Capitolul 22 — Moise

Capitol bazat pe textele din Exod 1 până la Exod 4.
Pentru a-şi procura hrana necesară în timpul foametei, populaţia Egiptului a vândut împăratului vitele şi pământurile sale, iar în cele din urmă s-au dat pe ei înşişi ca robi pentru totdeauna. Iosif a luat în mod înţelept măsuri, pentru a-i scăpa din situaţia aceasta. El le-a îngăduit să devină arendaşi ai împăratului, păstrând ogoarele care erau acum ale împăratului şi plătind o dijmă anuală de o cincime din roadele muncii lor. Dar copiii lui Iacov nu erau obligaţi să împlinească astfel de condiţii. Datorită serviciului pe care Iosif îl făcuse naţiunii egiptene, nu numai că li s-a pus la dispoziţie o parte a ţării ca locuinţă a lor, dar au fost scutiţi de impozite; li s-a dat din belşug hrană în tot timpul cât a durat foametea. {PP 241.1}
Împăratul a recunoscut în mod public faptul că numai prin intervenţia milostivă a Dumnezeului lui Iosif se bucura Egiptul de belşug, în timp ce naţiunile celelalte piereau de foame. El a văzut, de asemenea, că modul de administrare al lui Iosif îmbogăţise foarte mult ţara şi recunoştinţa sa copleşea familia lui Iacov cu favoruri împărăteşti. {PP 241.2}
Dar, cu trecerea timpului, marele bărbat, căruia Egiptul îi datora atât de mult, şi generaţia care a fost binecuvântată de ostenelile lui au coborât în mormânt. şi „peste Egipt s-a ridicat un nou împărat, care nu cunoscuse pe Iosif” (Exod 1, 8). Nu în sensul că el n-ar fi cunoscut serviciile pe care Iosif le adusese naţiunii, dar nu voia să le recunoască şi astfel, atât cât era cu putinţă, voia să le dea uitării. „El a zis poporului: «Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decât noi. Veniţi să ne arătăm dibaci faţă de el, ca să nu crească, pentru ca nu cumva, dacă se va întâmpla un război, să se unească şi el cu vrăjmaşii noştri, să ne bată şi să iasă apoi din ţară»” (Ver 9-10). {PP 241.3}
La data aceea, izraeliţii ajunseseră deja foarte numeroşi; ei „s-au înmulţit, s-au mărit, au crescut şi au ajuns foarte puternici, şi s-a umplut ţara de ei” (Exod 1, 7). Sub grija ocrotitoare a lui Iosif şi bunăvoinţa împăratului care conducea atunci ţara, ei se întinseseră repede în toată ţara. Dar se păstraseră ca un neam aparte, deosebit, neavând nimic comun cu obiceiurile şi religia egiptenilor; iar acum, numărul lor mereu crescând trezise temerile împăratului şi ale poporului său, ca nu cumva, în caz de război, ei să se unească cu vrăjmaşii Egiptului. Cu toate acestea, legile interziceau izgonirea lor din ţară. {PP 241.4}
Împăratul şi sfetnicii lui nădăjduiseră să îi supună pe izraeliţi prin munci grele şi în acest fel să facă să li se micşoreze numărul şi să zdrobească spiritul lor independent. Neizbutind să-şi ajungă scopul, ei au recurs la măsuri şi mai crude. Au fost date porunci femeilor a căror ocupaţie le dădea posibilitatea să aducă la îndeplinire aceste porunci, şi anume să ucidă la naştere pruncii evrei de parte bărbătească. Satana era inspiratorul acestui plan. El ştia că din mijlocul poporului Israel se va ridica un eliberator; şi, inspirându-l pe împărat să poruncească nimicirea copiilor lor, el spera să facă fără efect planul divin. Dar femeile s-au temut de Dumnezeu şi n-au îndrăznit să execute porunca aceea crudă. Domnul a privit cu plăcere la purtarea lor şi a făcut ca ele să prospere. {PP 242.1}
Împăratul, mâniat pentru că planul său nu izbutise, a făcut ca porunca să fie mai aspră şi mai cuprinzătoare. Întreaga naţiune a fost chemată să vâneze şi să ucidă victimele neajutorate. „Atunci Faraon a dat următoarea poruncă la tot poporul: «Să aruncaţi în râu pe orice băiat care se va naşte şi să lăsaţi pe toate fetele să trăiască»” (Exod 1, 22). {PP 242.2}
În timp ce acest decret era în plină putere, lui Amram şi Iochebed, izraeliţi pioşi din seminţia lui Levi, li s-a născut un fiu. Copilul era „frumos” şi părinţii, crezând că timpul eliberării lui Israel se apropia şi că Dumnezeu va ridica un eliberator pentru poporul Său, s-au hotărât să nu îngăduie uciderea pruncului. Credinţa în Dumnezeu le-a întărit inimile şi „nu s-au lăsat înspăimântaţi de porunca împăratului” (Evrei 11, 23). {PP 242.3}
