Capitolul 21 — Iosif şi fraţii săi

Capitol bazat pe textele din Geneza 41, 54-56; 42 până la 50.
Chiar de la începutul anilor de belşug, au început pregătirile pentru foametea ce se apropia. Sub supravegherea lui Iosif, au fost înălţate depozite imense, în principalele locuri din toată ţara Egiptului, şi au fost făcute ample aranjamente pentru punerea la adăpost a surplusului de cereale din recoltele aşteptate. Aceleaşi măsuri s-au aplicat în tot timpul celor şapte ani de belşug, până când cantitatea de grâu depozitată nu mai putea fi socotită. {PP 224.1}
Acum, au început să vină cei şapte ani de secetă, după cum prevestise Iosif. „În toate ţările era foamete; dar în toată ţara Egiptului era pâine. Când a flămânzit, în sfârşit, toată ţara Egiptului, poporul a strigat la Faraon să-i dea pâine. Faraon a spus tuturor egiptenilor: «Duceţi-vă la Iosif şi faceţi ce vă va spune el». Foametea bântuia în toată ţara. Iosif a deschis toate locurile cu provizii şi a vândut grâu egiptenilor” (Geneza 41, 54-56). {PP 224.2}
Foametea s-a extins şi în ţara Canaanului şi a fost simţită în mod deosebit în acea parte a ţării unde locuia Iacov. Auzind de rezervele abundente făcute de împăratul Egiptului, zece dintre fiii lui Iacov au plecat într-acolo ca să cumpere grâu. La sosirea lor, au fost îndreptaţi spre reprezentantul împăratului şi, împreună cu alte persoane care voiau să cumpere grâu, au venit să se prezinte înaintea cârmuitorului ţării. şi ei „s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui” (Geneza 42, 6). „Iosif a cunoscut pe fraţii săi, dar ei nu l-au cunoscut” (Geneza 42, 8). Numele său evreiesc fusese schimbat cu unul ce i-a fost dat de către împărat şi nu mai era nici o asemănare între primul ministru al Egiptului şi tânărul pe care îl vânduseră ismaeliţilor. Când Iosif i-a văzut pe fraţii săi plecându-se şi închinându-se înaintea lui, şi-a adus aminte de visurile sale şi scenele din trecut i-au apărut înainte. Cercetând grupul, ochiul său ager a descoperit că Beniamin nu era cu ei. Să fi căzut oare şi el victimă cruzimii acestor oameni sălbatici? El s-a hotărât să afle adevărul. „Voi sunteţi iscoade”, le-a spus el aspru, „aţi venit numai ca să cercetaţi locurile slabe ale ţării” (Ver 9). {PP 224.3}
„Nu, domnul meu”, au răspuns ei, „robii tăi au venit să cumpere hrană. Noi toţi suntem fiii aceluiaşi om; suntem oameni de treabă, robii tău nu sunt iscoade” (Ver 10-11). El dorea să afle dacă ei mai au acelaşi spirit îngâmfat ca pe vremuri, când era cu ei; şi, de asemenea, să obţină de la ei informaţii cu privire la căminul lor; el mai ştia însă cât de neadevărate ar fi putut fi declaraţiile lor. El a repetat acuzaţia şi ei au răspuns: „Noi, robii tăi, suntem doisprezece fraţi, fii ai aceluiaşi om, din ţara Canaan; şi iată, cel mai tânăr este azi cu tatăl nostru, iar unul nu mai este în viaţă” (Ver 13). {PP 225.1}
Făcându-se că se îndoieşte de faptul că cele ce spun ei sunt vrednice de încredere şi că îi consideră încă nişte iscoade, guvernatorul declară că-i va pune la încercare, cerându-le să rămână în Egipt, până când unul dintre ei se va duce să-l aducă pe fratele lor mai tânăr. Dacă nu erau de acord cu acest lucru, atunci aveau să fie trataţi ca iscoade. Dar fiii lui Iacov nu puteau consimţi la un astfel de aranjament, deoarece timpul necesar pentru a-l aduce la îndeplinire ar fi făcut ca familiile lor să sufere din lipsă de hrană; şi care dintre ei ar fi pornit singur la drum, lăsându-i pe fraţii săi în închisoare? Cum ar fi putut acesta să dea ochi cu tatăl său, în astfel de împrejurări? Se părea că ei aveau ori să fie daţi morţii, ori să fie făcuţi sclavi; iar dacă Beniamin avea să fie adus, era adus numai ca să împărtăşească soarta lor. De aceea, ei au hotărât să rămână şi să sufere mai degrabă împreună decât să aducă un necaz în plus tatălui lor, prin pierderea şi a singurului fiu ce îi mai rămăsese. Astfel, ei au fost aruncaţi în temniţă, unde au rămas trei zile. {PP 225.2}
În timpul anilor care au trecut de la data când Iosif a fost despărţit de fraţii săi, caracterul acestor fii ai lui Iacov se schimbase. Ei fuseseră invidioşi, turbulenţi, înşelători, cruzi şi răzbunători; dar acum, când au dat de necaz, s-au dovedit a fi neegoişti, strâns uniţi laolaltă şi devotaţi faţă de tatăl lor şi, deşi erau şi ei bărbaţi în puterea vârstei, erau supuşi autorităţii lui. {PP 225.3}
Cele trei zile petrecute în temniţa egipteană au fost zile de amărăciune şi necaz, când fraţii au meditat îndelung asupra păcatelor lor din trecut. Dacă Beniamin nu putea fi adus, atunci devenea o certitudine faptul că erau iscoade, dar ei nu aveau nădejde că vor putea câştiga consimţământul tatălui lor ca Beniamin să plece de lângă el. În cea de-a treia zi, Iosif a poruncit ca fraţii să fie aduşi înaintea lui. El n-a vrut să-i ţină mai mult. {PP 225.4}
