Capitolul 25 — Exod

Capitol bazat pe textele din Exod 12, 34-51; 13-15.
Cu mijlocul încins, cu picioarele încălţate şi cu toiagul în mână, poporul Israel stătea gata, în picioare, fără glas, înmărmurit şi totuşi nădăjduind, în aşteptarea ordinului imperial, care să le spună să plece. Înainte de ivirea zorilor, ei au pornit la drum. În timpul plăgilor, pe când manifestarea puterii lui Dumnezeu aprinsese credinţa în inimile robilor şi aruncase groaza în asupritorii lor, izraeliţii se adunaseră în mod treptat în Gosen; cu toată graba plecării lor, se luaseră deja unele măsuri necesare organizării şi controlului mulţimii în mişcare, prin împărţirea lor în cete, sub îndrumarea unor conducători numiţi în scopul acesta. {PP 281.1}
şi au plecat „în număr de aproape şase sute de mii de oameni, care mergeau pe jos, afară de copii. O mulţime de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei” (Exod 12, 37-38). În această mulţime se aflau nu numai aceia care erau mânaţi de credinţa în Dumnezeul lui Israel, ci se afla, de asemenea, un foarte mare număr de oameni care doreau numai să scape de plăgi sau porniseră după mulţimea în mişcare numai din sentimentalism şi curiozitate. Această clasă de oameni a fost totdeauna o piedică şi o cursă pentru Israel. {PP 281.2}
De asemenea, poporul a luat cu el „turme însemnate de oi şi boi”. Acestea erau proprietatea izraeliţilor, care nu-şi vânduseră niciodată bunurile lor împăratului, aşa cum făcuseră egiptenii. Iacov şi fiii săi şi-au adus turmele şi cirezile cu ei în Egipt, unde se înmulţiseră foarte mult. Înainte de a părăsi Egiptul, poporul, sub îndrumarea lui Moise, a cerut o recompensă pentru munca lui neplătită, iar egiptenii erau prea nerăbdători să scape de prezenţa lor, spre a le refuza cererea. Robii au plecat încărcaţi cu prada luată de la asupritorii lor. {PP 281.3}
Ziua aceea a însemnat încheierea istoriei descoperite lui Avraam în viziune profetică, dată cu veacuri înainte: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu; şi pe urmă va ieşi de acolo cu mari bogăţii” (Geneza 15, 13-14).4 Cei patru sute de ani se împliniseră. „şi, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oştile Domnului au ieşit din ţara Egiptului” (Exod 12, 41). La plecarea lor din Egipt, izraeliţii duceau cu ei o moştenire preţioasă, oasele lui Iosif, care aşteptaseră atât de mult timp împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu şi care, în timpul anilor întunecoşi de robie, fuseseră o aducere aminte a izbăvirii lui Israel. {PP 281.4}
În loc de a urma calea directă spre Canaan, care trecea prin ţara filistenilor, Domnul le-a îndreptat mersul spre miazăzi, spre ţărmurile Mării Roşii. „Căci a zis Dumnezeu: «S-ar putea să-i pară rău poporului văzând războiul şi să se întoarcă în Egipt»” (Exod 13, 17). Dacă ar fi încercat să treacă prin ţara filistenilor, înaintarea lor ar fi fost stânjenită, căci filistenii îi considerau sclavi fugiţi de la stăpânii lor şi n-ar fi ezitat să se războiască cu ei. Izraeliţii erau slab pregătiţi pentru a se lupta cu poporul acela puternic şi războinic. De asemenea, ei Îl cunoşteau prea puţin pe Dumnezeu şi aveau puţină credinţă în El şi s-ar fi înspăimântat şi descurajat. Erau neînarmaţi şi nedeprinşi cu lupta, iar starea lor de spirit era deprimată datorită îndelungatei lor robii; erau stânjeniţi de femei şi copii, de turme şi cirezi. Conducându-i pe drumul spre Marea Roşie, Domnul S-a descoperit ca un Dumnezeu al milei şi al înţelepciunii. {PP 282.1}