Mama a izbutit să ţină copilul ascuns timp de trei luni. Apoi, văzând că nu mai era posibil să-l păstreze în siguranţă, a pregătit un coşuleţ de papură, izolându-l cu lut şi smoală, ca să nu intre apă în el; apoi, după ce a aşezat pruncul înăuntru, l-a pus în păpurişul de la malul râului. N-a îndrăznit să rămână pentru a-l păzi, ca nu cumva viaţa copilului, ca şi viaţa ei să fie primejduite; dar sora lui, Maria, a zăbovit prin apropiere, în aparenţă cu totul indiferentă, dar de fapt urmărind cu înfrigurare să vadă ce se va întâmpla cu frăţiorul ei. Dar mai erau şi alţi veghetori. Rugăciunile fierbinţi ale mamei îl predaseră pe copilul ei în grija lui Dumnezeu; şi îngeri nevăzuţi pluteau pe deasupra singuraticului său loc de odihnă. Îngerii au îndrumat-o spre acel loc pe fiica lui faraon. Curiozitatea ei a fost trezită de coşuleţul acela şi, privind la copilaşul frumos din el, ea înţelese dintr-o privire toată întâmplarea. Lacrimile pruncului i-au trezit compătimirea şi simpatia ei s-a îndreptat spre mama aceea necunoscută care a recurs la acest mijloc pentru a păstra viaţa odorului ei. Ea se hotărî să-l scape; îl va adopta, ca fiind propriul ei fiu. {PP 243.1}
Maria urmărise pe ascuns orice mişcare; dându-şi seama că pruncul este privit cu duioşie, îndrăzni să se apropie şi, în cele din urmă, spuse: „Să mă duc să-ţi chem o doică dintre femeile evreilor, ca să-ţi alăpteze copilul?” şi i s-a dat voie. Sora se grăbi să se ducă la mama ei cu vestea fericită şi, fără întârziere, s-a întors cu ea înaintea fiicei lui faraon: „Ia copilul acesta, alăptează-mi-l, şi îţi voi plăti”, spuse prinţesa. {PP 243.2}
Dumnezeu ascultase rugăciunile mamei; credinţa ei fusese răsplătită. Cu profundă recunoştinţă, ea a început să-şi îndeplinească sarcina fericită şi de-acum lipsită de griji. Cu credincioşie a folosit ocazia pe care o avea de a-l educa pe copilul ei pentru Dumnezeu. Ea avea încredere că acesta fusese păstrat cu viaţă în vederea unei mari lucrări şi mai ştia că, în curând, el trebuia să fie predat mamei sale imperiale, unde avea să fie înconjurat de influenţe care vor tinde să-l îndepărteze de Dumnezeu. Toate acestea au făcut-o să fie mai plină de râvnă şi mai grijulie în învăţătura pe care i-o dădea decât în aceea pe care o dăduse celorlalţi copii ai ei. S-a străduit să-i umple mintea cu simţământul temerii de Dumnezeu şi al iubirii pentru adevăr şi dreptate, rugându-se cu stăruinţă să fie ferit de orice influenţă stricăcioasă. Ea i-a arătat nebunia şi păcătoşenia idolatriei şi l-a învăţat de mic să se plece şi să se închine viului Dumnezeu, singurul care-l putea auzi şi ajuta în orice situaţii grele. Ea l-a ţinut pe băiat cât a putut mai mult, dar a fost nevoită să-l predea pe la vârsta de doisprezece ani. {PP 243.3}
Din umila sa căsuţă, el a fost luat şi dus în palatul regal, la fiica lui faraon, „şi el i-a fost fiu”. Dar chiar şi aici, el n-a uitat învăţăturile pe care le-a primit în copilărie. Lecţiile învăţate lângă mama sa nu puteau fi uitate. Ele erau ca un scut împotriva mândriei, necredinţei şi a viciului ce înfloreau în mijlocul strălucirii de la curte. {PP 244.1}
Cât de larg cuprinzătoare în urmările ei a fost influenţa acelei singure femei evreice, şi aceea o exilată şi o sclavă! Întregul viitor al vieţii lui Moise, marea misiune pe care el a adus-o la îndeplinire în calitate de conducător al lui Israel dau mărturie despre importanţa lucrării unei mame creştine. Nu există o altă lucrare care să-i poată sta alături. Într-o foarte mare măsură, mama ţine în mâinile sale destinul copiilor ei. Ea se ocupă cu dezvoltarea minţii şi a caracterului, lucrând nu numai pentru prezent, ci şi pentru veşnicie. Ea seamănă seminţe ce vor răsări şi vor aduce roade fie spre bine, fie spre rău. Lucrarea ei nu este aceea de a picta pe pânză un chip frumos sau a-l dăltui în marmură, ci de a imprima într-un suflet omenesc chipul divin. În mod deosebit în timpul primilor ani, stă asupra ei răspunderea de a forma caracterul copiilor ei. Impresiile făcute acum asupra minţii lor în dezvoltare vor rămâne de-a lungul întregii lor vieţi. Părinţii trebuie să îndrume învăţătura şi educaţia copiilor lor în timpul când aceştia sunt destul de mici, cu scopul ca ei să poată fi creştini. Ei sunt în grija noastră ca să fie instruiţi nu ca moştenitori ai unui tron imperial de pe acest pământ, ci ca împăraţi pentru Dumnezeu, pentru ca să domnească de-a lungul veacurilor nesfârşite. {PP 244.2}