Tatăl său şi familiile ce erau împreună cu el poate că deja sufereau de foame. „Faceţi lucrul acesta şi veţi trăi”, a spus el: „eu mă tem de Dumnezeu! Dacă sunteţi oameni de treabă, să rămână unul din fraţii voştri închis în temniţa noastră; iar ceilalţi plecaţi, luaţi grâu ca să vă hrăniţi familiile şi aduceţi-mi pe fratele vostru cel tânăr, pentru ca vorbele voastre să fie puse astfel la încercare şi să scăpaţi de moarte” (Ver 18-20). Ei s-au învoit să accepte această propunere, deşi aveau puţină speranţă că tatăl lor avea să-l lase pe Beniamin să vină împreună cu ei. Iosif comunica cu ei prin intermediul unui translator, iar ei nu bănuiau că mai marele ţării îi înţelegea, de aceea vorbeau deschis unul cu altul în prezenţa sa. Ei se condamnau pe ei înşişi în legătură cu modul în care s-au purtat cu Iosif: „Da; am fost vinovaţi faţă de fratele nostru; căci am văzut neliniştea sufletului lui, când ne ruga, şi nu l-am ascultat. Pentru aceea vine peste noi necazul acesta” (Ver 21-22). Ruben, care făcuse planul să-l elibereze la Dotan, adăugă: „Nu vă spuneam eu să nu faceţi o astfel de nelegiuire faţă de băiatul acesta? Dar n-aţi ascultat. Acum iată că ni se cere socoteală pentru sângele lui”. Ascultând, Iosif nu şi-a mai putut controla emoţiile, de aceea a ieşit afară şi a plâns. Întorcându-se, a poruncit ca Simeon să fie legat în lanţuri în faţa lor şi să fie dus din nou în temniţă. În comportamentul lor crud faţă de fratele lor, Simeon fusese instigatorul, jucând rolul principal, şi din cauza aceasta alegerea a căzut asupra lui. {PP 226.1}
Înainte însă de a îngădui ca fraţii săi să plece, Iosif a dat porunci ca să li se dea grâu şi ca banii fiecăruia dintre ei să fie puşi în secret la gura sacului său. Li s-a dat, de asemenea, nutreţ pentru animale, ca să aibă pe drumul întoarcerii spre casă. Pe drum, unul dintre ei, deschizându-şi sacul, a fost surprins că a găsit punga cu arginţi acolo. Făcând cunoscut şi celorlalţi acest lucru, aceştia s-au alarmat şi, plini de spaimă, au zis unul altuia: „Ce ne-a făcut Dumnezeu?” Să fie oare faptul acesta ca un semn bun din partea lui Dumnezeu sau El a îngăduit să se întâmple astfel spre a-i pedepsi pentru păcatele lor şi a-i afunda mai mult în necazuri? Ei au recunoscut faptul că Dumnezeu a văzut păcatele lor şi acum îi pedepsea pentru ele. {PP 226.2}
Iacov aştepta cu nerăbdare întoarcerea fiilor săi şi, la sosirea lor, toată tabăra s-a adunat în jurul lor, când îi povesteau tatălui toate cele întâmplate. Neliniştea şi teama au umplut fiecare inimă. Purtarea mai marelui Egiptului părea a cuprinde în sine unele planuri rele, iar temerile lor s-au confirmat atunci când, deschizându-şi sacii, au găsit argintul fiecăruia în sacul lui. În disperarea sa, bătrânul exclamă: „Voi mă lipsiţi de copii; Iosif nu mai este, Simeon nu mai este, şi voiţi să-l luaţi şi pe Beniamin. Toate acestea pe mine mă lovesc”. La aceasta, Ruben a răspuns: „Să-mi omori pe amândoi fiii mei, dacă nu-ţi voi aduce înapoi pe Beniamin; dă-l în mâna mea şi ţi-l voi aduce înapoi”. Această vorbire aspră n-a avut darul să-l liniştească pe Iacov. Răspunsul său a fost: „Fiul meu nu se poate pogorî împreună cu voi; căci fratele lui a murit, şi el a rămas singur; dacă i s-ar întâmpla vreo nenorocire în călătoria pe care o faceţi, cu durere îmi veţi pogorî perii mei cei albi în locuinţa morţilor”. {PP 226.3}
Dar seceta continua şi, cu trecerea timpului, provizia de grâu ce fusese adusă din Egipt aproape că se isprăvise. Fiii lui Iacov ştiau foarte bine că ar fi zadarnic să se întoarcă în Egipt fără Beniamin. Ei aveau puţină speranţă în schimbarea hotărârii tatălui lor şi aşteptau în tăcere deznodământul acestei situaţii. Umbra foamei ce se apropia devenea din ce în ce mai întunecată; pe feţele îngrijorate ale tuturor celor din tabără bătrânul citi nevoia lor şi, în cele din urmă, spuse: „Duceţi-vă iarăşi şi cumpăraţi-ne ceva merinde”. {PP 227.1}
Iuda a răspuns: „Omul acela ne-a spus curat: «Să nu-mi mai vedeţi faţa, dacă fratele vostru nu va fi cu voi». Dacă vrei deci să trimiţi pe fratele nostru cu noi, ne vom pogorî şi-ţi vom cumpăra merinde. Dar dacă nu vrei să-l trimiţi, nu ne vom pogorî, căci omul acela ne-a spus: «Să nu-mi mai vedeţi faţa, dacă fratele vostru nu va fi cu voi»”. Văzând că hotărârea tatălui său începe să se clatine, el mai adăugă: „Trimite copilul cu mine, ca să ne sculăm şi să plecăm, şi vom trăi şi nu vom muri, noi, tu şi copiii noştri” şi s-a oferit ca zălog pentru fratele său, fiind pentru totdeauna vinovat dacă nu va izbuti să-l redea pe Beniamin tatălui său. {PP 227.2}
Iacov nu a mai putut să nu-şi dea consimţământul şi a poruncit fiilor săi să se pregătească de călătorie. El le-a poruncit, de asemenea, să ia nişte daruri pentru cârmuitor, din acele lucruri pe care le mai putea da pământul acela lovit de secetă, şi anume „puţin leac alinător şi puţină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri şi migdale”, precum şi o dublă cantitate de argint. „Luaţi şi pe fratele vostru”, spuse el, „sculaţi-vă şi întoarceţi-vă la omul acela”. Când fiii săi erau gata de plecare în călătoria lor nesigură, bătrânul tată se sculă şi, ridicându-şi mâinile spre ceruri, rosti rugăciunea: „Dumnezeul Cel Atotputernic să vă facă să căpătaţi trecere înaintea omului aceluia, şi să lase să se întoarcă împreună cu voi pe celălalt frate al vostru şi pe Beniamin! Iar eu, dacă trebuie să fiu lipsit de copiii mei, lipsit să fiu!” {PP 227.3}
