Capitolul 19 — Întoarcerea în Canaan

Capitol bazat pe textele din Geneza 34; 35; 37.
Trecând Iordanul, „Iacov a ajuns cu bine în cetatea Sihem, în ţara Canaan” (Geneza 33, 18). Astfel, rugăciunea înălţată de patriarh la Betel, ca Dumnezeu să-l aducă iarăşi în pace în ţara sa, a fost ascultată. Pentru un timp, el a locuit în valea Sihem. Acolo, cu o sută de ani înainte, Avraam şi-a înălţat pentru prima dată tabăra şi a ridicat acolo primul său altar în ţara Făgăduinţei. Aici, Iacov a cumpărat „partea de ogor pe care-şi întinsese cortul de la fiii lui Hamor, tatăl lui Sihem, cu o sută de chesita. şi acolo a ridicat un altar, pe care l-a numit El-Elohe-Israel” (Domnul este Dumnezeul lui Israel — Geneza 33, 19-20). Ca şi Avraam, Iacov a înălţat lângă cortul său un altar Domnului, chemând pe membrii familiei sale la jertfa de dimineaţă şi seară. Aici a săpat el fântâna la care, şaptesprezece veacuri mai târziu, a venit Fiul lui Iacov, Mântuitorul, şi lângă care, odihnindu-se de căldura de la amiază, El a vorbit ascultătorilor Săi miraţi despre acea apă „care va ţâşni în viaţa veşnică” (Ioan 4, 14). {PP 204.2}
Rămânerea lui Iacov şi a fiilor săi la Sihem s-a sfârşit cu violenţă şi vărsare de sânge. Unica fiică din casa sa a fost dezonorată, aducându-se ruşine asupra ei, doi dintre fraţii ei au fost vinovaţi de omor, o întreagă cetate a fost dată ruinei şi uciderii ca răzbunare pentru fărădelegea săvârşită de un tânăr desfrânat. Începutul care a dus la un rezultat aşa de teribil a fost fapta fiicei lui Iacov, care „a ieşit să vadă pe fetele ţării”, avântându-se astfel într-o legătură cu cei netemători de Dumnezeu. Cel care caută plăcerea între cei ce nu se tem de Dumnezeu se aşează singur pe terenul lui Satana şi îi invită ispitele. {PP 204.3}
Cruzimea vicleană a lui Simeon şi Levi nu a fost neprovocată; şi totuşi, în comportarea lor faţă de locuitorii din Sihem, ei au făptuit un păcat foarte mare. Ei au ascuns cu grijă intenţiile lor faţă de Iacov, iar vestea despre răzbunarea lor l-a umplut de groază. Cu inima îndurerată în faţa înşelăciunii şi violenţei fiilor săi, el a spus numai: „Voi m-aţi nenorocit, făcându-mă urât locuitorilor ţării…. N-am sub porunca mea decât un mic număr de oameni; ei se vor strânge împotriva mea, mă vor bate şi voi fi nimicit, eu şi casa mea” (Geneza 34, 30). Dar durerea şi neplăcerea cu care el a privit fapta lor sângeroasă se desprinde din cuvintele în care, cu aproape cincizeci de ani mai târziu, se referă la acel eveniment, atunci când se găsea pe patul său de moarte, în Egipt. „Simeon şi Levi sunt fraţi; săbiile lor sunt nişte unelte de silnicie. Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile lor, nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor…. Blestemată să fie mânia lor, pentru că a fost prea turbată, şi furia lor, căci a fost prea sălbatică” (Geneza 49, 5-7). {PP 204.4}
Iacov considera că situaţia cerea o profundă umilinţă. Cruzimea şi înşelăciunea se manifestau în caracterul fiilor săi. În tabăra lor se aflau dumnezei falşi şi, într-o măsură oarecare, idolatria câştigase teren chiar în casa lui. Se va purta oare Dumnezeu cu ei după cum meritau, nu-i va lăsa El oare pradă răzbunării naţiunilor înconjurătoare? {PP 205.1}
În timp ce Iacov era astfel apăsat de necaz, Domnul i-a poruncit să meargă spre miazăzi, la Betel. Gândul la locul acesta i-a amintit patriarhului nu numai de visul său cu îngerii şi făgăduinţa milei lui Dumnezeu, dar şi de votul pe care el l-a făcut acolo, dacă Domnul avea să fie Dumnezeul său. De aceea, el a hotărât că, mai înainte de a merge la acel loc sfânt, casa sa trebuia să fie eliberată de întinarea idolatriei. De aceea, el a poruncit tuturor din tabăra sa: „Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele, ca să ne sculăm şi să ne suim la Betel; căci acolo voi ridica un altar Domnului, care m-a ascultat în ziua necazului meu, şi care a fost cu mine în călătoria pe care am făcut-o” (Geneza 35, 2-3). {PP 205.2}