Fiecare mamă să-şi dea seama că clipele ei sunt preţioase; lucrarea ei va fi probată în ziua solemnă a socotelilor. Atunci se va vedea că multe din greşelile şi nelegiuirile bărbaţilor şi femeilor s-au datorat neştiinţei şi neglijenţei acelora a căror datorie a fost să călăuzească picioarele lor de copil pe calea cea bună. Atunci se va afla că mulţi dintre aceia care au fost o binecuvântare pentru lume cu lumina geniului, adevărului şi sfinţeniei îşi datorează principiile, care au fost izvorul principal al influenţei şi succesului lor, unei mame creştine, care se ruga. {PP 244.3}
La curtea lui faraon, Moise a primit cea mai înaltă educaţie civilă şi militară. Monarhul luase hotărârea de a face din nepotul adoptiv urmaşul său la tron, iar tânărul era educat pentru această poziţie înaltă. „Moise a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor, şi era puternic în cuvinte şi în fapte” (Faptele Apostolilor 7, 22). Iscusinţa lui de conducător militar i-a câştigat favoarea oştirii Egiptului şi, în general, era privit ca un om cu un caracter cu totul deosebit. Satana fusese înfrânt în planurile sale. Chiar decretul prin care copiii evrei fuseseră daţi morţii a fost folosit de Dumnezeu pentru pregătirea şi educarea viitorului conducător al poporului Său. {PP 245.1}
Bătrânii lui Israel au fost învăţaţi de către îngeri că timpul pentru eliberarea lor era aproape şi că Moise era omul pe care Dumnezeu avea să-l folosească pentru a aduce la îndeplinire această lucrare. Tot îngerii au fost aceia care i-au făcut cunoscut lui Moise că Iehova l-a ales ca să rupă lanţurile robiei poporului său. Închipuindu-şi că ei aveau să-şi obţină libertatea prin forţa armelor, el se aştepta să conducă armata poporului Israel împotriva armatelor Egiptului. Având lucrul acesta în vedere, Moise şi-a păzit inima, ca nu cumva ataşamentul său faţă de mama adoptivă sau de faraon să-l împiedice să facă voia lui Dumnezeu. {PP 245.2}
După legile Egiptului, toţi aceia care se suiau pe tronul faraonilor trebuia să devină membri ai castei preoţeşti; iar Moise, ca moştenitor sigur, trebuia să fie iniţiat în tainele religiei naţionale. Această sarcină a fost încredinţată preoţilor. Dar, cu toate că era un student neobosit şi zelos, el n-a putut fi făcut să ia parte la adorarea zeilor. A fost ameninţat cu pierderea coroanei şi avertizat că va fi dezmoştenit de prinţesă dacă va stărui în devotamentul său faţă de credinţa evreilor. Dar el a rămas nezdruncinat în hotărârea sa, de a nu aduce închinare decât singurului Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului. El discuta cu preoţii şi cu adoratorii zeilor, arătându-le nebunia închinării lor superstiţioase la obiecte neînsufleţite. Nimeni nu era în stare să răstoarne argumentele sale sau să-i schimbe hotărârea. Cu toate acestea, pentru un timp, neînduplecarea sa a fost trecută cu vederea datorită înaltei poziţii, cum şi datorită favorii de care se bucura atât din partea împăratului, cât şi din partea poporului. {PP 245.3}
„Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. {PP 245.4}
El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire” (Evrei 11, 24-26). Moise era pregătit să ocupe un loc de frunte printre oamenii mari ai lumii, să strălucească în curţile celei mai glorioase împărăţii şi să înalţe sceptrul puterii ei. Puterea lui intelectuală îl situează mai presus de oamenii mari ai lumii din toate veacurile. Ca istoric şi poet, ca filosof, conducător de oşti şi legiuitor, el este fără egal. Dar, cu toate că avea lumea înaintea sa, Moise a avut tăria morală de a refuza perspectivele îmbietoare ale bogăţiei, măririi şi faimei, alegând mai degrabă „să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului”. {PP 246.1}