Și ei au călătorit din nou până în Egipt şi s-au prezentat înaintea lui Iosif. Când privirea lui a căzut asupra lui Beniamin, fiul propriei sale mame, el a fost profund mişcat. El şi-a ascuns totuşi emoţia şi a poruncit ca să fie duşi în casa sa şi să se facă pregătiri ca să ia masa împreună cu el. Când erau conduşi la palatul guvernatorului, fraţii s-au îngrijorat foarte mult, temându-se de faptul că erau chemaţi să dea socoteală pentru argintul aflat în sacii lor. Ei gândeau că anume fusese pus acolo pentru a se da prilejul să-i facă sclavi. În îngrijorarea lor s-au sfătuit cu administratorul casei, istorisind împrejurările vizitei lor în Egipt; şi, ca dovadă a nevinovăţiei lor, l-au informat că au adus înapoi argintul găsit în sacii lor, de asemenea i-au spus că au adus alţi arginţi pentru a cumpăra hrană; şi au adăugat: „Nu ştim cine a pus argintul în sacii noştri” (Geneza 43, 22). Omul a răspuns: „Fiţi pe pace! Nu vă temeţi de nimic. Dumnezeul vostru, Dumnezeul tatălui vostru, v-a pus pe ascuns o comoară în saci. Argintul vostru a trecut prin mâinile mele” (Ver 23). Neliniştea lor pieri şi, când Simeon, care fusese eliberat din temniţă, li se alătură, ei şi-au dat seama că Dumnezeu era în adevăr milostiv faţă de ei. {PP 227.4}
Când guvernatorul se întâlni iarăşi cu ei, aceştia i-au prezentat darurile şi cu umilinţă „s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui” (Ver 26). Din nou i-au venit în memorie visurile lui şi, după ce şi-a salutat oaspeţii, se grăbi să-i întrebe: „Bătrânul vostru tată, de care aţi vorbit, este sănătos? Mai trăieşte?” (Ver 27). „Robul tău, tatăl nostru, este sănătos; trăieşte încă” (Ver 28), a fost răspunsul, însoţit de plecăciuni până la pământ. Apoi privirea i se opri asupra lui Beniamin şi spuse: „Acesta este fratele vostru cel tânăr despre care mi-aţi vorbit?.. Dumnezeu să aibă milă de tine, fiule!” (Ver 29), dar, copleşit de sentimente de gingăşie, n-a mai putut spune nimic. „A intrat degrabă într-o odaie şi a plâns acolo” (Ver 30). {PP 228.1}
Recăpătându-şi stăpânirea de sine, el s-a întors şi toţi au luat parte la ospăţ. După legile castei lor, egiptenilor le era interzis să stea la masă şi să mănânce cu oameni de o altă naţie. De aceea, fiii lui Iacov aveau o masă a lor la o parte, în timp ce guvernatorul, datorită rangului său înalt, mânca singur, iar egiptenii aveau şi ei mesele lor separate. După ce toţi s-au aşezat, fraţii au fost surprinşi să constate că erau aşezaţi într-o ordine desăvârşită, după vârsta lor. Iosif a spus să le dea din bucatele care erau înaintea lui; dar Beniamin „a căpătat de cinci ori mai mult decât ceilalţi” (Ver 34). Prin acest semn de favoare manifestat faţă de Beniamin, el nădăjduia să se convingă dacă fratele mai mic era cumva privit cu invidia şi ura care fuseseră manifestate faţă de el. Închipuindu-şi încă faptul că Iosif nu le înţelegea limba, fraţii vorbeau între ei fără sfială; astfel, el a avut un bun prilej să le cunoască adevăratele sentimente. El dorea să-i pună încă la probă şi, înainte de plecarea lor, a poruncit ca paharul său de argint din care bea să fie ascuns în sacul celui mai tânăr. {PP 228.2}
Plini de bucurie, ei au pornit pe drumul întoarcerii spre casă. Simeon şi Beniamin erau cu ei, animalele erau încărcate cu grâu şi toţi aveau simţământul că au scăpat cu bine din primejdiile ce păreau că îi înconjoară. Dar de-abia ajunseseră la periferia oraşului, când au fost opriţi de către administratorul guvernatorului, care le-a pus mustrătoarea întrebare: „Pentru ce aţi răsplătit binele cu rău? De ce aţi furat paharul din care bea domnul meu şi de care se slujeşte pentru ghicit? Rău aţi făcut că v-aţi purtat astfel” (Geneza 44, 4-5). Se presupunea că acest pahar avea puterea de a descoperi orice substanţă otrăvitoare care ar fi fost pusă în el. Pe vremea aceea, astfel de pahare aveau o foarte mare valoare, fiind considerate ca o apărare împotriva uciderii prin otrăvire. {PP 229.1}
La acuzaţia administratorului, călătorii au răspuns: „Domnule, pentru ce vorbeşti astfel? Să ferească Dumnezeu pe robii tăi să fi săvârşit o asemenea faptă! Iată, noi ţi-am adus din ţara Canaanului argintul pe care l-am găsit la gura sacilor noştri; cum am fi putut să furăm argint sau aur din casa domnului tău? Să moară acela dintre robii tăi la care se va găsi paharul, şi noi înşine să fim robi ai domnului nostru” (Ver 7-9). {PP 229.2}
„Fie după cuvintele voastre”, a spus administratorul: „acela la care se va găsi paharul să fie robul meu; iar voi veţi fi nevinovaţi” (Ver 10). {PP 229.3}
Cercetarea a început imediat. „Îndată şi-a pogorât fiecare sacul la pământ. Fiecare şi-a deschis sacul” (Ver 11) şi administratorul a cercetat fiecare sac, începând cu cel al lui Ruben şi luându-i pe fiecare la rând, până la cel mai tânăr. Paharul a fost găsit în sacul lui Beniamin. {PP 229.4}
Fraţii şi-au sfâşiat hainele în semn de mare nenorocire şi s-au întors cu pas încet în oraş. După jurământul lor, Beniamin era sortit unei vieţi de rob. Ei l-au urmat pe administrator la palat şi, găsindu-l pe guvernator încă acolo, „s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui”. „Ce faptă aţi făcut?” zise el. „Nu ştiţi că un om ca mine are putere să ghicească?” Iosif urmărea să scoată de la ei o recunoaştere a păcatului lor. El nu pretinsese niciodată că are putere să ghicească, dar voia să-i facă să creadă că el putea citi tainele vieţii lor. {PP 229.5}
Iuda a răspuns: „Ce să mai spunem domnului nostru? Cum să mai vorbim? Cum să ne mai îndreptăţim? Dumnezeu a dat pe faţă nelegiuirea robilor tăi. Iată-ne robi ai domnului nostru, noi şi acela la care s-a găsit paharul” (Ver 16). {PP 230.1}
„Să mă ferească Dumnezeu să fac aşa ceva”, a fost răspunsul; „omul la care s-a găsit paharul va fi robul meu; dar voi, suiţi-vă înapoi în pace la tatăl vostru” (Ver 17). {PP 230.2}
