Capitolul 20 — Iosif în Egipt

Capitol bazat pe textele din Geneza 39 până la 41.
Între timp, Iosif şi cei ce l-au cumpărat se aflau pe drumul spre Egipt. Pe când caravana călătorea spre miazăzi, către hotarele Canaanului, băiatul a putut zări în depărtare colinele printre care se aflau şi corturile tatălui său. El a plâns amar, gândindu-se la tatăl său iubitor, în singurătatea şi durerea lui. Din nou i-a venit în minte scena de la Dotan. El i-a văzut pe fraţii săi plini de mânie şi a simţit privirile lor furioase aţintite asupra lui. Cuvintele înţepătoare şi insultătoare, cu care ei au răspuns rugăminţilor lui disperate, răsunau în urechile lui. Cu inima tremurândă privi înainte, spre viitor. Ce schimbare avusese loc în situaţia lui — de la poziţia sa de fiu prea iubit, la aceea de sclav dispreţuit şi neajutorat. Singur şi fără prieteni, care avea să fie soarta sa în ţara străină în care era dus? Pentru un timp, Iosif căzu pradă unei dureri şi unei groaze nestăpânite. {PP 213.1}
Dar, în providenţa lui Dumnezeu, chiar această experienţă avea să fie o binecuvântare pentru el. În câteva ore, el a învăţat ceea ce ani de zile n-ar fi putut să înveţe. Tatăl său, puternic şi duios, cum fusese şi iubirea lui, îi făcuse rău prin comportarea lui părtinitoare şi indulgentă. Această neînţeleaptă preferinţă i-a mâniat pe fraţii lui şi i-a provocat la fapta lor cea crudă, care l-a despărţit de căminul său. Efectele ei s-au manifestat de asemenea în propriul său caracter. Au fost încurajate greşeli care acum trebuiau să fie corectate. El devenise încrezător în sine şi pretenţios. Obişnuit să fie slăbiciunea grijii tatălui său, şi-a dat seama că este nepregătit să facă faţă greutăţilor din faţa sa, vieţii aspre şi lipsite de ocrotire a unui străin şi a unui sclav. {PP 213.2}
În situaţia aceasta, gândul i s-a îndreptat spre Dumnezeul tatălui său. În copilărie, el fusese învăţat să-L iubească şi să se teamă de El. Adesea, în cortul tatălui său, el ascultase istorisirea visului pe care Iacov l-a avut pe când fugise în exil. I se povestise despre făgăduinţele lui Dumnezeu făcute lui Iacov şi cum fuseseră ele împlinite — cum, atunci când a fost nevoie, îngerii lui Dumnezeu au venit să-l înveţe, să-l mângâie şi să-l ocrotească. El fusese învăţat despre iubirea lui Dumnezeu manifestată în faptul că a dat oamenilor un Răscumpărător. Toate aceste lecţii preţioase îi veneau acum cu putere în minte. Iosif credea că Dumnezeul părinţilor săi va fi şi Dumnezeul lui. Atunci şi acolo el s-a consacrat pe deplin lui Dumnezeu şi s-a rugat ca Păzitorul lui Israel să fie cu el în ţara exilului său.{PP 213.3}
Sufletul său a tresăltat când a luat hotărârea supremă de a se dovedi credincios faţă de Dumnezeu — în toate împrejurările să se comporte aşa cum se cuvine unui supus al Împăratului cerului. El avea să-I slujească lui Dumnezeu cu o inimă neîmpărţită; el avea să dea piept cu încercările şi să îndeplinească cu credincioşie orice îndatorire. Experienţa unei singure zile fusese punctul de cotitură în viaţa lui Iosif. Nenorocirea ei îngrozitoare l-a schimbat dintr-un copil răsfăţat, într-un bărbat stăpân pe sine, curajos şi serios. {PP 214.1}
Sosind în Egipt, Iosif a fost vândut lui Potifar, mai marele gărzilor împăratului, în a cărui slujbă a rămas zece ani. Aici el a fost expus unor ispite de un caracter cu totul ieşit din comun. Se afla aici în mijlocul idolatriei. Închinarea la zei era însoţită de întreaga pompă împărătească, susţinută de bogăţia şi cultura celei mai civilizate naţiuni din vremea aceea. Cu toate acestea, Iosif şi-a păstrat simplitatea şi credincioşia sa faţă de Dumnezeu. Pretutindeni în jurul său erau priveliştile şi chemările viciului, dar el era ca unul care nu auzea şi nu vedea nimic. El nu îngăduia ca gândurile lui să zăbovească asupra subiectelor interzise. Dorinţa de a câştiga bunăvoinţa egiptenilor nu l-a putut determina să renunţe la principiile lui. Dacă ar fi încercat să facă acest lucru, atunci el ar fi fost biruit de ispite; dar el nu se ruşina de religia părinţilor săi şi n-a făcut nici un efort pentru a ascunde faptul că era un adorator al lui Iehova. {PP 214.2}