Cu profundă emoţie, Iacov a repetat istoria primei sale vizite la Betel, atunci când a părăsit cortul tatălui său ca un fugar singuratic, fugind să-şi scape viaţa, şi cum Domnul i S-a descoperit noaptea, într-o viziune. În timp ce revedea modul minunat în care S-a purtat Dumnezeu cu el, inima sa a fost înmuiată, copiii săi au fost de asemenea atinşi de o putere ce i-a luat în stăpânire; el a ales calea cea mai eficientă spre a-i pregăti să i se alăture în adorarea lui Dumnezeu atunci când aveau să sosească la Betel. „Ei au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini, care erau în mâinile lor, şi cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ sub stejarul de lângă Sihem” (Ver 4). {PP 205.3}
Dumnezeu a făcut ca o groază să pună stăpânire pe locuitorii ţării, astfel încât ei n-au încercat să răzbune măcelul de la Sihem. Călătorii au sosit la Betel nevătămaţi. Aici Dumnezeu i S-a arătat din nou lui Iacov şi s-a reînnoit legământul făgăduit. „şi Iacov a ridicat un stâlp de aducere aminte în locul unde îi vorbise Dumnezeu, un stâlp de piatră” (Ver 14). {PP 206.1}
La Betel, Iacov a plâns pierderea uneia care a fost timp îndelungat un membru de cinste al familiei tatălui său, şi anume doica Rebecăi, Debora, care o însoţise pe stăpâna ei din Mesopotamia în ţara Canaanului. Prezenţa acestei femei în vârstă fusese pentru Iacov o legătură preţioasă ce-l lega de viaţa din tinereţea sa şi în mod deosebit de mama sa, a cărei dragoste pentru el fusese atât de puternică şi bună. Debora a fost îngropată cu o aşa de mare jale, încât stejarul sub care i-a fost făcut mormântul a fost numit „Stejarul jalei”. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că amintirea vieţii ei de credincioasă slujire şi jalea la moartea acestui prieten al familiei au fost socotite vrednice să fie păstrate în Cuvântul lui Dumnezeu. {PP 206.2}
De la Betel era o călătorie de numai două zile până la Hebron, dar ea i-a adus lui Iacov o mare durere, prin moartea Rahelei. El slujise de două ori câte şapte ani de dragul ei şi dragostea lui a făcut ca munca să fie uşoară. Cât de profundă şi statornică a fost acea iubire s-a văzut atunci când, după mult timp, când Iacov se afla aproape de moarte în Egipt, Iosif a venit să-şi viziteze tatăl, iar bătrânul patriarh, privind înapoi la propria sa viaţă, a spus: „La întoarcerea mea din Padan, Rahela a murit pe drum lângă mine, în ţara Canaan, la o depărtare bunicică de Efrata; şi am îngropat-o acolo, pe drumul care duce la Efrata, sau Betleem” (Geneza 48, 7). Din istoria familiei, a vieţii sale lungi şi pline de necazuri, numai pierderea Rahelei a fost amintită. {PP 206.3}
Mai înainte de moartea ei, Rahela a dat naştere celui de-al doilea fiu al său. Cu ultima sa răsuflare de viaţă, ea a numit copilul Ben-Oni, „fiul durerii mele”. Dar tatăl său l-a numit Beniamin, „fiul dreptei”, sau „tăria mea”. Rahela a fost îngropată acolo unde a murit şi un stâlp a fost ridicat pe locul acela pentru a-i păstra amintirea. {PP 206.4}
Pe drumul spre Efrata, o altă nelegiuire întunecată a mânjit familia lui Iacov, care a făcut ca lui Ruben, fiul său întâi născut, să i se refuze privilegiile şi cinstea dreptului de întâi născut. {PP 206.5}