În marea lui disperare, Iuda s-a apropiat de guvernator şi a spus: „Te rog, domnul meu, dă voie robului tău să spună o vorbă domnului meu, şi să nu te mânii pe robul tău! Căci tu eşti ca Faraon” (Ver 18). În cuvinte de o elocvenţă mişcătoare, el a descris durerea tatălui său din pricina pierderii lui Iosif, cum şi ezitarea lui atunci când a fost să-l lase pe Beniamin să vină cu ei în Egipt, întrucât el era singurul fiu ce i-a mai rămas de la mama lui, Rahela, pe care Iacov a iubit-o atât de mult. „Acum”, spuse el, „dacă mă voi întoarce la robul tău, tatăl meu, fără să avem cu noi băiatul de sufletul căruia este nedezlipit sufletul lui, el are să moară, când va vedea că băiatul nu este; şi robii tăi vor coborî cu durere în locuinţa morţilor bătrâneţile robului tău, tatăl nostru. Căci robul tău s-a pus chezaş pentru copil şi a zis tatălui meu: «Dacă nu-l voi aduce înapoi la tine, vinovat să fiu pentru totdeauna faţă de tatăl meu». Îngăduie dar, te rog, robului tău să rămână în locul băiatului, ca rob al domnului meu; iar băiatul să se suie înapoi cu fraţii săi. Cum mă voi putea sui eu la tatăl meu, dacă băiatul nu este cu mine? Ah, să nu văd mâhnirea tatălui meu” (Ver 18-34). {PP 230.3}
Iosif era mulţumit. El a văzut în fraţii săi roadele unei adevărate pocăinţe. Auzind nobila hotărâre a lui Iuda, a poruncit ca toţi ceilalţi, în afară de oamenii aceştia, să iasă afară; apoi, plângând tare, el a strigat: „Eu sunt Iosif! Mai trăieşte tatăl meu?” (Geneza 45, 3). {PP 230.4}
Fraţii săi au rămas încremeniţi, muţi de spaimă şi uimire. Cârmuitorul Egiptului era fratele lor, Iosif, pe care ei îl invidiaseră şi au vrut să-l ucidă şi pe care, în cele din urmă, l-au vândut ca rob! Tot comportamentul lor rău faţă de el a trecut pe dinaintea lor. Ei şi-au amintit cum au dispreţuit ei visele lui şi cum s-au străduit ca acestea să nu se împlinească. şi, cu toate acestea, ei şi-au jucat rolul în împlinirea acestor vise; iar acum, pentru că se aflau cu totul în puterea lui, fără îndoială că el avea să răzbune tot răul pe care îl suferise. {PP 230.5}
Văzându-le tulburarea, el le spuse cu duioşie: „Apropiaţi-vă de mine”, şi, în timp ce ei se apropiau, el a continuat: „Eu sunt fratele vostru Iosif, pe care l-aţi vândut ca să fie dus în Egipt. Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră” (Ver 4-5). Dându-şi seama că au suferit destul pentru cruzimea cu care s-au purtat faţă de el, plin de nobleţe, el a căutat să le alunge temerile şi să uşureze amărăciunea mustrărilor de conştiinţă pe care şi le făceau. {PP 230.6}
„Iată”, continuă el, „sunt doi ani de când bântuie foametea în ţară; şi încă cinci ani nu va fi nici arătură, nici seceriş. Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră ca să vă rămână sămânţa vie în ţară şi ca să vă păstreze viaţa printr-o mare izbăvire. Aşa că nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu; El m-a făcut ca un tată al lui Faraon, stăpân peste toată casa lui, şi cârmuitorul întregii ţări a Egiptului. Grăbiţi-vă de vă suiţi la tatăl meu, şi spuneţi-i: «Aşa vorbeşte fiul tău Iosif: Dumnezeu m-a pus domn peste tot Egiptul; pogoară-te la mine şi nu zăbovi! Vei locui în ţinutul Gosen, şi vei fi lângă mine, tu, fiii tăi, şi fiii fiilor tăi, oile tale şi boii tăi, şi tot ce este al tău. Acolo te voi hrăni căci vor mai fi încă cinci ani de foamete; şi astfel nu vei pieri, tu, casa ta, şi tot ce este al tău.» Voi vedeţi cu ochii voştri, şi fratele meu Beniamin vede cu ochii lui că eu însumi vă vorbesc.” „El s-a aruncat de gâtul fratelui său Beniamin şi a plâns; şi Beniamin a plâns şi el pe gâtul lui. A îmbrăţişat, de asemenea, pe toţi fraţii lui, plângând. După aceea, fraţii lui au stat de vorbă cu el” (Ver 6-15). Plini de umilinţă, ei şi-au mărturisit păcatul şi i-au cerut iertare. De multă vreme ei se chinuiau de grijă şi remuşcări, iar acum se bucurau că el era încă în viaţă. {PP 231.1}
Vestea despre cele ce avuseseră loc a fost dusă în grabă la împărat, care, doritor să-şi manifeste recunoştinţa faţă de Iosif, a confirmat invitaţia făcută de guvernator familiei sale, zicând: „Tot ce este mai bun în ţara Egiptului va fi pentru voi” (Ver 20). Fraţii au fost apoi lăsaţi să plece, după ce au fost din abundenţă încărcaţi cu merinde şi care, precum şi cu tot ceea ce le era de trebuinţă pentru mutarea tuturor familiilor lor şi a slujitorilor lor în Egipt. Iosif i-a dat lui Beniamin daruri mult mai valoroase decât le-a dat celorlalţi. Apoi, temându-se că se va isca vreo ceartă între ei pe drumul spre casă, în clipa în care erau gata să plece, le-a dat porunca: „Să nu vă certaţi pe drum” (Ver 24).{PP 231.2}
Fiii lui Iacov s-au întors la tatăl lor cu vestea aducătoare de bucurie: „Iosif tot mai trăieşte şi chiar el cârmuieşte toată ţara Egiptului” (Ver 26). La început, bătrânul a fost copleşit de vestea aceasta; nu putea să creadă ceea ce auzise; dar, când a văzut şirul cel lung de care şi animale încărcate şi că Beniamin era din nou cu el, a fost convins şi, în plinătatea bucuriei sale, exclamă: „Destul! Fiul meu Iosif tot mai trăieşte! Vreau să mă duc să-l văd înainte de moarte” (Ver 28). {PP 231.3}
Mai rămânea de făcut încă un act de umilinţă din partea celor zece fraţi. Ei i-au mărturisit acum tatălui lor înşelăciunea şi fapta lor crudă, care atâţia ani amărâse viaţa lui şi a lor. Iacov nu-i bănuise de un păcat atât de josnic, dar văzând că totul a fost întors în bine, i-a iertat şi i-a binecuvântat pe greşiţii săi copii. {PP 232.1}