„Au plecat din Sucot, şi au tăbărât la Etam, la marginea pustiei. Domnul mergea înaintea lor, ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă şi ziua, şi noaptea. Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopţii” (Exod 13, 20-22). Psalmistul spune: „A întins un nor, ca să-i acopere, şi focul, ca să lumineze noaptea” (Psalmii 105, 39; a se vedea, de asemenea, 1 Corinteni 10, 1-2). Stindardul Conducătorului lor nevăzut era totdeauna cu ei. Ziua, norul le arăta calea sau se întindea ca un acoperământ deasupra mulţimii. El servea ca apărare împotriva căldurii arzătoare, iar prin răcoarea şi umezeala lui aducea o înviorare milostivă în deşertul ars de soare şi însetat. Noaptea, el devenea un stâlp de foc, luminându-le tabăra şi asigurându-i fără încetare de prezenţa divină. {PP 282.2}
În unul dintre cele mai frumoase şi mai încurajatoare pasaje din cartea profetului Isaia, se face referire la stâlpul de nor şi de foc, spre a reprezenta grija lui Dumnezeu faţă de poporul Său, în marea luptă finală cu puterile răului. „Domnul va aşeza peste toată întinderea muntelui Sionului şi peste locurile lui de adunare un nor de fum ziua, şi un foc de flăcări strălucitoare noaptea. Da, peste toată slava va fi un adăpost, o colibă, ca umbrar împotriva căldurii zilei şi ca loc de adăpost şi de ocrotire împotriva furtunii şi ploii” (Isaia 4, 5-6). {PP 283.1}
Ei călătoreau prin întinderea tristă şi pustie. În inima lor începuseră deja să se întrebe încotro îi va duce drumul pe care au apucat; începeau să obosească de calea cea grea şi, în unele inimi, a început să încolţească teama că vor fi urmăriţi de egipteni. Dar norul mergea înainte şi ei îl urmau. şi iată că Domnul l-a îndrumat pe Moise să o ia într-o parte, într-un defileu muntos, şi să tabere lângă mare. I-a fost descoperit faptul că faraon avea să-i urmărească, dar că Dumnezeu avea să fie onorat prin izbăvirea lor. {PP 283.2}
În Egipt se răspândise vestea că copiii lui Israel, în loc să se oprească în deşert pentru a se închina, înaintau grăbiţi către Marea Roşie. Sfetnicii i-au făcut cunoscut lui faraon că robii lor fugiseră spre a nu se mai întoarce. Poporul îşi deplângea nebunia de a fi considerat că moartea primilor născuţi s-a datorat puterii lui Dumnezeu. Oamenii lor cei mari, revenindu-şi din teamă, au pus plăgile pe seama unor cauze naturale. „Ce am făcut, de am lăsat pe Israel să plece şi să nu ne mai slujească?” — a fost strigătul lor amar (Exod 14, 5 u.p.). {PP 283.3}
Faraon îşi strânse forţele, „şase sute de care de luptă şi toate carele Egiptului”, călăreţi, comandanţi şi pedestraşi. Împăratul însuşi, însoţit de oamenii de frunte ai împărăţiei sale, conducea armata atacatoare. Pentru a se asigura de ajutorul zeilor şi pentru ca în felul acesta să-şi asigure izbânda în această acţiune a lor, erau însoţiţi de preoţi. Împăratul era hotărât să-l intimideze pe Israel printr-o mare desfăşurare a puterii sale. Egiptenii se temeau ca nu cumva supunerea lor silită faţă de Dumnezeul lui Israel să-i facă să ajungă de râsul celorlalte naţiuni; dar, dacă aveau să pornească acum cu o mare desfăşurare a forţei lor şi să-i aducă înapoi pe fugari, atunci aveau să-şi recapete gloria şi să-şi recâştige serviciile robilor lor. {PP 283.4}