În cele din urmă, Iacov a ajuns la capătul călătoriei sale, la „tatăl său Isaac, la Mamre … care este totuna cu Hebronul, unde locuiseră ca străini Avraam şi Isaac” (Ver 27). Aici el a rămas până la sfârşitul anilor vieţii tatălui său. Pentru Isaac, infirm şi orb, atenţia plină de bunătate a acestui fiu plecat de atâta timp de lângă el a fost o mângâiere în timpul anilor de singurătate şi pierderi ireparabile. {PP 207.1}
Iacov şi Esau s-au întâlnit la patul de moarte al tatălui lor. Cândva, fratele mai mare aştepta acest eveniment ca o ocazie de răzbunare, dar de atunci simţămintele lui se schimbaseră mult. şi Iacov, pe deplin mulţumit cu binecuvântările spirituale ale dreptului de întâi născut, a renunţat în favoarea fratelui său la moştenirea averii tatălui lor, de fapt singura moştenire pe care Esau o căuta, care avea valoare pentru el. Ei n-au mai fost deloc înstrăinaţi de gelozie sau ură, şi totuşi s-au despărţit, Esau îndreptându-se spre muntele Seir. Dumnezeu, care este bogat în binecuvântări, i-a dat lui Iacov avere pământească, pe lângă bunurile mai înalte pe care el le-a căutat. Averea celor doi fraţi „era prea mare ca să poată locui împreună, şi ţinutul în care locuiau ca străini nu le mai putea ajunge din pricina turmelor lor” (Geneza 36, 7). Această despărţire era în armonie cu planurile divine cu privire la Iacov. Deoarece fraţii se deosebeau atât de mult în ceea ce priveşte credinţa lor religioasă, era mai bine pentru ei să locuiască separat. {PP 207.2}
Esau şi Iacov au fost instruiţi la fel în cunoaşterea lui Dumnezeu şi amândoi erau liberi să umble în calea poruncilor Sale şi să se bucure de favoarea Sa; dar ei n-au ales să facă amândoi acest lucru. Cei doi fraţi au umblat pe căi diferite şi căile lor aveau să continue să se deosebească din ce în ce mai mult. {PP 207.3}
N-a fost o alegere arbitrară din partea lui Dumnezeu, prin care Esau a fost lăsat în afara binecuvântărilor mântuirii. Darurile harului Său prin Hristos sunt oferite în mod liber tuturor. Nu există predestinaţie, ci omul poate pieri numai prin hotărâre proprie. În Cuvântul Său, Dumnezeu a prezentat condiţiile prin care fiecare suflet poate fi ales pentru viaţa veşnică, şi anume ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos. Dumnezeu alege un caracter în armonie cu Legea Sa, şi toţi aceia care vor atinge standardul cerut de El vor avea intrare în Împărăţia slavei. Hristos Însuşi a zis: „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa” (Ioan 3, 36). „Nu orişicine-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri” (Matei 7, 21). Iar în Apocalips El declară: „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate” (Apocalipsa 22, 14). Cu privire la mântuirea finală a omului, aceasta este singura alegere prezentată în Cuvântul lui Dumnezeu. {PP 207.4}
Orice suflet care va lucra propria sa mântuire cu frică şi cutremur va fi ales. Va fi ales acela care va lua asupra-şi armura şi va lupta lupta cea bună a credinţei. Va fi ales acela care va veghea şi se va ruga, care va cerceta Scriptura şi care va fugi de ispite. Va fi ales acela care va avea mereu credinţă şi va asculta de orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Mijloacele mântuirii sunt oferite în mod liber tuturor; dar de rezultatele mântuirii se vor bucura numai aceia care au îndeplinit condiţiile. {PP 208.1}