Tatăl şi fiii săi, cu familiile lor, cu turmele şi cirezile lor, împreună cu numeroşii lor slujitori, au pornit curând spre Egipt. Cu inima plină de bucurie, ei şi-au continuat călătoria şi, când au ajuns la Beer-şeba, patriarhul a adus jertfe de mulţumire şi L-a rugat pe Dumnezeu să le dea asigurarea că va merge cu ei. Într-o viziune de noapte, Cuvântul divin i-a vorbit: „Nu te teme să te pogori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare. Eu Însumi Mă voi pogorî cu tine în Egipt şi Eu Însumi te voi scoate iarăşi de acolo” (Geneza 46, 3-4). {PP 232.2}
Asigurarea: „Nu te teme să te pogori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare”, era plină de însemnătate; lui Avraam îi fusese dată făgăduinţa că va avea urmaşi tot atât de numeroşi ca şi stelele cerului, dar până atunci poporul ales crescuse foarte încet. Iar ţara Canaanului nu oferea acum condiţiile pentru dezvoltarea unei astfel de naţiuni, după cum fusese profetizat. ţara se afla în stăpânirea unor puternice triburi păgâne, care nu aveau să fie deposedate şi nimicite decât după „al patrulea neam”. Dacă urmaşii lui Israel aveau să ajungă aici un popor numeros, atunci ei ar fi trebuit fie să-i alunge pe locuitorii ţării, fie să se împrăştie printre ei. Lucrul dintâi, după planul divin, nu-l puteau face; iar dacă s-ar fi amestecat cu canaaniţii, ar fi fost în primejdie de a fi amăgiţi şi a cădea în idolatrie. Egiptul, însă, oferea condiţiile necesare împlinirii scopului divin. O parte a ţării, bine udată şi fertilă, le era pusă la dispoziţie, oferindu-le toate posibilităţile pentru creşterea lor rapidă. Iar antipatia pe care aveau să o întâlnească în Egipt datorită ocupaţiei lor, deoarece toţi păstorii erau „o urâciune pentru egipteni”, avea să-i facă în stare să rămână un popor deosebit, aparte, ajutându-i astfel să rămână departe de participarea la idolatria Egiptului. {PP 232.3}
Ajungând în Egipt, grupul s-a dus direct în ţinutul Gosen. Acolo a venit Iosif în carul său oficial, însoţit de o suită princiară. Strălucirea din jurul său şi demnitatea poziţiei sale au fost uitate; un singur gând îi umplea mintea, o singură dorinţă îi mişca inima. Privind la călătorii care se apropiau, iubirea, ale cărei daruri fuseseră reprimate atât de mulţi şi îndelungaţi ani, nu a mai putut fi nicidecum controlată. El a sărit din carul său şi a alergat înainte pentru a-i ura tatălui său bun venit. „Cum l-a văzut, s-a aruncat pe gâtul lui şi a plâns multă vreme pe gâtul lui. Israel a zis lui Iosif: «Acum pot să mor, fiindcă ţi-am văzut faţa, şi tu tot mai trăieşti»” (Ver 29-30). {PP 233.1}
Iosif i-a luat pe cinci dintre fraţii săi ca să-i prezinte lui faraon şi să primească de la el în dar pământul unde să-şi aşeze viitoarea lor locuinţă. Recunoştinţa faţă de primul său ministru l-ar fi putut face pe monarh să-i onoreze, dându-le slujbe de stat, dar Iosif, credincios adorării lui Iehova, a căutat să-i salveze pe fraţii lui de ispitele la care ar fi fost supuşi la curtea păgână; de aceea i-a sfătuit ca, atunci când vor fi întrebaţi de împărat, să-i spună în mod deschis adevărata lor ocupaţie. Fiii lui Iacov au urmat acest sfat, având grijă, de asemenea, să spună că ei au venit să locuiască o vreme în ţară, nu ca să rămână acolo, rezervându-şi astfel dreptul să plece atunci când hotărau să facă lucrul acesta. Împăratul le-a hotărât un loc de locuit, aşa cum le-a făgăduit, în „cea mai bună parte a ţării”, în ţinutul Gosen. {PP 233.2}
Nu mult după sosirea lor, Iosif l-a dus pe tatăl său ca să fie, de asemenea, prezentat împăratului. Patriarhul era străin în ceea ce priveşte comportarea la curţile împărăteşti; dar, în mijlocul scenelor măreţe ale naturii, el comunicase cu un Monarh mult mai puternic; iar acum, conştient de superioritatea lui, ridică mâinile şi îl binecuvântă pe faraon. {PP 233.3}
În cele dintâi cuvinte adresate lui Iosif, Iacov vorbise aşa ca şi cum, o dată cu sfârşitul acesta fericit al îndelungatei lui îngrijorări şi amărăciuni, el era gata să moară. Dar încă şaptesprezece ani aveau să-i mai fie dăruiţi în locul acela paşnic din Gosen. Aceşti ani au fost într-un contrast fericit cu aceia dinaintea lor. În fiii săi, el a văzut dovada unei adevărate pocăinţe; el şi-a văzut familia înconjurată de toate condiţiile necesare pentru dezvoltarea unei mari naţiuni; şi credinţa sa a înţeles făgăduinţa cea sigură a aşezării lor viitoare în Canaan. El însuşi era înconjurat de toate semnele iubirii şi favorii pe care primul ministru al Egiptului le putea oferi şi, fericit fiind în compania fiului său pierdut de atâta vreme, se îndrepta încetişor, liniştit şi împăcat, către mormânt. Simţind că se apropie moartea, el a trimis după Iosif. Fiind neclintit întemeiat pe făgăduinţa lui Dumnezeu cu privire la luarea în stăpânire a Canaanului, el zise: „Să nu mă îngropi în Egipt. Ci când mă voi culca lângă părinţii mei, să mă scoţi afară din Egipt şi să mă îngropi în mormântul lor” (Geneza 47, 29-30). Iosif a făgăduit că va face astfel, dar Iacov nu s-a mulţumit numai cu atât; el a cerut de la Iosif cu jurământ solemn că îl va aşeza alături de părinţii săi, în peştera de la Macpela. {PP 233.4}
O altă problemă importantă se impunea atenţiei; fiii lui Iosif trebuia să fie aşezaţi în mod oficial printre copiii lui Israel. Iosif, venind pentru o ultimă întâlnire cu tatăl său, i-a adus cu sine pe Efraim şi Manase. Prin mama lor, aceşti copii erau legaţi de cea mai înaltă ierarhie preoţească a Egiptului, iar poziţia tatălui le deschidea căile bogăţiei şi ale locurilor înalte, dacă ei ar fi ales să se unească cu egiptenii. Cu toate acestea, a fost dorinţa lui Iosif ca ei să se unească cu poporul lor. El şi-a manifestat credinţa în făgăduinţa legământului, renunţând în numele fiilor săi la toate onorurile pe care le oferea curtea Egiptului, pentru un loc printre desconsideratele seminţii de păstori cărora le fuseseră încredinţate cuvintele lui Dumnezeu. {PP 234.1}