Moise fusese învăţat cu privire la răsplata de pe urmă, ce avea să fie dată slujitorilor umili şi ascultători ai lui Dumnezeu, şi, prin comparaţie, pentru el câştigul lumesc nu avea nici o valoare. Palatul magnific al lui faraon şi tronul monarhului erau ademenitoare pentru Moise; dar el ştia că plăceri păcătoase, care-i făceau pe oameni să uite de Dumnezeu, se aflau la curţile domneşti. El privea dincolo de palatul luxos, dincolo de coroana împăratului, la onorurile cele mari ce vor fi date sfinţilor Celui Prea Înalt, într-o împărăţie nemânjită de păcat. Prin credinţă, el a văzut o coroană nepieritoare pe care Împăratul cerurilor o va aşeza pe fruntea biruitorului. Această credinţă l-a făcut în stare să se depărteze de domnii acestei lumi şi să se unească cu poporul cel umil, sărac şi dispreţuit, care a ales să asculte mai degrabă de Dumnezeu decât să slujească păcatului. {PP 246.2}
Moise a rămas la curtea lui faraon până la vârsta de patruzeci de ani. Gândurile lui se îndreptau adesea către starea nenorocită în care se afla poporul său şi i-a cercetat pe fraţii săi în robia lor, încurajându-i cu asigurarea că Dumnezeu va lucra pentru eliberarea lor. Adesea, cuprins de indignare la vederea nedreptăţii şi apăsării, ardea de dorinţa de a răzbuna nedreptăţile. Într-o zi, pe când se afla la câmp, văzând un egiptean cum bate un israelit, a alergat şi l-a ucis pe egiptean. În afara israelitului, nu mai văzuse nimeni cele întâmplate şi Moise a îngropat imediat trupul în nisip. De acum, el s-a arătat gata să apere cauza poporului şi nădăjduia să-i vadă ridicându-se pentru a-şi redobândi libertatea. El „credea că fraţii lui vor pricepe că Dumnezeu, prin mâna lui, le va da izbăvirea; dar n-au priceput” (Faptele Apostolilor 7, 25). Ei nu erau încă pregătiţi pentru libertate. În ziua următoare, Moise a văzut doi evrei certându-se, dintre care unul, în mod evident, era vinovat. Moise l-a mustrat pe cel care începuse cearta, dar imediat el s-a răzbunat pe cel care-l mustra, tăgăduindu-i dreptul de a se amesteca, acuzându-l în mod josnic de crimă: „Cine te-a pus pe tine mai mare şi judecător peste noi?” spuse el. „Nu cumva ai de gând să mă omori şi pe mine, cum ai omorât pe egipteanul acela?” (Exod 2, 14). {PP 246.3}
Întreaga problemă a ajuns repede la cunoştinţa egiptenilor şi, foarte mult exagerată, a ajuns curând la urechile lui faraon. Împăratului i-a fost prezentată fapta aceasta ca însemnând foarte mult — Moise urmărea să-şi ridice poporul împotriva egiptenilor, spre a răsturna stăpânirea şi pentru a se aşeza pe tron; astfel, atâta vreme cât el era în viaţă, împărăţia nu avea să fie în siguranţă. Monarhul a hotărât de îndată ca el să fie omorât; dar, dându-şi seama de primejdia ce-l ameninţa, Moise a încercat să scape, fugind spre Arabia. {PP 247.1}
Domnul l-a călăuzit în drumul său şi el a găsit adăpost la Ietro, preot şi prinţ din Madian, care era, de asemenea, un adorator al lui Dumnezeu. După un timp, Moise s-a căsătorit cu una dintre fiicele lui Ietro; şi acolo, în slujba socrului său, ca păzitor al turmelor sale, Moise a rămas patruzeci de ani. {PP 247.2}
Omorându-l pe egiptean, Moise a căzut şi el în aceeaşi greşeală pe care au săvârşit-o adesea şi părinţii neamului său, şi anume de a lua în propriile mâini lucrarea pe care Dumnezeu făgăduise că o va îndeplini. Nu era voia lui Dumnezeu să-l elibereze pe poporul Său prin război, aşa cum gândea Moise, ci prin tăria cea mare a puterii Sale, pentru ca gloria să fie a Lui, şi numai a Lui. Cu toate acestea, chiar acest act pripit a fost folosit de către Dumnezeu pentru aducerea la îndeplinire a planurilor Sale. Moise nu era pregătit pentru marea sa lucrare. El mai avea de învăţat aceeaşi lecţie a credinţei, pe care Avraam şi Iacov o învăţaseră, şi anume să nu se sprijine pe tăria şi înţelepciunea omenească, ci pe puterea lui Dumnezeu pentru împlinirea făgăduinţelor Sale. şi mai erau şi alte lecţii pe care, în mijlocul singurătăţii munţilor, Moise trebuia să le înveţe. În şcoala lepădării de sine şi a greutăţilor, el trebuia să înveţe răbdarea şi stăpânirea pasiunilor. Înainte ca să poată cârmui cu înţelepciune, el trebuia să înveţe să asculte. Inima lui trebuia să fie în deplină armonie cu Dumnezeu, înainte ca el să fie în stare să-l înveţe pe Israel cunoaşterea voii Sale. Prin propria sa experienţă, el trebuia să fie pregătit să se poarte cu grijă părintească faţă de toţi aceia care aveau nevoie de ajutorul său. {PP 247.3}