Esau a dispreţuit binecuvântările legământului. El a acordat bunurilor trecătoare o valoare mai mare decât celor spirituale şi a primit ceea ce a dorit. Propriei sale alegeri s-a datorat faptul că el a fost despărţit de poporul lui Dumnezeu. Iacov a ales moştenirea credinţei. El s-a străduit s-o obţină prin iscusinţă, înşelăciune şi fals; dar Dumnezeu a îngăduit ca păcatul său să lucreze îndreptarea lui. Deşi în ultimii ani trecuse prin tot felul de experienţe amare, totuşi Iacov nu se abătuse niciodată de la ţinta sa şi nu renunţase la alegerea sa. El a învăţat faptul că, bizuindu-se pe iscusinţa şi înţelepciunea omenească pentru a obţine binecuvântarea, el se luptase de fapt împotriva lui Dumnezeu. Din noaptea aceea a luptei de lângă pârâul Iaboc, Iacov a ieşit un alt om. Încrederea în sine a fost scoasă din rădăcină. Din acel moment înainte nu s-a mai văzut la el şiretenie. În locul uneltirii şi al înşelăciunii, viaţa sa a fost marcată de simplitate şi adevăr. El a învăţat lecţia sprijinirii în mod simplu pe braţul Celui Atotputernic şi, în mijlocul încercărilor şi suferinţelor, el s-a plecat într-o umilă supunere înaintea voinţei lui Dumnezeu. Elementele josnice ale caracterului său au fost arse în cuptorul de foc, iar aurul adevărat a fost curăţat, până când credinţa lui Avraam şi a lui Isaac a apărut în toată limpezimea ei, în Iacov. {PP 208.2}
Păcatul lui Iacov şi lanţul evenimentelor ce au urmat datorită lui n-au încetat să exercite o influenţă spre rău — o influenţă ce şi-a dat pe faţă roadele ei amare în caracterul şi viaţa fiilor săi. Când aceşti fii au ajuns la maturitate, în ei s-au dezvoltat scăderi serioase. Rezultatele poligamiei s-au manifestat în cămin. Acest rău teribil tinde să sece izvoarele iubirii, iar influenţa lui slăbeşte legăturile cele mai sfinte. Gelozia dintre mame a amărât relaţiile familiale, copiii crescuseră având un duh de ceartă şi fără stăpânire de sine, iar viaţa tatălui a fost întunecată de griji şi durere. {PP 208.3}
Se afla totuşi unul cu un caracter cu totul diferit, fiul cel mare al Rahelei, Iosif, a cărui rară frumuseţe personală părea că nu este decât o reflectare a frumuseţii lăuntrice a minţii şi inimii. Curat, activ şi plin de bucurie, tânărul dădea de asemenea dovadă de tărie morală şi seriozitate. El asculta de sfaturile tatălui său şi îi plăcea să asculte de Dumnezeu. Calităţile care l-au făcut mai târziu cunoscut în Egipt — bunătatea, credincioşia şi faptul că era vrednic de încredere — se manifestau deja în viaţa sa zilnică. Murindu-i mama, afecţiunea lui s-a prins tot mai mult de tatăl său, şi inima lui Iacov s-a legat de acest copil al bătrâneţilor sale. El îl „iubea pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi” (Geneza 37, 3). {PP 209.1}
Dar tocmai această afecţiune a sa avea să devină un motiv de tulburare şi întristare. Iacov, în mod neînţelept, a manifestat preferinţa sa pentru Iosif, şi lucrul acesta a trezit gelozia celorlalţi fii ai săi. Iosif era martor al comportamentului rău al fraţilor săi şi a fost tare întristat; el şi-a permis ca în mod delicat să-i mustre, fapt care n-a făcut altceva decât să le trezească şi mai tare ura şi resentimentele. El nu putea îndura să-i vadă păcătuind împotriva lui Dumnezeu şi de aceea el a făcut cunoscut lucrul acesta tatălui său, nădăjduind ca autoritatea sa să-i poată determina să se îndrepte. {PP 209.2}
Cu grijă, Iacov a evitat să le aţâţe mânia prin severitate sau iuţeală. Cu profundă emoţie, el şi-a exprimat grija pentru copiii săi şi i-a implorat să dea dovadă de respect faţă de perii săi albi şi să nu aducă ruşine asupra numelui său şi, mai presus de toate, să nu aducă dezonoare lui Dumnezeu printr-o astfel de nesocotire a învăţăturilor Sale. Ruşinaţi de faptul că purtarea lor rea fusese dată pe faţă, tinerii s-au prefăcut că s-au pocăit, când de fapt ei n-au făcut decât să ascundă adevăratele lor simţăminte, care au devenit şi mai înverşunate prin această dare a lor în vileag. {PP 209.3}
