii, însoţit de păstori şi slujnice, urmaţi de şiruri lungi de turme de oi şi cirezi de vite. Sprijinindu-se de toiagul său, patriarhul păşi înainte, să întâlnească ceata de ostaşi. Era palid şi slăbit din pricina luptei ce avusese loc numai cu puţin timp înainte şi mergea încet şi cu eforturi dureroase, oprindu-se după fiecare pas; dar faţa sa strălucea de bucurie şi pace. {PP 198.3}
La vederea acelui suferind schilod, „Esau a alergat înaintea lui; s-au îmbrăţişat, i s-a aruncat pe grumaz, şi l-a sărutat, şi au plâns” (Geneza 33, 4). Privind asupra acestei scene, chiar şi inimile acelor soldaţi brutali au fost mişcate. Deşi el le povestise visul său, totuşi ei nu puteau înţelege schimbarea bruscă ce avusese loc cu căpitanul lor. Deşi priveau infirmitatea patriarhului, puţin se gândeau ei că această slăbiciune a sa era de fapt chiar tăria lui. {PP 198.4}
În noaptea sa de chin de lângă Iaboc, când nimicirea părea că este chiar înaintea sa, Iacov primise lecţia cu privire la zădărniciaajutorului omului, cât de fără temei este orice încredere în puterea omenească. El a văzut că singurul său ajutor trebuia să vină de la Acela, împotriva căruia el a păcătuit aşa de grozav. Neajutorat şi nevrednic, el a făcut apel la făgăduinţa lui Dumnezeu de a avea milă de păcătosul pocăit. Făgăduinţa aceea era asigurarea că Dumnezeu îl va ierta şi îl va primi. Mai degrabă vor trece cerurile şi pământul decât să nu se împlinească acel cuvânt; aceasta a fost ceea ce l-a susţinut în timpul acelei lupte înfricoşate. {PP 198.5}
Experienţa lui Iacov în timpul acelei nopţi de luptă şi chin reprezintă încercarea prin care poporul lui Dumnezeu trebuie să treacă chiar înaintea revenirii lui Hristos. Profetul Ieremia, într-o viziune sfântă, privind către acest timp, spunea: „Auzim strigăte de groază; e spaimă, nu este pace … Pentru ce s-au îngălbenit toate feţele? Vai! căci ziua aceea este mare; nici una n-a fost ca ea! Este o vreme de necaz pentru Iacov; dar Iacov va fi izbăvit din ea” (Ieremia 30, 5-7). {PP 201.1}
Când Hristos va înceta lucrarea Sa de Mijlocitor în favoarea omului, atunci va începe acest timp de strâmtorare. Atunci cazul fiecărui suflet va fi hotărât şi nu va mai fi nici un sânge ispăşitor care să cureţe de păcat. Când Isus părăseşte poziţia Sa de Mijlocitor al omului înaintea lui Dumnezeu, atunci se face solemna declaraţie: „Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe” (Apocalipsa 22, 11). Apoi Duhul lui Dumnezeu, care ţinea lucrurile în frâu, este retras de pe pământ. După cum Iacov era ameninţat cu moartea de către fratele său mânios, tot astfel poporul lui Dumnezeu va fi în primejdie din partea celor răi care caută să-l distrugă. şi, după cum patriarhul s-a luptat toată noaptea pentru eliberarea sa din mâna lui Esau, tot astfel cei drepţi vor striga la Dumnezeu zi şi noapte pentru scăpare de vrăjmaşii care-i înconjoară. {PP 201.2}
Satana îl învinuise pe Iacov înaintea îngerilor lui Dumnezeu, pretinzând dreptul de a-l distruge din cauza păcatului său; el l-a influenţat pe Esau să pornească împotriva lui; şi, în timpul lungii nopţi de luptă a patriarhului, Satana s-a străduit să abată asupra lui un simţământ de vinovăţie, pentru a-l descuraja şi a-l face să nu se mai încreadă în Dumnezeu. Când, în deznădejdea lui, Iacov s-a prins puternic de Înger şi s-a rugat cu lacrimi, Solul ceresc, pentru a-i pune la probă credinţa, i-a reamintit de asemenea de păcatul său şi S-a străduit să scape de el. Dar Iacov nu putea fi făcut să abandoneze lupta. El învăţase faptul că Dumnezeu este milostiv şi s-a încrezut cu totul în mila Sa. El a arătat înapoi, la pocăinţa de păcatul său, şi a cerut eliberarea de vina sa. Revizuindu-şi viaţa, el ajunsese aproape la disperare; dar se ţinea puternic de Înger şi, cu plânset fierbinte până la agonie, şi-a susţinut cererea până când a biruit. {PP 201.3}