Omul s-ar fi dispensat de acea lungă perioadă de muncă şi rămânere în obscuritate, socotind-o ca o mare pierdere de timp. Dar Înţelepciunea Infinită l-a chemat pe cel care avea să devină cârmuitorul poporului Său să petreacă patruzeci de ani, îndeplinind lucrarea umilă a unui păstor. Deprinderile astfel dezvoltate, şi anume de a purta de grijă, de a se lepăda de sine şi de a se îngriji cu blândeţe de turma sa, aveau să-l pregătească să devină păstorul plin de milă şi îndelung răbdător al lui Israel. Nici un avantaj, pe care educaţia sau cultura omenească îl putea da, nu putea înlocui această experienţă. {PP 247.4}
Moise învăţase multe lucruri de care trebuia să se dezveţe. Influenţele care-l înconjuraseră în Egipt — iubirea mamei sale adoptive, poziţia sa înaltă ca nepot al împăratului, risipa în toate privinţele, rafinamentul, subtilităţile şi misticismul unei religii false, splendoarea închinării idolatre, măreţia solemnă a arhitecturii şi sculpturii — toate acestea lăsaseră urme adânci asupra minţii sale în dezvoltare şi, într-o măsură oarecare, modelaseră obiceiurile şi caracterul său. Timpul, schimbarea condiţiilor şi a locului şi comuniunea cu Dumnezeu puteau să îndepărteze aceste influenţe. Din partea lui Moise însuşi se cerea o luptă ca, pentru propria sa viaţă, să lepede ce era greşit şi să accepte adevărul, dar Dumnezeu avea să fie ajutorul său atunci când lupta avea să fie prea grea pentru puterea omenească. {PP 248.1}
În toţi aceia care sunt aleşi să aducă la îndeplinire o lucrare pentru Dumnezeu se vede elementul omenesc. Cu toate acestea, ei nu sunt oameni care să aibă un caracter şi obiceiuri stereotipe şi care să fie mulţumiţi să rămână în starea aceea. Ei doresc cu înfocare să primească înţelepciune de la Dumnezeu şi să înveţe să lucreze pentru El. Apostolul spune: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” (Iacov 1, 5). Dar Dumnezeu nu va da oamenilor lumina dumnezeiască atâta vreme cât ei sunt mulţumiţi să rămână în întuneric. Pentru ca să primească ajutorul lui Dumnezeu, omul trebuie să-şi pună propria sa minte la lucru, spre a putea realiza marea schimbare ce trebuie săvârşită în el. El trebuie să fie trezit la o viaţă de rugăciune zeloasă şi stăruitoare şi plină de eforturi. Deprinderile şi obiceiurile rele trebuie să fie lepădate şi biruinţa poate fi câştigată numai printr-o străduinţă hotărâtă de a corecta aceste greşeli şi a trăi conform cu principiile cele drepte. Mulţi nu ajung niciodată la înălţimea pe care ar putea s-o atingă, pentru că aşteaptă ca Dumnezeu să facă în locul lor lucrul pentru care El le-a dat putere să-l facă singuri. Toţi aceia care sunt capabili să fie de folos trebuie să fie educaţi printr-o severă disciplină morală şi intelectuală, şi Dumnezeu îi va sprijini, unind puterea divină cu eforturile omeneşti. {PP 248.2}
Ascuns în fortăreaţa munţilor, Moise era singur cu Dumnezeu. Templele măreţe ale Egiptului nu-i mai impresionau mintea cu superstiţiile şi falsitatea lor. În măreţia solemnă a dealurilor veşnice, el contempla maiestatea Celui prea Înalt şi, prin contrast, îşi dădea seama cât de lipsiţi de putere şi însemnătate erau zeii Egiptului. Numele Creatorului era scris pretutindeni. Moise avea simţământul că se află în prezenţa Sa şi că este copleşit de puterea Lui. Aici, mândria şi mulţumirea de sine s-au spulberat. În simplitatea aspră a vieţii din pustie, urmările vieţii sale de lux şi lipsite de griji din Egipt au dispărut. Moise a devenit un om răbdător, respectuos şi umil, „mai blând decât orice om de pe faţa pământului” (Numeri 12, 3), dar, în acelaşi timp, puternic în credinţa în Dumnezeul cel puternic al lui Iacov. {PP 248.3}
În timp ce anii, în scurgerea vremii, se derulau în veşnicie, iar el umbla din loc în loc cu turmele sale prin locuri singuratice, meditând la starea de oprimare a poporului său, şi-a reamintit de felul în care Dumnezeu S-a purtat cu părinţii săi, cum şi de făgăduinţele ce erau moştenirea poporului ales, iar rugăciunile sale pentru Israel se înălţau zi şi noapte. Îngeri din cer revărsau lumina lor în jurul lui. Aici, sub inspiraţia Duhului Sfânt, el a scris cartea Genezei. Anii lungi petrecuţi în mijlocul singurătăţii pustiei au fost bogaţi în binecuvântări, nu numai pentru Moise şi poporul său, ci pentru lumea întreagă, în decursul tuturor veacurilor ce aveau să vină. {PP 251.1}