Evreii tăbărâseră lângă mare, ale cărei ape ridicau înaintea lor o barieră ce părea de netrecut, în timp ce la miazăzi un munte stâncos le oprea înaintarea. Deodată, ei au văzut în depărtare armuri strălucitoare şi care în mişcare, ce trădau avangarda unei mari oştiri. Pe măsură ce forţa aceasta se apropia, oştile Egiptului au fost văzute în acţiunea lor de urmărire. Groaza a umplut inimile izraeliţilor. Unii strigau către Domnul, dar cea mai mare parte alergau la Moise cu plângerile lor: „Nu erau oare morminte în Egipt, ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie? Ce ne-ai făcut, de ne-ai scos din Egipt? Nu-ţi spuneam noi în Egipt: «Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor, decât să murim în pustie»?” (Exod 14, 11-12). {PP 283.5}
Moise s-a tulburat foarte mult văzând că poporul său dă pe faţă atât de puţină credinţă în Dumnezeu, în ciuda faptului că în repetate rânduri fusese martor la manifestarea puterii Sale spre binele lor. Cum puteau ei să-l învinuiască de primejdiile şi greutăţile situaţiei lor, când el nu făcuse altceva decât să urmeze porunca expresă a lui Dumnezeu? Într-adevăr, nu exista nici o posibilitate de scăpare, decât dacă Dumnezeu Însuşi avea să intervină pentru izbăvire; dar pentru că au fost aduşi în această situaţie datorită faptului că au ascultat de îndrumările divine, Moise nu se temea de urmări. Răspunsul său liniştit şi plin de încredinţare adresat poporului a fost: „Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta; căci pe egiptenii aceştia, pe care-i vedeţi azi, nu-i veţi mai vedea niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi, staţi liniştiţi.” (Exod 14, 13-14). {PP 284.1}
Nu era un lucru uşor să faci ca oştile lui Israel să rămână în aşteptare înaintea Domnului. Lipsiţi de disciplină şi de stăpânire de sine, oamenii au ajuns violenţi şi neraţionali. Ei se aşteptau să cadă repede în mâinile opresorilor, iar vaietele şi plângerile lor erau zgomotoase şi puternice. Stâlpul cel minunat de nor fusese urmat ca un semn de la Dumnezeu de a merge înainte; dar acum se întrebau între ei dacă acesta nu prevestea cumva o mare nenorocire: căci nu-i dusese el oare de partea rea a muntelui, într-un loc unde nu exista trecere? În felul acesta, îngerul lui Dumnezeu era pentru mintea lor rătăcită ca un purtător de nenorocire. {PP 284.2}
Dar deodată, în timp ce oştile egiptene se apropiau, aşteptându-se să facă din ei o pradă uşoară, stâlpul de nor s-a ridicat în mod maiestuos spre cer, a trecut peste izraeliţi şi a coborât între ei şi oştile Egiptului. Un zid întunecos s-a aşezat între urmăriţi şi urmăritori. Egiptenii nu mai puteau vedea nicidecum tabăra evreilor, fiind astfel constrânşi să se oprească. Dar, pe când întunericul nopţii devenea tot mai adânc, zidul de nor a devenit o mare lumină pentru evrei, inundând întreaga tabără cu o strălucire ca în timpul zilei. {PP 284.3}
Atunci, nădejdea a revenit în inimile poporului Israel. Iar Moise a strigat către Domnul. „Domnul a zis lui Moise: «Ce rost au strigătele acestea? Spune copiilor lui Israel să pornească înainte. Tu, ridică-ţi toiagul, întinde-ţi mâna spre mare, şi despic-o; şi copiii lui Israel vor trece prin mijlocul mării, ca pe uscat»” (Exod 14, 15-16). {PP 287.1}