„Domnul a fost cu Iosif, aşa că toate îi mergeau bine…. Stăpânul lui a văzut că Domnul era cu el şi că Domnul făcea să-i meargă bine ori de ce se apuca” (Geneza 39, 2-3). Încrederea lui Potifar în Iosif creştea zi după zi şi, în cele din urmă, l-a ridicat la rangul de administrator, dându-i controlul deplin asupra tuturor averilor sale. „Egipteanul a lăsat pe mâinile lui Iosif tot ce avea, şi n-avea altă grijă decât să mănânce şi să bea” (Ver 6). {PP 214.3}
Prosperitatea însemnată, care se vedea în tot ceea ce se afla în grija sa, nu era rezultatul direct al unei minuni; dar hărnicia, grija şi energia sa erau încununate cu binecuvântarea divină. Iosif atribuia succesul său bunăvoinţei lui Dumnezeu şi chiar idolatrul său stăpân accepta aceasta, ca fiind secretul prosperităţii sale fără precedent. Totuşi, această prosperitate n-ar fi putut să fie obţinută fără eforturi statornice şi bine chibzuite. Dumnezeu a fost proslăvit prin credincioşia slujitorului Său. A fost scopul Său acela ca, în curăţie şi cinste, cel ce credea în Dumnezeu să fie într-un contrast izbitor cu închinătorii la idoli — pentru ca astfel lumina harului ceresc să poată străluci în mijlocul întunericului păgânismului. {PP 214.4}
Purtarea cuviincioasă şi credincioşia lui Iosif au câştigat inima dregătorului lui faraon, care ajunsese să-l privească mai degrabă ca pe un fiu decât ca pe un sclav. Tânărul a fost adus în legătură cu oameni de vază, învăţaţi, şi astfel a ajuns să aibă o cunoaştere a ştiinţei, a limbilor şi afacerilor, o educaţie necesară viitorului prim-ministru al Egiptului. {PP 217.1}
Dar credinţa şi integritatea lui Iosif aveau să fie puse la probă prin încercări teribile. Soţia stăpânului său căuta să-l ademenească pe tânăr să calce Legea lui Dumnezeu. Până aici, el rămăsese neatins de stricăciunea care domnea în ţara aceea păgână; dar aceste ispite erau atât de neaşteptate, atât de puternice şi seducătoare — cum avea oare să facă faţă? Iosif ştia foarte bine care aveau să fie consecinţele împotrivirii sale. Pe de o parte erau tăinuirea, favorurile şi răsplătirile; pe de altă parte, dizgraţia, închisoarea şi poate — moartea. Întreaga sa viaţă viitoare depindea de hotărârea unui moment. Va triumfa oare principiul? Va rămâne Iosif totuşi credincios lui Dumnezeu? Cu o îngrijorare ce nu se poate exprima în cuvinte, îngerii priveau la scena aceasta. Răspunsul lui Iosif a dat pe faţă puterea principiului religios. El nu va trăda încrederea stăpânului său de pe pământ şi, indiferent de consecinţe, el va fi credincios Stăpânului său din ceruri. Sub privirile cercetătoare ale lui Dumnezeu şi ale sfinţilor îngeri, mulţi îşi iau libertatea de a face fapte de care n-ar vrea să se facă vinovaţi în prezenţa semenilor lor, dar primul gând al lui Iosif a fost la Dumnezeu: „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Ver 9), zise el. {PP 217.2}