„După multă vreme, împăratul Egiptului a murit; şi copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei şi scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea, pe care li le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit strigătele lor şi şi-a adus aminte de legământul făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov. Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel şi a luat cunoştinţă de ei” (Exod 2, 23-25). Sosise timpul pentru eliberarea lui Israel. Dar planul lui Dumnezeu urma să fie adus la îndeplinire într-un mod în care mândria omenească să fie copleşită de dispreţ. Eliberatorul trebuia ca, la început, să fie un simplu păstor, având în mână numai un toiag; dar Dumnezeu avea să facă din acel toiag simbolul puterii Sale. Mânându-şi într-o zi turmele lângă Horeb, „muntele lui Dumnezeu”, Moise a văzut un rug în flăcări; ramurile, frunzele şi tulpina, toate erau în flăcări, şi totuşi părea că nu se consumă deloc. El s-a apropiat să vadă mai bine minunea aceea, când o voce îl strigă pe nume din mijlocul flăcărilor. Cu buze tremurătoare, el răspunse: „Iată-mă!” El a fost avertizat să nu se apropie nerespectuos de acel loc. „Scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt…. Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”. El era Acela care, ca Înger al legământului, Se descoperise părinţilor săi în veacurile trecute. şi „Moise şi-a ascuns faţa căci se temea să privească pe Dumnezeu”. {PP 251.2}
Umilinţa şi respectul ar trebui să caracterizeze purtarea tuturor acelora care vin în prezenţa lui Dumnezeu. În Numele lui Isus, noi putem veni înaintea Sa cu încredere, dar nu trebuie să ne apropiem de El cu îndrăzneală şi încumetare, ca şi când El ar fi pe aceeaşi treaptă cu noi. Sunt unii oameni care se adresează marelui, atotputernicului şi sfântului Dumnezeu, care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, ca şi când s-ar adresa cuiva care este deopotrivă cu ei sau chiar unuia mai prejos decât ei. Sunt unii oameni care se poartă în casa Lui cum nu s-ar încumeta să se poarte în camera de audienţă a unui conducător pământesc. Aceştia să-şi aducă aminte că se află în faţa Aceluia pe care Îl adoră serafimii şi în prezenţa căruia îngerii îşi acoperă feţele. Dumnezeu trebuie să fie foarte mult onorat; toţi aceia care îşi dau într-adevăr seama de prezenţa Lui se vor pleca în umilinţă înaintea Lui şi, asemenea lui Iacov, când a privit descoperirea lui Dumnezeu, vor striga: „Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” (Geneza 28, 17). {PP 252.1}
În timp ce Moise aştepta înaintea lui Dumnezeu într-o teamă plină de respect, cuvintele ce i se adresau continuară: „Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna egiptenilor şi să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară unde curge lapte şi miere…. Acum vino, Eu te voi trimite la Faraon, şi vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel” (Exod 3, 7-10). {PP 252.2}
Uimit şi înspăimântat din cauza poruncii, Moise s-a dat înapoi zicând: „Cine sunt eu ca să mă duc la Faraon, şi să scot din Egipt pe copiii lui Israel?” Răspunsul a fost: „Eu voi fi negreşit cu tine; şi iată care va fi pentru tine semnul că Eu te-am trimis: după ce vei scoate pe popor din Egipt, veţi sluji lui Dumnezeu pe muntele acesta” (Exod 3, 11-12). {PP 252.3}
Moise se gândea la greutăţile pe care avea să le întâmpine, la orbirea, ignoranţa şi necredinţa poporului său, dintre care mulţi erau cu totul lipsiţi de orice cunoaştere a lui Dumnezeu. „Iată”, a zis el, „când mă voi duce la copiii lui Israel şi le voi spune: «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi», şi mă vor întreba: «Care este numele Lui?» ce le voi răspunde?” (Ver 13). Răspunsul a fost: {PP 252.4}
„EU SUNT CEL CE SUNT”. „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: «Cel ce Se numeşte EU SUNT m-a trimis la voi»” (Ver 14). {PP 253.1}
Lui Moise i s-a poruncit să-i adune mai întâi pe bătrânii lui Israel, pe cei mai de seamă şi cei mai drepţi dintre ei, care au suferit mult din cauza robiei, şi să le facă cunoscut un cuvânt din partea lui Dumnezeu, cu o făgăduinţă a eliberării. Apoi, el trebuia să meargă împreună cu bătrânii înaintea împăratului şi să-i spună: {PP 253.2}
„Domnul, Dumnezeul evreilor, S-a întâlnit cu noi. Dă-ne voie să mergem cale de trei zile în pustie, ca să aducem jertfe Domnului, Dumnezeului nostru” (Ver 18). {PP 253.3}