Psalmistul, descriind trecerea mării de către Israel, cânta: „ţi-ai croit un drum prin mare, o cărare prin apele cele mari, şi nu ţi s-au cunoscut urmele. Ai povăţuit pe poporul Tău ca pe o turmă, prin mâna lui Moise şi Aaron” (Psalmii 77, 19-20). Când Moise şi-a întins toiagul, apele s-au despărţit şi Israel a mers prin mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid de o parte şi de alta. Lumina din stâlpul de foc al lui Dumnezeu strălucea pe vârfurile înspumate ale valurilor şi lumina calea ce era tăiată ca o brazdă adâncă prin apele mării şi se pierdea în obscuritatea celuilalt ţărm îndepărtat. {PP 287.2}
„Egiptenii i-au urmărit: şi toţii caii lui Faraon, carele şi călăreţii lui au intrat după ei în mijlocul mării. În straja dimineţii, Domnul, din stâlpul de foc şi de nor, S-a uitat spre tabăra egiptenilor şi a aruncat învălmăşeală în tabăra egiptenilor” (Exod 14, 23-24). Norul misterios se transforma într-un stâlp de foc înaintea ochilor lor uimiţi. Tunetele au început să bubuie şi fulgerele să lumineze. „Norii au turnat apă cu găleata, tunetul a răsunat din nori şi săgeţile Tale au zburat în toate părţile. Tunetul Tău a izbucnit în vârtej de vânt, fulgerele au luminat lumea; pământul s-a mişcat şi s-a cutremurat” (Psalmii 77, 17-18). {PP 287.3}
Egiptenii au fost cuprinşi de confuzie şi spaimă. În mijlocul mâniei elementelor naturii, în care au auzit vocea unui Dumnezeu mâniat, ei au încercat să se retragă şi să fugă înspre ţărmul pe care-l părăsiseră. Dar Moise îşi întinse toiagul şi apele care erau îngrămădite, şuierând şi mugind, grăbite să-şi apuce prada, se aruncară împreună înghiţind armata egipteană în adâncurile lor întunecoase. {PP 287.4}
Când se iviră zorile, acestea îi descoperiră mulţimii lui Israel tot ce mai rămăsese din puternicii săi vrăjmaşi — grămezi de cadavre, îmbrăcate în zale, aruncate pe ţărm. Din primejdia cea mai îngrozitoare, o singură noapte a adus o deplină izbăvire. Mulţimea cea mare şi neajutorată — robi nedeprinşi cu luptele, femei, copii şi vite, având marea înaintea lor şi oştirea cea puternică a Egiptului ameninţându-i din spate — a văzut cum i se deschide calea prin apă, iar pe vrăjmaşi zdrobiţi chiar în clipa în care aşteptau biruinţa. Numai singur Dumnezeu le-a adus eliberarea şi către El s-au îndreptat şi inimile lor recunoscătoare şi pline de credinţă. Simţămintele lor şi-au găsit exprimarea în cântece de laudă. Duhul lui Dumnezeu era asupra lui Moise şi el a condus poporul într-un cântec sfânt, triumfător, de mulţumire, cel dintâi şi unul dintre cele mai sublime din câte sunt cunoscute omului: {PP 287.5}
„Voi cânta Domnului, căci şi-a arătat slava:
A năpustit în mare pe cal şi pe călăreţ.
Domnul este tăria mea
şi temeiul cântărilor mele de laudă.
El m-a scăpat.
El este Dumnezeul meu,
Pe El Îl voi lăuda:
El este Dumnezeul tatălui meu;
Pe El Îl voi preamări.
Domnul este un războinic viteaz:
Numele Lui este Domnul.
El a aruncat în mare
Carele lui Faraon şi oastea lui;
Luptătorii lui aleşi
Au fost înghiţiţi în Marea Roşie.
I-au acoperit valurile,
şi s-au pogorât
În fundul apelor, ca o piatră.
Dreapta Ta, Doamne,
şi-a făcut vestită tăria;
Mâna Ta cea dreaptă, Doamne,
A zdrobit pe vrăjmaşi.
Prin mărimea măreţiei Tale,
Tu trânteşti la pământ pe vrăjmaşii Tăi;
Îţi dezlănţuieşti mânia, {PP 288.1}
şi ea-i mistuie ca pe o trestie.