Dacă am avea mereu simţământul că Dumnezeu vede şi aude tot ceea ce facem şi spunem şi că înregistrează cu credincioşie cuvintele şi faptele noastre, cum şi faptul că va trebui să stăm faţă în faţă cu toate acestea, atunci ne-ar fi teamă să păcătuim. Tinerii să-şi amintească întotdeauna că, oriunde sunt şi în tot ceea ce fac, ei se află în prezenţa lui Dumnezeu. Nici un amănunt din comportamentul nostru nu scapă neobservat. Nu ne putem ascunde căile de Cel Prea Înalt. Legile omeneşti, uneori destul de severe, sunt adesea călcate fără ca acest lucru să se descopere şi deci fără să se pedepsească. Dar nu aşa stau lucrurile cu Legea lui Dumnezeu. Întunericul cel mai adânc din miez de noapte nu poate fi acoperământ pentru cel vinovat. Acesta poate gândi că este singur; dar pentru orice faptă există un martor nevăzut. Chiar şi motivele inimii sale sunt deschise cercetării divine. Orice faptă, orice cuvânt şi orice gând sunt aşa de clar înregistrate, ca şi când în întreaga lume n-ar exista decât o singură persoană şi atenţia cerului ar fi îndreptată numai asupra acesteia. {PP 217.3}
Iosif a suferit pentru integritatea sa, căci ispititoarea lui s-a răzbunat, acuzându-l de o faptă murdară şi făcând ca el să fie aruncat în închisoare. Dacă Potifar ar fi crezut învinuirile soţiei sale aduse împotriva lui Iosif, atunci tânărul evreu şi-ar fi pierdut viaţa; dar modestia şi cinstea care au caracterizat întotdeauna comportamentul său au fost dovada nevinovăţiei sale; şi totuşi, pentru a salva reputaţia familiei stăpânului său, el a fost lăsat pradă ocării şi robiei. {PP 218.1}
La început, Iosif a fost tratat cu mare severitate de către temnicerii săi. Psalmistul spune: „I-au strâns picioarele în lanţuri, l-au pus în fiare, până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el, şi până când l-a încercat Cuvântul Domnului” (Psalmii 105, 18-19). Dar adevăratul caracter al lui Iosif a strălucit chiar şi în întunericul închisorii. El şi-a păstrat cu străşnicie credinţa şi răbdarea; anii săi de slujire credincioasă au fost răsplătiţi cât nu se poate mai crud, şi totuşi aceasta nu l-a amărât şi nu l-a descurajat. El avea pacea care venea dintr-o conştiinţă curată şi şi-a încredinţat situaţia în mâna lui Dumnezeu. El nu s-a mai gândit la nedreptăţile ce i se făcuseră, ci a uitat durerea sa, căutând să uşureze necazurile altora. Chiar în închisoare el a găsit ceva de făcut. Dumnezeu îl pregătea în şcoala durerilor pentru a fi mai mult de folos, iar el nu s-a dat înapoi de la disciplina ce-i era necesară. În închisoare, văzând roadele opresiunii şi ale tiraniei, cum şi efectele crimei, el a învăţat lecţia dreptăţii, a împreunei simţiri şi a îndurării, care l-a pregătit să folosească puterea cu înţelepciune şi milă. {PP 218.2}
Încetul cu încetul, Iosif a câştigat încrederea mai marelui temniţei şi în cele din urmă i s-au dat în grijă toţi deţinuţii. Comportarea sa în închisoare, şi anume cinstea în viaţa sa de fiecare zi şi simpatia manifestată faţă de aceia care se aflau în necaz şi deznădejde — acestea i-au deschis calea pentru prosperitatea şi onoarea sa viitoare. Fiecare rază de lumină pe care o revărsăm asupra altora se întoarce asupra noastră. Fiecare cuvânt bun şi plin de amabilitate adresat celor întristaţi, fiecare faptă pe care o facem ca să-i uşurăm pe cei apăsaţi şi fiecare dar pe care-l facem celor în nevoi, dacă motivele ce le generează sunt sfinte, vor avea ca rezultat binecuvântări pentru dătător. {PP 218.3}
Mai marele pitarilor şi mai marele paharnicilor împăratului fuseseră aruncaţi în închisoare pentru o vină oarecare şi au ajuns sub mâna lui Iosif. Într-o dimineaţă, observând că aceştia sunt foarte trişti, cu bunătate s-a interesat de motivele întristării lor şi i s-a spus că fiecare dintre ei avuseseră câte un vis deosebit, a cărui semnificaţie erau foarte doritori s-o cunoască. Nu aparţin oare „tălmăcirile lui Dumnezeu?”, spuse Iosif. „Istorisiţi-mi dar visele voastre” (Geneza 40, 8). După ce fiecare şi-a povestit visul, Iosif le-a făcut cunoscut tâlcuirea lor. După trei zile, paharnicul avea să fie aşezat din nou în slujba sa şi să pună paharul în mâna lui Faraon, ca şi mai înainte, dar mai marele pitarilor avea să fie dat morţii din porunca împăratului. În amândouă cazurile, lucrurile s-au petrecut aşa cum au fost prezise.{PP 219.1}