Moise a fost mai dinainte avertizat că faraon se va împotrivi apelului de a-l lăsa pe Israel să plece. Cu toate acestea, curajul slujitorului lui Dumnezeu nu trebuia să se piardă, deoarece Domnul avea să facă din situaţia aceasta un prilej de a-şi manifesta puterea înaintea egiptenilor şi înaintea poporului Său. „Eu Îmi voi întinde mâna, şi voi lovi Egiptul cu tot felul de minuni, pe care le voi face în mijlocul lui. După aceea, are să vă lase să plecaţi” (Ver 20). {PP 253.4}
S-au dat, de asemenea, îndrumări cu privire la măsurile pe care aveau să le ia pentru călătorie. Domnul a zis: „şi când veţi pleca, nu veţi pleca cu mâinile goale. Fiecare femeie va cere de la vecina ei şi de la cea care locuieşte în casa ei vase de argint, vase de aur, şi haine” (Ver 22). Egiptenii se îmbogăţiseră din munca stoarsă prin silnicie de la izraeliţi şi, cum aceştia din urmă trebuia să pornească în călătorie spre noul lor cămin, era numai drept ca ei să ceară plata pentru anii lor de muncă grea. Ei trebuia să ceară obiecte de preţ, care puteau fi duse uşor, şi Dumnezeu avea să-i facă să capete trecere înaintea egiptenilor. Minunile mari care aveau să fie săvârşite pentru eliberarea lor aveau să-i umple de groază pe opresori, astfel încât cererile robilor aveau să fie împlinite. {PP 253.5}
Moise a văzut înaintea sa greutăţi ce păreau de netrecut. Ce dovadă îi putea da el poporului că într-adevăr Dumnezeu l-a trimis? „Iată”, a zis el, „că n-au să mă creadă, nici n-au să asculte de glasul meu. Ci vor zice: «Nu ţi s-a arătat Domnul»” (Exod 4, 1). I s-au dat acum dovezi care apelau la simţurile lui. I s-a spus să arunce toiagul la pământ. Când a făcut acest lucru, „toiagul s-a prefăcut într-un şarpe; şi Moise fugea de el” (Ver 3). I s-a poruncit să-l prindă şi acesta s-a făcut din nou toiag, în mâna sa. {PP 253.6}
A fost îndemnat să-şi vâre mâna în sân. El a ascultat şi când „a scos-o, mâna i se acoperise de lepră şi se făcuse albă ca zăpada”. Spunându-i-se să o pună din nou în sân, el a văzut, după ce a scos-o, că se făcuse la fel ca cealaltă. Prin aceste semne, Domnul l-a asigurat pe Moise că atât propriul Său popor, cât şi faraon aveau să fie convinşi că Cineva mai puternic decât împăratul Egiptului Se descoperea în mijlocul lor. {PP 254.1}
Dar slujitorul lui Dumnezeu era încă copleşit la gândul lucrării minunate şi neobişnuite ce-i stătea înainte. În îngrijorarea şi teama sa, el a încercat să prezinte ca o scuză neîndemânarea sa de a vorbi curgător: „Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea uşoară; şi cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de când vorbeşti Tu robului Tău; căci vorba şi limba îmi sunt încurcate” (Ver 10). El fusese plecat de atâta timp din Egipt, încât nu mai cunoştea bine şi nici nu mai putea folosi curgător limba aceasta, ca atunci când se afla în mijlocul lor. {PP 254.2}
Domnul i-a zis: „Cine a făcut gura omului? şi cine face pe om mut sau surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul?” (Ver 11). La aceasta a mai fost adăugată şi o altă asigurare a ajutorului divin: „Du-te dar; Eu voi fi cu gura ta, şi te voi învăţa ce vei avea de spus” (Ver 12). Dar Moise încă mai insista să fie aleasă o altă persoană mai competentă. La început, aceste scuze izvorau din umilinţa şi din simţământul nevredniciei; dar, după ce Domnul făgăduise că va îndepărta toate dificultăţile şi că în cele din urmă îi va da biruinţă deplină, atunci orice ezitare şi orice plângere cu privire la nevrednicia sa dovedeau neîncredere în Dumnezeu. Acest lucru cuprindea temerea că Dumnezeu nu este în stare să-l califice pentru marea lucrare la care El îl chemase sau că a făcut o greşeală în ceea ce priveşte alegerea omului. {PP 254.3}
Acum, Moise a fost îndreptat spre Aaron, fratele său mai mare, care, folosind zilnic limba egipteană, era în stare s-o vorbească în mod perfect. I s-a spus că Aaron venea în întâmpinarea sa. Următoarele cuvinte rostite de Domnul erau o categorică poruncă: {PP 254.4}