La suflarea nărilor Tale,
S-au îngrămădit apele,
S-au ridicat talazurile ca un zid,
şi s-au închegat valurile în mijlocul mării.
Vrăjmaşul zicea:
«Îi voi urmări, îi voi ajunge,
Vom împărţi prada de război;
Îmi voi scoate sabia,
şi-i voi nimici cu mâna mea».
Dar Tu ai suflat cu suflarea Ta:
şi marea i-a acoperit,
Ca plumbul s-au afundat
În adâncul apelor,
Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne?
Cine este ca Tine minunat în sfinţenie,
Bogat în fapte de laudă,
şi făcător de minuni?
Tu ţi-ai întins mâna dreaptă;
şi i-a înghiţit pământul.
Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit,
şi ai izbăvit pe poporul acesta;
Iar prin puterea Ta îl îndrepţi
Spre locaşul sfinţeniei Tale.
Popoarele vor afla lucrul acesta,
şi se vor cutremura;
Apucă groaza pe Filisteni,
Se înspăimântă căpeteniile Edomului,
şi un tremur apucă pe războinicii lui Moab;
Toţi locuitorii Canaanului
Leşină de la inimă.
Îi va apuca teama şi spaima;
Iar văzând măreţia braţului Tău,
Vor sta muţi ca o piatră,
Până va trece poporul Tău, Doamne!
Până va trece
Poporul, pe care Tu l-ai răscumpărat
Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza
Pe muntele moştenirii Tale,
În locaşul pe care ţi l-ai pregătit
Ca locaş, Doamne,
La Templul pe care mâinile Tale
L-au întemeiat, Doamne!” {PP 288.2}
(Exod 15, 1-17).
Asemenea unui glas din adâncuri s-a înălţat din pieptul marii mulţimi a lui Israel acea sublimă laudă. Ea a fost preluată de femeile lui Israel, Maria, sora lui Moise, fiind în frunte, când au pornit cu timpane şi jucând. Departe, peste deşert şi mare răsuna refrenul fericit, iar munţii reverberau cuvintele lor de laudă. „Cântaţi Domnului, căci şi-a arătat slava”. {PP 288.3}
Acest cântec şi marea eliberare pe care el o sărbătoreşte au făcut o impresie de neşters în memoria poporului evreu. Din veac în veac, el a fost făcut să răsune de către profeţii şi cântăreţii lui Israel, mărturisind că Domnul este tăria şi izbăvirea acelora care se încred în El. Acest cântec nu aparţine numai poporului iudeu. El arată înainte la nimicirea tuturor vrăjmaşilor neprihănirii şi la biruinţa finală a Israelului lui Dumnezeu. Profetul de pe Patmos a privit mulţimea îmbrăcată în haine albe, pe cei care „stăteau biruitori” pe marea de sticlă amestecată cu foc, având „alăutele lui Dumnezeu în mână. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului” (Apocalipsa 15, 2-3). {PP 289.1}
„Nu nouă, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă pentru bunătatea Ta, pentru credincioşia Ta!” (Psalmii 115, 1). Acesta era spiritul de care era pătruns cântecul de eliberare al lui Israel şi este spiritul care ar trebui să sălăşluiască în inima tuturor acelora care Îl iubesc pe Dumnezeu şi se tem de El. Eliberând sufletele noastre de sclavia păcatului, Dumnezeu a lucrat pentru noi o eliberare mai mare decât aceea a evreilor la Marea Roşie. Ca şi mulţimea evreilor, noi ar trebui să-L lăudăm pe Domnul cu inima, cu sufletul şi cu vocea pentru „lucrările Sale minunate, făcute pentru fiii oamenilor”. Cei care cugetă la îndurările cele mari ale lui Dumnezeu şi care nu trec cu vederea darurile Sale mai mici se vor încinge cu bucurie şi vor cânta Domnului în inimile lor. Binecuvântările zilnice pe care le primim din mâna lui Dumnezeu şi, mai presus de toate, moartea ispăşitoare a lui Isus, ca să aducă fericirea şi cerul la îndemâna noastră, ar trebui să constituie tema unei continue