Purtătorul paharului împărătesc i-a făgăduit lui Iosif o profundă recunoştinţă, atât pentru tălmăcirea fericită a visului său, cât şi pentru multele fapte de bunăvoinţă de care se bucurase; acesta, amintindu-i în modul cel mai mişcător că era ţinut în închisoare pe nedrept, l-a rugat să intervină, ca să fie adus înaintea împăratului cazul său. „Adu-ţi aminte şi de mine”, a spus el, „când vei fi fericit, şi arată, rogu-te, bunătate faţă de mine; pune o vorbă bună pentru mine la Faraon şi scoate-mă din casa aceasta. Căci am fost luat cu sila din ţara evreilor, şi chiar aici n-am făcut nimic ca să fiu aruncat în temniţă” (Ver 14-15). Mai marele paharnicilor a trăit să vadă împlinirea visului în toate amănuntele lui; dar atunci când a ajuns să se bucure iarăşi de bunăvoinţa împăratului, nu s-a mai gândit deloc la binefăcătorul lui. Iosif a mai rămas încă doi ani în închisoare. Nădejdea ce se aprinsese în inima sa se stinse cu timpul şi, la toate celelalte încercări, s-a adăugat şi muşcătura amarnică a nerecunoştinţei. {PP 219.2}
Dar o mână dumnezeiască se pregătea să deschidă porţile temniţei. Împăratul Egiptului a avut într-o noapte două vise, care păreau că se referă la acelaşi eveniment şi că prevestesc o mare nenorocire. El nu putea să stabilească însemnătatea lor, dar ele continuau să-i chinuiască mintea. Magii şi înţelepţii împărăţiei sale n-au fost în stare să i le tălmăcească. Tulburarea şi neliniştea împăratului creşteau mereu şi groaza a pus stăpânire pe tot palatul. Agitaţia aceasta generală i-a reamintit mai marelui paharnicilor de împrejurările propriului său vis; o dată cu aceasta şi-a adus aminte de Iosif şi a fost străpuns de remuşcări pentru uitarea şi nerecunoştinţa sa. De îndată, el i-a făcut cunoscut împăratului cum visul său şi al mai marelui pitarilor fuseseră tălmăcite de un deţinut evreu şi cum s-au împlinit cele prezise.{PP 219.3}
A fost umilitor pentru faraon să se întoarcă de la magii şi înţelepţii împărăţiei sale şi să ceară sfat de la un străin, şi acesta un sclav, dar era gata să facă lucrul cel mai umilitor, dacă prin aceasta fiinţa sa tulburată putea găsi odihnă. S-a trimis imediat după Iosif; el s-a dezbrăcat de hainele sale de închisoare, s-a ras deoarece părul îi crescuse mult în timpul cât a fost în dizgraţie, ţinut în temniţă. Apoi a fost dus înaintea împăratului. {PP 220.1}
„Faraon a zis lui Iosif: «Am visat un vis. Nimeni nu l-a putut tălmăci; şi am aflat că tu tălmăceşti un vis, îndată ce l-ai auzit». Iosif a răspuns lui Faraon: «Nu eu! Dumnezeu este Acela care va da un răspuns lui Faraon»” (Geneza 41, 15-16). Răspunsul pe care Iosif l-a dat împăratului dă pe faţă umilinţa şi credinţa sa în Dumnezeu. Cu modestie a respins onoarea — că ar avea în el însuşi o înţelepciune deosebită. „Nu eu”, numai Dumnezeu poate explica tainele acestea. {PP 220.2}
Faraon a început apoi să-şi povestească visele: „Se făcea că stăteam pe malul râului. şi deodată, şapte vaci grase la trup şi frumoase la chip s-au suit din râu, şi au început să pască prin mlaştini. După ele s-au suit alte şapte vaci, slabe, foarte urâte la chip şi sfrijite. N-am mai văzut altele aşa de urâte în toată ţara Egiptului. Vacile cele sfrijite şi slabe au mâncat pe cele şapte vaci dintâi, care erau grase. Le-au înghiţit, fără să se poată cunoaşte că intraseră în pântecele lor; ba încă înfăţişarea lor era tot aşa de urâtă ca mai înainte. şi m-am deşteptat. Am mai văzut în vis încă şapte spice pline şi frumoase, care creşteau pe acelaşi pai. şi după ele au răsărit şapte spice goale, slabe, arse de vântul de răsărit. Spicele slabe au înghiţit pe cele şapte spice frumoase. Am spus aceste lucruri magilor, dar nimeni nu mi le-a putut tălmăci”. {PP 220.3}