Darul neînţelept pe care tatăl i l-a făcut lui Iosif, o haină sau o tunică scumpă, care de obicei era purtată de persoane distinse, a fost pentru ei o altă dovadă a atitudinii lui părtinitoare şi a dat loc la bănuiala că el intenţionează să treacă peste copiii săi mai mari şi să-i atribuie fiului Rahelei dreptul de întâi născut. Răutatea lor a crescut şi mai mult când, într-o zi, băiatul le-a povestit un vis pe care l-a avut. „Iată”, spuse el, „noi eram la legatul snopilor în mijlocul câmpului; şi iată că snopul meu s-a ridicat şi a stat în picioare; iar snopii voştri l-au înconjurat, şi s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui”. {PP 209.4}
„Doar n-ai să împărăţeşti tu peste noi? Doar n-ai să ne cârmuieşti tu pe noi?” au spus fraţii săi, cu vădită mânie. {PP 210.1}
Nu peste mult timp el a avut un alt vis, la fel de important, pe care de asemenea l-a relatat: „Soarele, luna şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pământ înaintea mea” (Geneza 37, 7-9). Acest vis a fost tot atât de repede interpretat ca şi primul. Tatăl său, care era prezent, i-a spus mustrător: „Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni eu, mama ta şi fraţii tăi să ne aruncăm cu faţa la pământ înaintea ta?” (Ver 10). {PP 210.2}
În ciuda severităţii aparente a cuvintelor sale, Iacov credea că Dumnezeu îi descoperea lui Iosif viitorul. {PP 210.3}
Pe când tânărul stătea înaintea fraţilor săi, înfăţişarea sa frumoasă strălucea de spiritul inspiraţiei, şi ei nu-şi puteau reţine admiraţia; dar ei n-au ales să renunţe la căile lor rele şi au urât curăţia ce mustra păcatele lor. Acelaşi spirit care-l stăpânise pe Cain se aprinsese şi în inimile lor. {PP 210.4}
Fraţii erau obligaţi să se mute din loc în loc pentru a-şi asigura păşune pentru turmele lor şi adesea erau absenţi cu toţii luni întregi de acasă. După întâmplările relatate mai sus, ei au mers la locul pe care l-a cumpărat tatăl lor, la Sihem. A trecut un timp în care nu s-a primit nici o veste de la ei şi tatăl a început să se îngrijoreze de viaţa lor, din cauza comportării lor crude din trecut faţă de cei din Sihem. De aceea, el l-a trimis pe Iosif să-i găsească şi să-i aducă ştiri despre starea lor. Dacă Iacov ar fi cunoscut adevăratele sentimente ale fiilor săi faţă de Iosif, atunci nu l-ar fi lăsat singur cu ei; dar ei au ascuns cu grijă faptul acesta de el. {PP 210.5}
Cu o inimă plină de bucurie, Iosif s-a despărţit de tatăl său, fără ca bătrânul om şi nici tânărul său fiu să viseze la cele ce aveau să se întâmple până când ei aveau să se mai revadă. Când, după călătoria sa lungă şi singuratică, Iosif a sosit la Sihem, fraţii săi şi turmele lor nu mai erau de găsit. Întrebând de ei, el a fost îndreptat spre Dotan. Făcuse deja mai mult de optzeci de kilometri şi acum o altă distanţă de douăzeci şi cinci de kilometri îi stătea înainte, dar el a pornit în grabă, uitând de oboseală, la gândul de a alina neliniştea tatălui său şi de a-şi întâlni fraţii, pe care, în ciuda răutăţii lor, el încă îi iubea. {PP 210.6}
Fraţii săi l-au văzut venind; dar nici gândul la călătoria cea lungă pe care el a făcut-o ca să-i întâlnească, la oboseala şi faptul că era flămând, nici apelurile lui la ospitalitatea şi iubirea lor frăţească, nimic nu a înmuiat asprimea urii lor. Vederea hainei, dovadă a iubirii tatălui său, i-a făcut să turbeze. „Iată că vine făuritorul de vise”, au strigat ei în batjocură. Mânia şi răzbunarea, nutrite de mult timp în ascuns, au pus acum stăpânire pe ei. „Veniţi acum să-l omorâm”, au spus ei, „şi să-l aruncăm într-una din aceste gropi; vom spune că l-a mâncat o fiară sălbatică, şi vom vedea ce se va alege de visurile lui” (Ver 19-20). {PP 210.7}
Ei ar fi adus la îndeplinire planul lor, dacă nu era acolo Ruben. El n-a vrut să ia parte la uciderea fratelui său şi a propus ca Iosif să fie aruncat de viu într-o groapă şi să fie lăsat să moară acolo, intenţionând totuşi, în taină, să-l salveze şi să-l redea tatălui său. Convingându-i pe toţi să fie de acord cu acest plan, Ruben a părăsit grupul fraţilor săi, temându-se ca nu cumva să nu-şi poată controla simţămintele şi, astfel, adevăratele lui intenţii să fie date pe faţă. {PP 211.1}