recunoştinţe. Ce milă, ce iubire nemărginită ne-a arătat Dumnezeu nouă, unor păcătoşi pierduţi, legându-ne de El, spre a fi pentru El o comoară deosebită! Ce sacrificiu a făcut Răscumpărătorul nostru, pentru ca noi să putem fi numiţi copii ai lui Dumnezeu! Să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru fericita nădejde ce ne-a fost pusă înainte, cuprinsă în marele plan de mântuire, să-L lăudăm pentru moştenirea cerească, cum şi pentru bogatele Sale făgăduinţe, să-L lăudăm pentru că Isus trăieşte ca să mijlocească pentru noi. {PP 289.2}
„Cine aduce mulţumiri”, spune Creatorul, „acela Mă proslăveşte” (Psalmii 50, 23). Toţi locuitorii cerului se unesc pentru a-L lăuda pe Dumnezeu. Să învăţăm acum cântecul îngerilor, ca să-l putem cânta atunci când ne vom alătura rândurilor lor strălucitoare. Să spunem împreună cu psalmistul: „Voi lăuda pe Domnul cât voi trăi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi fi” (Psalmii 146, 2). „Te laudă popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă” (Psalmii 67, 5). {PP 289.3}
Dumnezeu, în providenţa Sa, i-a dus pe evrei în fortăreaţa munţilor înaintea mării, pentru ca El să-şi poată manifesta puterea în eliberarea lor şi să umilească în mod vădit mândria opresorilor lor. El ar fi putut să-i salveze şi pe o altă cale, dar a ales această metodă pentru a le pune la probă credinţa şi a le întări încrederea în El. Poporul era obosit şi înspăimântat şi totuşi, dacă ar fi dat înapoi atunci când Moise i-a spus să înainteze, Dumnezeu nu i-ar fi deschis niciodată calea. „Prin credinţă au trecut ei Marea Roşie, ca pe uscat” (Evrei 11, 29). Coborând până la apă, ei au dovedit că au crezut Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum era rostit de către Moise. Ei au făcut tot ce stătea în puterea lor să facă şi numai după aceea, Cel care este tăria lui Israel a despărţit marea pentru a face o cale pentru picioarele lor.{PP 290.1}
Marea lecţie dată aici este pentru toate timpurile. Adesea, viaţa creştină este înconjurată de primejdii, iar împlinirea datoriei pare greu de adus la îndeplinire. Imaginaţia întrezăreşte o iminentă ruină în faţă şi sclavie sau moarte în urmă. şi totuşi, vocea lui Dumnezeu rosteşte în mod clar: „Mergeţi înainte”. Noi trebuie să ascultăm de porunca aceasta, chiar dacă ochii noştri nu pot pătrunde prin întuneric şi chiar dacă simţim la picioarele noastre valurile reci ale mării. Obstacolele care stau în calea înaintării noastre nu vor dispărea niciodată înaintea unui spirit zăbavnic şi îndoielnic. Cel care amână ascultarea, până când fiecare umbră de nesiguranţă va dispărea şi până când nu va mai fi nici un risc de a da greş sau de a fi înfrânt, nu va asculta niciodată. Necredinţa şopteşte: „Să aşteptăm până când sunt date la o parte toate piedicile şi până când vom putea vedea în mod clar drumul nostru”; dar credinţa plină de curaj îndeamnă la înaintare, nădăjduind şi crezând totul. {PP 290.2}
Norul care pentru egipteni a fost un zid de întuneric, pentru evrei a fost un potop de lumină, luminând întreaga tabără şi revărsând strălucire pe cărarea din faţa lor. Astfel, lucrările Providenţei aduc întuneric şi disperare celui necredincios, în timp ce pentru sufletul plin de încredere, ele sunt pline de lumină şi pace. Cărarea pe care te conduce Dumnezeu poate trece prin pustie sau prin mare, dar este o cărare sigură. {PP 290.3}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s