Iacov a spus: „Cei doi fii, care ţi s-au născut în ţara Egiptului, înainte de venirea mea la tine în Egipt, vor fi ai mei; Efraim şi Manase vor fi ai mei, ca şi Ruben şi Simeon” (Geneza 48, 5). Ei trebuia să fie adoptaţi ca fii ai săi şi să devină căpetenii ale unor seminţii separate. Astfel, unul dintre privilegiile dreptului de întâi născut, pe care Ruben le nesocotise şi le pierduse, avea să îi revină lui Iosif, ca o îndoită măsură în Israel. {PP 234.2}
Ochii lui Iacov se întunecaseră din cauza vârstei şi el nu-şi dăduse seama de prezenţa tinerilor; dar acum, desluşind formele lor, el a spus: „Cine sunt aceştia?” După ce i s-a răspuns, el adăugă: „Apropie-i, te rog, de mine, ca să-i binecuvântez”. Când aceştia s-au apropiat, patriarhul i-a îmbrăţişat şi i-a sărutat, punând în mod solemn mâinile asupra capetelor lor, spre binecuvântare. Apoi a rostit rugăciunea: „Dumnezeul înaintea căruia au umblat părinţii mei, Avraam şi Isaac, Dumnezeul care m-a călăuzit de când m-am născut, până în ziua aceasta, Îngerul care m-a izbăvit de orice rău, să binecuvânteze pe copiii aceştia” (Ver 15-16). Nu mai era acum nici un spirit de încredere în sine, nici o sprijinire pe puterea sau iscusinţa omenească. Dumnezeu fusese păstrătorul şi sprijinul său. Nu mai era nici o plângere cu privire la zilele grele din trecut. Încercările şi necazurile acelor zile nu mai erau considerate ca lucruri care erau „împotriva” lui. Memoria nu readucea în amintire decât mila şi bunătatea Sa plină de iubire, care fuseseră cu el în tot timpul peregrinajului său. {PP 234.3}
O dată lucrarea binecuvântării încheiată, Iacov i-a dat fiului său o asigurare — lăsând generaţiilor ce aveau să vină, prin lungi ani de robie şi necazuri, această mărturie a credinţei sale: „Iată că în curând am să mor! Dar Dumnezeu va fi cu voi şi vă va aduce înapoi în ţara părinţilor voştri” (Ver 21). {PP 235.1}
În cele din urmă, toţi fiii lui Iacov s-au strâns în jurul patului său de moarte. Iacov i-a chemat pe fiii săi şi le-a zis: „Strângeţi-vă şi ascultaţi, fii ai lui Iacov. Ascultaţi pe tatăl vostru Israel şi vă voi vesti ce vi se va întâmpla în vremurile care vor veni” (Geneza 49, 1-2). Adesea, foarte îngrijorat, el se gândise la viitorul lor şi se străduise să-şi zugrăvească sieşi istoria diferitelor seminţii. Acum, când copiii săi aşteptau să primească ultima sa binecuvântare, Spiritul Inspiraţiei a venit asupra sa şi înaintea lui se desfăşura, într-o viziune profetică, viitorul urmaşilor săi. Unul după altul au fost amintite numele fiilor săi, a fost descris caracterul fiecăruia dintre ei, iar istoria viitoare a seminţiei a fost înfăţişată pe scurt: {PP 235.2}
„Ruben, tu, întâiul meu născut,
Puterea mea şi pârga tăriei mele,
Întâiul în vrednicie, şi întâiul în putere” {PP 235.3}
(Ver 3).
Astfel a zugrăvit tatăl ceea ce ar fi trebuit să fie poziţia lui Ruben, fiul său întâi născut; dar păcatul său dureros de neplăcut de la Migdal-Eder l-a făcut nevrednic de binecuvântarea dreptului de întâi născut. şi Iacov continuă: {PP 235.4}
„Năvalnic ca apele,
Tu nu vei mai avea întâietate” {PP 235.5}
(Ver 4).
Preoţia a fost partea ce a fost dată lui Levi, împărăţia şi făgăduinţa mesianică, lui Iuda şi o dublă parte din moştenire, lui Iosif. Seminţia lui Ruben nu s-a ridicat niciodată la o poziţie mai înaltă în Israel, ea nu a fost aşa de numeroasă ca aceea a lui Iuda sau Dan şi a fost cea dintâi care a fost dusă în captivitate. {PP 235.6}
Imediat după Ruben, ca vârstă, veneau Simeon şi Levi. Ei fuseseră uniţi în cruzimea lor faţă de sihemiţi şi ei fuseseră, de asemenea, cei mai vinovaţi în vinderea lui Iosif. Cu privire la ei, Iacov a declarat: {PP 235.7}
„Îi voi împărţi în Iacov,
şi-i voi risipi în Israel” {PP 235.8}
(Ver 7).
Cu prilejul numărătorii din Israel, chiar înainte de intrarea în Canaan, Simeon era seminţia cea mai puţin numeroasă. Moise, în binecuvântarea lui de pe urmă, nu a făcut nici o referire la Simeon. În planul aşezării în Canaan, această seminţie a primit numai o mică parte din ceea ce i-a revenit lui Iuda, iar familiile acelea care au devenit mai târziu puternice au format diferite colonii şi s-au aşezat în locuri ce se aflau în afara hotarelor ţării sfinte. De asemenea, Levi n-a primit nici o moştenire, cu excepţia a patruzeci şi opt de cetăţi, împrăştiate în diferite părţi ale ţării. În cazul acestei seminţii, totuşi, credincioşia faţă de Iehova, atunci când celelalte seminţii au apostaziat, i-a asigurat numirea în serviciile cele sfinte de la sanctuar şi, în acest fel, blestemul a fost schimbat în binecuvântare. {PP 235.9}
Binecuvântările cele mai de seamă ale dreptului de întâi născut au fost transferate asupra lui Iuda. Semnificaţia numelui — care înseamnă laudă — este înfăţişată în istoria profetică a acestei seminţii: {PP 236.1}
„Iudo, tu vei primi laudele fraţilor tăi;
Mâna ta va apuca de ceafă pe vrăjmaşii tăi.
Fiii tatălui tău se vor închina până la pământ înaintea ta,
Iuda este un pui de leu.
Tu te-ai întors de la măcel, fiule!
Iuda îşi pleacă genunchii, Se culcă întocmai ca un leu,
Ca o leoaică: cine-l va scula?