Aceasta va fi experienţa poporului lui Dumnezeu în lupta lor finală cu puterile răului. Dumnezeu va pune la probă credinţa, statornicia, încrederea lor în puterea Sa de a-i scăpa. Satana se va strădui să-i înfricoşeze la gândul că ei sunt nişte cazuri fără nici o speranţă; că păcatele lor sunt prea grave ca să poată fi iertate. Ei vor avea un simţământ profund al nedesăvârşirii lor şi, revizuindu-şi viaţa, nădejdea lor se va prăbuşi. Dar, aducându-şi aminte de măreţia milei lui Dumnezeu, cum şi de pocăinţa lor sinceră, ei vor face apel la făgăduinţele Sale, făcute prin Hristos păcătoşilor fără de ajutor, dar care se pocăiesc. Credinţa lor nu se va stinge pentru că nu primesc imediat răspuns la rugăciunile lor. Ei se vor bizui temeinic pe tăria lui Dumnezeu, aşa cum Iacov s-a prins puternic de Înger, iar limbajul sufletului lor va fi: „Nu Te voi lăsa, până nu mă vei binecuvânta”. {PP 202.1}
Dacă Iacov nu s-ar fi pocăit mai înainte de păcatul său de a obţine, prin înşelăciune, dreptul de întâi născut, Dumnezeu nu i-ar fi ascultat rugăciunea şi în mila Sa nu i-ar fi păstrat viaţa. Tot astfel, în timpul strâmtorării, dacă poporul lui Dumnezeu va avea păcate nemărturisite care să le vină în minte în timp ce sunt torturaţi de teamă şi chin, ei vor fi atunci înfrânţi, disperarea va zdrobi credinţa şi nu vor mai avea încredere să stăruie înaintea lui Dumnezeu pentru eliberarea de vinovăţia lor. Dar, deşi au un simţământ profund al nevredniciei lor, nu vor mai avea nici un păcat ascuns pe care să-l aducă la lumină. Păcatele lor au fost şterse prin sângele ispăşitor al lui Hristos şi deci nu şi le mai pot aminti. {PP 202.2}
Satana îi face pe mulţi să creadă că Dumnezeu va trece cu vederea necredincioşia lor în problemele mărunte ale vieţii; dar, în felul în care s-a comportat cu Iacov, Domnul ne arată că nicidecum El nu poate îngădui sau tolera păcatul. Toţi aceia care vor căuta să scuze sau să ascundă păcatele lor şi să îngăduie astfel ca ele să rămână în cărţile din ceruri nemărturisite şi neiertate, toţi aceştia vor fi înfrânţi de către Satana. Cu cât este mai aprinsă mărturisirea lor şi cu cât este mai onorată poziţia pe care o deţin, cu atât mai urâtă este purtarea lor înaintea lui Dumnezeu şi cu atât mai sigur triumful marelui vrăjmaş asupra lor. {PP 202.3}
şi totuşi, istoria vieţii lui Iacov este o asigurare a faptului că Dumnezeu nu îi va lepăda pe aceia care au fost duşi în păcat, dar care s-au întors la El cu o adevărată pocăinţă Prin lepădare de sine şi credinţă puternică a câştigat Iacov ceea ce n-a putut câştiga prin luptă, bizuindu-se pe propria sa putere. În acest fel, Dumnezeu l-a învăţat pe slujitorul Său că numai puterea şi harul divin puteau să-i facă parte de binecuvântarea pe care o dorea nespus. Tot aşa va fi cu aceia care vor trăi în zilele de pe urmă. Când primejdiile îi înconjoară şi disperarea pune stăpânire pe suflet, ei trebuie să depindă numai de meritele sângelui ispăşitor! Prin noi înşine nu putem face nimic. În toată nevrednicia şi neajutorarea noastră, noi trebuie să ne încredem în meritele Mântuitorului crucificat şi înălţat. Nimeni nu va pieri dacă va face astfel. Lista cea lungă şi neagră a nelegiuirilor noastre stă înaintea ochiului Celui Infinit. Consemnarea lor este completă; nici unul dintre păcatele noastre nu este uitat. Dar Acela care a ascultat strigătele slujitorului Său din vechime va auzi şi rugăciunea credinţei şi va ierta păcatele noastre. El a făgăduit lucrul acesta şi El Îşi va împlini cuvântul Său. {PP 202.4}
Iacov a biruit pentru că a fost stăruitor şi hotărât. Experienţa vieţii sale dă mărturie cu privire la puterea rugăciunii stăruitoare. Acum trebuie ca noi să învăţăm această lecţie a rugăciunii biruitoare, a credinţei ce nu lasă loc îndoielii. Cele mai mari biruinţe ale bisericii lui Hristos sau ale creştinului nu sunt acelea care se obţin prin talent şi educaţie, prin avere sau prin favoarea oamenilor. Ci sunt acele biruinţe care sunt câştigate în camera de audienţă cu Dumnezeu, când credinţa stăruitoare până la agonie se prinde strâns de braţul cel tare al puterii. {PP 203.1}
Aceia care însă nu sunt dispuşi să părăsească orice păcat şi să caute cu stăruinţă binecuvântarea lui Dumnezeu nu o vor primi. Dar toţi aceia care se vor prinde de binecuvântările lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Iacov, şi care sunt dispuşi să fie tot aşa de sinceri şi stăruitori cum a fost el vor birui aşa cum a biruit el. „şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând” (Luca 18, 7.8). {PP 203.2}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s