„Tu îi vei vorbi şi vei pune cuvintele în gura lui; şi Eu voi fi cu gura ta şi cu gura lui; şi vă voi învăţa ce veţi avea de făcut. El va vorbi poporului pentru tine, îţi va sluji drept gură, şi tu vei ţine pentru el locul lui Dumnezeu. Ia în mână toiagul acesta, cu care vei face semnele” (Exod 4, 15-17). Acum, el nu mai avea motive să mai opună vreo rezistenţă, căci orice pricină de scuză fusese dată la o parte. {PP 254.5}
Porunca divină dată lui Moise l-a găsit pe acesta lipsit de încredere în sine, greoi la vorbire şi timid. El era copleşit de simţământul nevredniciei sale de a fi port-vocea lui Dumnezeu pentru Israel. Dar, o dată ce a acceptat această lucrare, el a păşit în ea cu toată inima, punându-şi toată încrederea în Domnul. Măreţia acestei misiunii a chemat la lucru cele mai bune puteri ale minţii sale. Dumnezeu a binecuvântat această dispoziţie a sa de a asculta imediat şi el a devenit elocvent în vorbire, plin de nădejde, stăpân pe sine şi în totul pregătit pentru a săvârşi cele mai mari lucrări ce au fost date vreodată omului să le săvârşească. Acesta este un exemplu de ceea ce face Dumnezeu pentru întărirea caracterului acelora care se încred în totul în El şi se predau fără rezervă poruncii Sale. {PP 255.1}
Un om care acceptă răspunderile pe care Dumnezeu le aşează asupra lui şi, cu tot sufletul său, caută să se califice pentru a purta cum se cuvine aceste responsabilităţi va creşte în putere şi îndemânare. Oricât de umilă ar fi poziţia sa şi oricât de mărginită ar fi iscusinţa sa, acel om care, încrezându-se în puterea divină, va căuta să-şi împlinească lucrarea cu credincioşie va atinge adevărata mărire. Dacă Moise s-ar fi sprijinit numai pe puterea şi înţelepciunea sa şi ar fi acceptat în mod pripit această mare însărcinare, ar fi dat pe faţă completa lui nepregătire pentru o astfel de lucrare. Însă faptul că un om îşi dă seama de slăbiciunea lui este cel puţin o oarecare dovadă că este conştient de măreţia lucrării la care a fost chemat, cum şi de faptul că va face din Dumnezeu sfătuitorul şi tăria sa. {PP 255.2}
Moise s-a întors la socrul său şi şi-a exprimat dorinţa de a-şi vizita fraţii din Egipt. Ietro şi-a dat consimţământul, împreună cu binecuvântarea sa: „Du-te în pace”. Luându-şi soţia şi copiii, Moise a plecat la drum. El nu îndrăznise să destăinuiască scopul misiunii sale, ca nu cumva să nu li se îngăduie să-l însoţească. Dar, mai înainte de a ajunge în Egipt, el însuşi a socotit că este mai bine, pentru siguranţa lor, să-i trimită înapoi la căminul din Madian. {PP 255.3}
O teamă ascunsă de faraon şi egipteni, a căror mânie fusese aprinsă împotriva lui cu patruzeci de ani înainte, îl făcuse pe Moise să fie încă şi mai şovăitor de a se întoarce în Egipt; dar, după ce s-a hotărât să asculte porunca divină, Domnul i-a descoperit faptul că vrăjmaşii săi muriseră. {PP 255.4}
Pe când se afla pe drum, din Madian spre Egipt, Moise a primit o surprinzătoare şi teribilă avertizare cu privire la o situaţie neplăcută Domnului. Un înger i s-a înfăţişat într-un mod ameninţător, ca şi când ar fi vrut să-l nimicească de îndată. Nu i s-a dat nici o lămurire; dar Moise şi-a adus aminte că nesocotise una dintre poruncile Domnului. Cedând insistenţelor soţiei sale, el neglijase să supună ceremonialului circumciziunii pe fiul lor mai mic. El nu îndeplinise condiţia pe temeiul căreia copilul său putea fi îndreptăţit să aibă parte de binecuvântările legământului lui Dumnezeu cu Israel; iar o astfel de neglijenţă din partea unui conducător ales n-ar fi făcut altceva decât să slăbească puterea preceptelor dumnezeieşti asupra poporului. Sefora, temându-se ca soţul ei să nu fie omorât, a îndeplinit ea însăşi acest ceremonial, după care îngerul i-a îngăduit lui Moise să-şi continue călătoria. În misiunea sa pe lângă faraon, Moise avea să se afle într-o situaţie foarte primejdioasă; viaţa sa putea fi cruţată numai datorită protecţiei îngerilor sfinţi. Dar, atâta vreme cât trăia într-o vădită neglijare a unei datorii cunoscute, el nu avea să fie în siguranţă, căci nu putea fi ocrotit de îngerii lui Dumnezeu. În timpul strâmtorării ce va fi chiar înainte de venirea lui Isus Hristos, cei neprihăniţi vor fi apăraţi prin lucrarea îngerilor cereşti; dar nu va fi nici o siguranţă pentru cei ce calcă Legea lui Dumnezeu. Atunci, îngerii nu îi vor putea ocroti pe aceia care nesocotesc vreuna din poruncile divine. {PP 255.5
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s