Toiagul de domnie Nu se va depărta din Iuda,
Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui,
Până va veni Silo,
şi de El vor asculta popoarele” (Ver 8-10). {PP 236.2}
Leul, regele pădurii, este un simbol potrivit al acestei seminţii din care au ieşit David şi Fiul lui David, Silo, adevăratul „Leu al seminţiei lui Iuda”, Căruia I se vor închina, în cele din urmă, toate puterile şi Îi vor aduce închinare toate popoarele. {PP 236.3}
Pentru cea mai mare parte dintre fiii săi, Iacov a profetizat un viitor prosper. În cele din urmă a ajuns la Iosif, şi inima tatălui s-a revărsat cerând binecuvântări peste „capul domnului fraţilor săi”: {PP 236.4}
„Iosif este vlăstarul unui pom roditor,
Vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor;
Ramurile lui se înalţă deasupra zidului.
Arcaşii l-au aţâţat, au aruncat săgeţi,
şi l-au urmărit cu ura lor.
Dar arcul lui a rămas tare,
şi mâinile lui au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov.
şi a ajuns astfel păstorul, stânca lui Israel. Aceasta este lucrarea Dumnezeului tatălui tău, Care te va ajuta;
Aceasta este lucrarea Celui Atotputernic, Care te va binecuvânta
Cu binecuvântările cerurilor de sus,
Cu binecuvântările apelor de jos,
Cu binecuvântările ţâţelor şi ale pântecelui mamei.
Binecuvântările tatălui tău Întrec binecuvântările părinţilor mei;
şi se înalţă Până în creştetul dealurilor veşnice;
Ele să vină peste capul lui Iosif,
Peste creştetul capului domnului fraţilor săi” {PP 236.5}
(Ver 22-26).
Iacov a fost întotdeauna un om al unei profunde şi înflăcărate afecţiuni; iubirea sa pentru fiii săi era puternică şi gingaşă, iar mărturia sa de pe patul de moarte, pentru ei, nu a fost expresia părtinirii sau a resentimentelor. El îi iertase pe toţi şi i-a iubit până la sfârşit. Gingăşia sa părintească n-a putut găsi expresie decât în cuvinte de încurajare şi speranţă; dar puterea lui Dumnezeu se odihnea asupra lui şi, sub influenţa Inspiraţiei, el a fost constrâns să declare adevărul, oricât de dureros ar fi fost lucrul acesta. {PP 237.1}
O dată pronunţată ultima binecuvântare, Iacov a repetat însărcinarea cu privire la locul îngropării sale: „Eu am să fiu adăugat la poporul meu; deci să mă îngropaţi împreună cu părinţii mei … în peştera din ogorul Macpela”. „Acolo au îngropat pe Avraam şi pe Sara, nevasta lui; acolo au îngropat pe Isaac şi Rebeca, nevasta lui; şi acolo am îngropat eu pe Lea” (Ver 29-31). Astfel, ultimul act al vieţii sale a fost acela de a mărturisi credinţa sa în făgăduinţa lui Dumnezeu. {PP 237.2}
Cei din urmă ani ai lui Iacov au venit ca un amurg de linişte şi odihnă după o zi de zbucium şi oboseală. Norii se adunaseră întunecoşi deasupra cărării sale şi totuşi soarele lui a apus în seninătate şi strălucirea cerului i-a iluminat ceasul despărţirii. Scriptura spune: „Spre seară se va arăta lumina” (Zaharia 14, 7). „Uită-te bine la cel fără prihană şi priveşte pe cel fără vicleşug; căci sfârşitul omului acestuia este pacea” (Psalmii 37, 37). {PP 237.3}
Iacov păcătuise şi a suferit mult. Mulţi ani de trudă, de griji şi necazuri fuseseră partea lui, din ziua când marele lui păcat l-a obligat să fugă din corturile tatălui său. Un fugar fără casă, despărţit de mama sa, pe care nu avea s-o mai vadă niciodată; muncind din greu şapte ani pentru aceea pe care o iubea, numai pentru a fi înşelat în mod josnic; trudind douăzeci de ani în slujba unei rude lacome şi apucătoare; văzând cum îi sporeşte averea şi îi cresc copiii în jurul său, dar aflând puţină bucurie în familia sa, mereu în ceartă şi dezbinată; amărât din cauza ocării suferite de fiica sa şi a răzbunării fraţilor ei, de moartea Rahelei, de nelegiuirea împotriva firii săvârşită de Ruben, de păcatul lui Iuda, de cruda înşelăciune şi răutatea date pe faţă în dreptul lui Iosif. Cât de lungă şi întunecată este lista relelor date la iveală. Astfel, el a cules unul după altul roadele acelei dintâi fapte rele. Mereu şi mereu a văzut repetându-se printre fiii săi păcatele de care el însuşi se făcuse vinovat. Dar, oricât de amară fusese lecţia, ea şi-a îndeplinit menirea. Mustrarea, deşi dureroasă, adusese totuşi „roada dătătoare de pace a neprihănirii” (Evrei 12, 11 u.p.). {PP 237.4}
Inspiraţia a înregistrat cu credincioşie greşelile oamenilor buni, ale acelora care au fost distinşi prin favoarea făcută lor de Dumnezeu; în adevăr, greşelile lor sunt prezentate mai amănunţit decât virtuţile lor. Acesta a fost şi a rămas un subiect de uimire pentru mulţi şi a dat şi mai dă încă celor necredincioşi ocazia de a lua Biblia în derâdere. Dar lucrul acesta este una dintre dovezile cele mai puternice în favoarea adevărului prezentat în Scripturi, şi anume că faptele nu sunt acoperite şi păcatele personajelor de seamă ale ei nu sunt trecute cu vederea. Mintea oamenilor este atât de mult stăpânită de prejudecăţi, încât nu este cu putinţă ca istoria scrisă de oameni să fie cu totul imparţială. Dacă Biblia ar fi fost scrisă de persoane neinspirate, atunci fără îndoială că ea ar fi înfăţişat caracterul persoanelor onorate de ea într-o lumină mult mai elogioasă. Dar aşa cum este, noi avem în ea un raport corect al experienţelor lor. {PP 238.1}