„Ce a visat Faraon”, a spus Iosif, „înseamnă un singur lucru: Dumnezeu a arătat mai dinainte lui Faraon ce are să facă”. Aveau să vină şapte ani de mare belşug. Ogoarele şi livezile aveau să rodească mai mult ca oricând. Iar această perioadă avea să fie urmată de şapte ani de foamete. „Foametea aceasta care va urma va fi aşa de mare că nu se va mai cunoaşte belşugul din ţară”. Repetarea visului era o dovadă atât a faptului că lucrul acesta era hotărât, cât şi a faptului că avea să se împlinească foarte curând. „Acum”, continuă el, „Faraon să aleagă un om priceput şi înţelept, şi să-l pună în fruntea ţării Egiptului. Faraon să pună prefecţi în ţară, ca să ridice o cincime din roadele Egiptului în timpul celor şapte ani de belşug. Să se strângă toate bucatele din aceşti ani buni care au să vină; să se facă, la îndemâna lui Faraon, grămezi de grâu, provizii în cetăţi, şi să le păzească. Bucatele acestea vor fi provizia ţării, pentru cei şapte ani de foamete care vor veni în ţara Egiptului, pentru ca ţara să nu fie prăpădită de foamete” (Geneza 41, 17-36). {PP 220.4}
Tălmăcirea era aşa de rezonabilă şi aşa de bine închegată, iar planul pe care el l-a recomandat era aşa de bun şi iscusit, încât corectitudinea lui nu mai putea fi pusă la îndoială. Dar cui i se putea încredinţa executarea unui asemenea plan? De înţeleapta alegere depindea chiar scăparea naţiunii de pieire. Împăratul era tulburat. Pentru un timp, problema numirii a fost încă în studiu. Prin mijlocirea mai marelui paharnicilor, monarhul aflase despre înţelepciunea şi iscusinţa date pe faţă de Iosif în administrarea închisorii; era evident faptul că el poseda talente administrative într-un grad foarte mare. Paharnicul, cuprins acum de remuşcări, se strădui să ispăşească vechea lui nerecunoştinţă, lăudându-l cu cea mai mare căldură pe binefăcătorul său; iar cercetările pe care împăratul le-a făcut în continuare au dovedit corectitudinea raportului său. În toată împărăţia, Iosif era singurul om dăruit cu înţelepciune care să arate primejdia ce ameninţa împărăţia, cum şi cu pregătirea necesară pentru a-i face faţă; iar împăratul era convins că el era cel mai bine calificat să execute planurile pe care le propusese. Era clar faptul că o putere divină era cu el şi că nu era nimeni printre slujbaşii de stat ai împărăţiei aşa de bine calificat ca să conducă problemele naţiunii în acest timp de criză. Faptul că era evreu şi sclav era de mică importanţă, când în cumpănă era pusă înţelepciunea evidentă şi judecata lui sănătoasă. „Am putea noi oare să găsim un om ca acesta, care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu?” (Ver 38), le spuse împăratul sfetnicilor săi. {PP 221.1}
S-a hotărât atunci numirea şi lui Iosif i s-a adus la cunoştinţă vestea uimitoare: „Fiindcă Dumnezeu ţi-a făcut cunoscut toate aceste lucruri, nu este nimeni atât de priceput şi atât de înţelept ca tine. Te pun mai mare peste casa mea, şi tot poporul meu va asculta de poruncile tale. Numai scaunul meu de domnie mă va ridica mai pe sus de tine” (Ver 39-40). Împăratul a procedat apoi la învestirea lui Iosif cu însemnele înaltei sale slujbe. „Faraon şi-a scos inelul din deget, şi l-a pus în degetul lui Iosif, l-a îmbrăcat cu haine de in subţire, şi i-a pus un lanţ de aur la gât. L-a suit în carul care venea după al lui şi strigau înaintea lui: «În genunchi»” (Ver 42-43). {PP 221.2}