Fără să bănuiască primejdia, Iosif venea bucuros că ţinta lungii sale căutări a fost atinsă; dar, în loc de salutul la care se aştepta, el s-a îngrozit de privirile mânioase şi răzbunătoare care l-au întâmpinat. Fu înşfăcat şi haina i-a fost smulsă de pe el. Ameninţările şi batjocurile au dat pe faţă un plan ucigaş. Rugăminţile lui au rămas neauzite. El se afla cu totul în puterea acelor oameni ieşiţi din minţi. Trăgându-l în mod barbar spre o groapă adâncă, l-au aruncat în ea şi, după ce s-au asigurat de faptul că nu exista nici o posibilitate de scăpare, l-au lăsat acolo, să piară de foame, în timp ce ei „s-au aşezat să mănânce”. {PP 211.2}
Dar unii dintre ei nu se simţeau bine; ei nu simţeau satisfacţia pe care se aşteptau să le-o aducă răzbunarea. În curând, o ceată de călători se văzu apropiindu-se. Era o caravană de ismaeliţi de dincolo de Iordan, în drumul lor spre Egipt, cu mirodenii şi alte mărfuri. Iuda le-a propus acum ca, în loc să-l lase să moară, să-l vândă pe fratele lor acestor negustori păgâni. şi astfel, în timp ce el era înlăturat din drumul lor, ei aveau să rămână curaţi de sângele lui; „căci”, spunea el, „este fratele nostru, carne din carnea noastră”. Toţi au fost de acord cu această propunere şi Iosif a fost repede scos afară din groapă. {PP 211.3}
Când i-a văzut pe negustori, adevărul cel groaznic l-a străfulgerat. A deveni sclav era o soartă cu mult mai de temut decât moartea. În agonia groazei, el a apelat la unul şi la altul din fraţii săi, dar în zadar. Unii au fost mişcaţi de milă, dar, temându-se să nu se facă de râs, au tăcut; toţi aveau simţământul că au mers prea departe ca să mai dea înapoi. Dacă Iosif ar fi fost cruţat, fără îndoială că el i-ar fi spus tatălui lor, care nu avea să treacă cu vederea cruzimea lor faţă de fiul său favorit. Făcându-şi inimile cremene faţă de rugăminţile lui, ei l-au vândut în mâinile negustorilor păgâni. Caravana s-a pus în mişcare şi în curând s-a pierdut din vedere. {PP 211.4}
Ruben s-a întors la groapă, dar Iosif nu mai era acolo. Alarmat de faptul acesta şi făcându-şi reproşuri, el şi-a smuls hainele şi i-a căutat pe fraţii săi, spunând: „Băiatul nu mai este! Ce mă voi face eu?” (Ver 30). Luând cunoştinţă de soarta lui Iosif, cum şi de faptul că era acum imposibil să-l mai recapete, Ruben a fost convins să se unească cu ceilalţi în încercarea de a acoperi vina lor. Junghiind un ţap, ei au înmuiat haina lui Iosif în sângele lui şi au dus-o tatălui lor, spunându-i că au găsit-o pe câmp şi că se temeau că este a fratelui lor. „Vezi”, au spus ei, „dacă este haina fiului tău sau nu”. Ei priviseră înainte la scena aceasta cu groază, dar nu erau pregătiţi pentru durerea sfâşietoare de inimă, pentru jalea de nedescris, pe care erau obligaţi să o vadă acum. „Este haina fiului meu”, a spus Iacov; „o fiară sălbatică l-a mâncat. Da, Iosif a fost făcut bucăţi” (Ver 33). Zadarnic încercau fiii şi fiicele sale să-l mângâie. El „şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe coapse, şi a jelit multă vreme pe fiul său” (Ver 34). Timpul părea că nu aduce nici o alinare durerii sale. „Plângând mă voi coborî la fiul meu în locuinţa morţilor”, era plânsul său disperat. Tinerii, îngroziţi de ceea ce au făcut şi totuşi temându-se de reproşurile tatălui lor, au ascuns în inimă conştienţa vinovăţiei lor, care acum le părea chiar şi lor, ca fiind foarte mare. {PP 212.1}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s