Oamenii care au fost onoraţi de Dumnezeu şi cărora El le-a încredinţat mari răspunderi au fost adesea biruiţi de ispite şi au păcătuit, la fel cum şi noi astăzi ne luptăm, ne clătinăm şi adesea cădem în greşeli. Viaţa lor, cu toate greşelile şi faptele lor nevrednice, este descoperită înaintea noastră, atât pentru încurajarea noastră, cât şi pentru avertizarea noastră. Dacă ei ar fi fost înfăţişaţi fără nici o greşeală, noi, cu natura noastră păcătoasă, am fi ajuns la disperare cu greşelile şi abaterile noastre. Dar, văzând cum alţii s-au luptat trecând prin descurajări la fel ca ale noastre, cum au fost înfrânţi de ispite ca şi noi, şi totuşi s-au îmbărbătat iarăşi şi au biruit prin harul lui Dumnezeu, şi noi suntem încurajaţi în alergarea noastră după neprihănire. După cum şi ei, deşi uneori erau daţi înapoi, au recâştigat locul unde fuseseră mai înainte şi au fost binecuvântaţi de Dumnezeu, tot astfel şi noi putem fi biruitori în puterea lui Hristos. Pe de altă parte, raportul vieţii lor poate sluji ca o avertizare pentru noi. El arată că Dumnezeu nu va socoti nevinovat pe cel vinovat. El vede păcatul chiar şi în oamenii cei mai privilegiaţi şi se poartă cu ei chiar mai sever decât cu aceia care au mai puţină lumină şi răspundere. {PP 238.2}
După înmormântarea lui Iacov, teama a pus din nou stăpânire pe inimile fraţilor lui Iosif. Cu toată bunătatea pe care el a manifestat-o faţă de ei, conştienţa vinovăţiei i-a făcut neîncrezători şi bănuitori. Poate că el nu făcuse altceva decât să-şi amâne răzbunarea, din consideraţie pentru tatăl lor şi acum avea să le aplice pedeapsa mult amânată pentru fărădelegea lor. Ei n-au îndrăznit să vină personal înaintea lui, dar i-au trimis un mesaj: „Tatăl tău a dat porunca aceasta înainte de moarte: «Aşa să vorbiţi lui Iosif: Oh! iartă nelegiuirea fraţilor tăi şi păcatul lor, căci ţi-au făcut rău!» Iartă acum păcatul robilor Dumnezeului tatălui tău” (Geneza 50, 16-17). Acest mesaj l-a mişcat până la lacrimi pe Iosif şi, încurajaţi de lucrul acesta, fraţii săi au venit şi s-au aruncat la pământ înaintea lui şi au zis: „Suntem robii tăi”. Iubirea lui Iosif faţă de fraţii săi era profundă şi neegoistă şi a fost îndurerat la gândul că ei îl considerau capabil să nutrească un spirit de răzbunare. „Fiţi fără teamă”, a spus el, „căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău; dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede astăzi, şi anume să scape viaţa unui popor în mare număr. Fiţi dar fără teamă, căci eu vă voi hrăni, pe voi şi pe copiii voştri” (Ver 19-21). {PP 239.1}
Viaţa lui Iosif este o ilustrare a vieţii lui Hristos. Invidia a fost aceea care i-a determinat pe fraţii lui Iosif să-l vândă ca sclav; ei nădăjduiau să-l împiedice astfel să ajungă mai mare decât ei. şi când a fost dus în Egipt, lor le plăcea să creadă că nu aveau să mai fie necăjiţi cu visele lui şi că au înlăturat toate posibilităţile ca ele să se împlinească. Dar acţiunile lor au fost anihilate de Dumnezeu, făcând să aibă loc chiar lucrul pe care ei doreau să-l împiedice. Tot astfel şi preoţii şi mai marii iudeilor erau invidioşi pe Hristos, temându-se de faptul că El va îndepărta atenţia poporului de la ei. L-au omorât, pentru a-L împiedica să devină împărat, dar în felul acesta ei au făcut să aibă loc tocmai ceea ce nu doreau. {PP 239.2}
Iosif, prin rămânerea lui ca rob în Egipt, a devenit un salvator pentru familia tatălui său, şi totuşi faptul acesta n-a scăzut vinovăţia fraţilor săi. La fel, crucificarea lui Hristos de către vrăjmaşii Săi L-a făcut Răscumpărătorul omenirii, Mântuitorul neamului omenesc căzut, Cârmuitorul întregii lumi; dar crima ucigaşilor Săi a fost tot aşa de urâtă ca şi atunci când mâna providenţei lui Dumnezeu nu ar fi avut sub control evenimentele, ca ele să fie spre slava Sa şi binele omului. {PP 239.3}
După cum Iosif a fost vândut păgânilor de către propriii săi fraţi, la fel şi Hristos a fot vândut în mâinile celor mai înverşunaţi vrăjmaşi ai Săi de către unul dintre ucenicii Săi. Lui Iosif i-au fost aduse acuzaţii neadevărate şi a fost aruncat în temniţă datorită virtuţii sale; tot aşa şi Hristos a fost dispreţuit şi respins pentru că viaţa Lui neprihănită şi plină de lepădare de sine a fost o mustrare pentru păcat. Cu toate că nu se făcea vinovat de nici un rău, el a fost condamnat pe temeiul unor mărturii mincinoase. Iar răbdarea şi blândeţea lui Iosif, date pe faţă în timp de nedreptate şi opresiune, bucuria lui de a ierta şi nobila bunăvoinţă faţă de comportarea nenaturală a fraţilor săi reprezintă răbdarea Mântuitorului, care nu S-a plâns în faţa răutăţii şi necuviinţei oamenilor răi, şi iertarea Sa, acordată nu numai ucigaşilor Săi, ci tuturor acelora care vin la El, mărturisindu-şi păcatele şi căutând iertare. {PP 239.4}
Iosif a mai trăit cincizeci şi cinci de ani după moartea tatălui său. El a trăit să-i vadă „pe fiii lui Efraim până la al treilea neam; şi fiii lui Machir, fiul lui Manase, s-au născut pe genunchii lui” (Ver 22-23). El a fost martor la creşterea şi prosperitatea poporului său şi în toţi aceşti ani credinţa sa în faptul că Dumnezeu va readuce pe Israel în ţara făgăduinţei a fost nezdruncinată. {PP 240.1}
Când a simţit că i se apropie sfârşitul, el şi-a chemat rudele în jurul său. Oricât de onorat fusese în ţara lui faraon, Egiptul nu era pentru el decât locul exilului său; ultimul act al vieţii sale urma să arate că el şi-a legat soarta de Israel. Ultimele lui cuvinte au fost: „Dumnezeu vă va cerceta şi vă va face să vă suiţi din ţara aceasta în ţara pe care a jurat că o va da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov” (Ver 24). şi el luă un jurământ solemn din partea copiilor lui Israel că îi vor duce oasele cu ei, în ţara Canaanului. „Iosif a murit în vârstă de o sută zece ani. L-au îmbălsămat şi l-au pus într-un sicriu în Egipt” (Ver 26). Iar în decursul veacurilor de trudă care au urmat, acel sicriu, un aducător aminte al cuvintelor rostite de Iosif pe patul de moarte, a mărturisit pentru Israel că ei erau numai călători în Egipt şi i-a îndemnat să-şi păstreze nădejdea aţintită asupra ţării Făgăduinţei, pentru că timpul eliberării avea să vină cu siguranţă. {PP 240.2}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s