„L-a pus domn peste casa lui, şi dregătorul tuturor averilor lui, ca să lege după plac pe domnitorii lui, şi să înveţe pe bătrânii lui înţelepciunea” (Psalmii 105, 21-22). Din închisoare, Iosif a fost înălţat ca domn peste toată ţara Egiptului. Era o poziţie de cea mai înaltă cinste şi totuşi înconjurată de greutăţi şi primejdii. Nimeni nu poate să stea pe înălţime şi să nu se afle în primejdie. După cum furtuna lasă neatinsă floarea umilă din vale, în timp ce dezrădăcinează copacul falnic din vârful muntelui, tot astfel aceia care şi-au păstrat integritatea în vreme ce au trăit o viaţă umilă pot fi târâţi până în adâncul prăpastiei de către ispitele ce însoţesc succesul şi onorurile lumeşti. Dar caracterul lui Iosif a trecut cu bine încercarea, atât în vreme de necazuri, cât şi în timp de prosperitate. Aceeaşi credincioşie faţă de Dumnezeu a manifestat-o atunci când a stat în palatul lui faraon, ca şi atunci când se afla ca deţinut în celula temniţei. El era şi acum un străin într-o ţară păgână, despărţit de rudeniile sale, de închinătorii viului Dumnezeu; dar el credea din toată inima că mâna divină îi călăuzise paşii. Sprijinindu-se mereu pe Dumnezeu, el îşi îndeplinea cu credincioşie răspunderile slujbei sale. Prin Iosif atenţia împăratului şi a marilor bărbaţi ai Egiptului era îndreptată spre adevăratul Dumnezeu şi, cu toate că rămâneau mai departe legaţi de idolatria lor, au învăţat totuşi să respecte principiile descoperite în viaţa şi caracterul adoratorului lui Iehova. {PP 222.1}
Cum a putut fi Iosif în stare să aibă un asemenea raport de tărie de caracter, cinste şi înţelepciune? În anii tinereţii sale el se lăsa condus de datorie, mai degrabă decât de înclinaţii; integritatea, încrederea simplă, firea sa aleasă, nobilă, au adus roade în faptele maturităţii sale. O viaţă curată şi simplă înlesnise dezvoltarea puternică atât a puterilor fizice, cât şi a celor intelectuale. Legătura cu Dumnezeu prin lucrările Lui şi contemplarea marilor adevăruri încredinţate moştenitorilor credinţei au înălţat şi au înnobilat natura lor spirituală, lărgind şi întărindu-i mintea cum n-ar fi putut-o face nici un alt studiu. Atenţia plină de credincioşie acordată datoriei în orice împrejurare, de la poziţia cea mai umilă şi până la cea mai onorată, îi educase toate puterile în vederea celor mai înalte funcţii. Acela care trăieşte în armonie cu voinţa Creatorului îşi asigură dezvoltarea de caracter cea mai reală şi cea mai nobilă. „Frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea, depărtarea de rău, este pricepere” (Iov 28, 28). {PP 222.2}
Puţini sunt aceia care îşi dau seama de influenţa lucrurilor mici ale vieţii asupra dezvoltării caracterului. De fapt, nimic din cele cu care noi avem de-a face nu este într-adevăr mic. Diferitele împrejurări pe care le întâmpinăm zi de zi sunt destinate să ne pună la încercare credinţa şi să ne califice pentru răspunderi mai mari. Prin rămânerea la principii în acţiunile obişnuite ale vieţii, mintea se deprinde să considere cerinţele datoriei mai presus de acelea ale plăcerilor şi înclinaţiilor firii. Astfel disciplinate, minţile nu vor mai oscila între bine şi rău, asemenea unei trestii bătute de vânt; astfel de oameni sunt credincioşi faţă de datorie pentru că şi-au format deprinderea credincioşiei şi adevărului. Prin credincioşie în cele mărunte, ei îşi adună puteri spre a fi credincioşi în cele mari. {PP 222.3}
Un caracter drept este de o mai mare valoare decât aurul din Ofir. Fără el, nimeni nu va putea ajunge pe culmile onoarei. Caracterul însă nu se moşteneşte. El nu poate fi cumpărat. O înaltă viaţă morală şi calităţile deosebite ale minţii nu sunt rezultatele întâmplării. Cele mai preţioase daruri sunt fără valoare dacă nu sunt cultivate. Formarea unui caracter nobil este lucrarea unei vieţi întregi şi trebuie să fie rezultatul unei neobosite sârguinţe. Dumnezeu ne dă ocaziile; succesul însă depinde de felul cum ne-am folosit de ele. {PP 223.1}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s