Capitolul 26 — De la Marea Roşie la Sinai

Capitol bazat pe textele din Exod 15:22-27; 16 până la 18.
De la Marea Roşie, oştile lui Israel au pornit din nou în călătoria lor sub călăuzirea stâlpului de nor. Priveliştea din jurul lor era foarte dezolantă — munţi pleşuvi, pustii, pământuri sterpe şi marea care se întindea până departe, cu ţărmurile ei presărate cu cadavrele vrăjmaşilor lor; şi totuşi ei erau plini de bucurie, conştienţi că sunt liberi, şi orice gând de nemulţumire a fost adus la tăcere. {PP 291.1}
Dar timp de trei zile, în călătoria lor n-au găsit apă. Rezerva pe care o luaseră cu ei se terminase. Nu era nimic care să le potolească setea arzătoare, în timp ce se târau obosiţi peste întinderile arse de soare. Moise, care cunoştea această regiune, ştia ceva ce nu ştiau ceilalţi, şi anume că la Mara, cel mai apropiat loc de poposire, unde se găseau izvoare, apa nu era bună de băut. Cu mare îngrijorare el urmărea norul călăuzitor. Cu strângere de inimă el a auzit strigătul plin de bucurie — „apă, apă” — al cărui ecou se făcea auzit pretutindeni. Bărbaţi, femei şi copii, în graba lor, plini de bucurie, s-au îngrămădit la izvoare, când, deodată, un strigăt plin de durere a izbucnit din mulţime — apa era amară. {PP 291.2}
În groaza şi disperarea lor, i-au reproşat lui Moise că i-a condus pe un astfel de drum, neţinând seama de faptul că prezenţa divină din acel nor misterios îl condusese şi pe el, la fel cum i-a condus pe ei. În durerea sa faţă de disperarea lor, Moise a făcut ce ei au uitat să facă: el a strigat fierbinte către Dumnezeu după ajutor. „şi Domnul i-a arătat un lemn, pe care l-a aruncat în apă. şi apa s-a făcut dulce” (Exod 15, 25). Cu această ocazie, aici, lui Israel i s-a dat prin Moise făgăduinţa: „Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui, şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu nici una din bolile cu care am lovit pe Egipteni; căci Eu sunt Domnul, care te vindecă” (Exod 15, 26). {PP 291.3}
De la Mara, poporul a mers la Elim, unde a găsit „douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de finici”. Aici a rămas mai multe zile, mai înainte de a intra în pustia Sinai. După o lună de zile de la părăsirea Egiptului, izraeliţii şi-au întins — pentru prima dată — tabăra, în pustie. Proviziile lor au început acum să se termine. În pustie era puţină iarbă şi turmele li se împuţinaseră. Cum avea să se găsească hrană pentru această vastă mulţime de oameni? Îndoiala le-a umplut inimile şi au început din nou să murmure. Chiar mai marii şi bătrânii norodului s-au alăturat poporului în a se plânge împotriva conducătorilor lor, numiţi de Dumnezeu: „Cum de n-am murit loviţi de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-aţi adus în pustia aceasta ca să faceţi să moară de foame toată mulţimea aceasta” (Exod 16, 3). {PP 292.1}
Până acum ei nu suferiseră de foame; nevoile lor zilnice erau satisfăcute, dar ei se temeau pentru viitor. Ei nu puteau înţelege cum avea să se hrănească această mare mulţime în călătoriile sale prin pustie şi, în imaginaţie, ei şi-au văzut copiii murind de foame. Dumnezeu a îngăduit ca greutăţile să-i înconjoare, iar rezervele de hrană să se împuţineze, pentru ca inimile lor să se poată întoarce spre El, care până aici fusese Eliberatorul lor. Dacă în strâmtorarea lor aveau să-L cheme, El avea încă să dea pe faţă dovezile iubirii şi grijii Sale faţă de ei. El le făgăduise că, dacă vor asculta de poruncile Sale, nici o boală nu avea să vină asupra lor şi numai necredinţa lor păcătoasă a fost aceea care i-a făcut să-şi imagineze că ei sau copiii lor puteau să moară de foame. {PP 292.2}
Dumnezeu făgăduise să fie Dumnezeul lor, să-i ia la Sine ca popor şi să-i conducă într-o ţară mare şi bună; numai că ei erau gata să abandoneze în faţa oricărui obstacol întâlnit în drumul lor spre acea ţară. Într-un mod minunat, El i-a scos din robia Egiptului ca să-i înalţe şi să-i înnobileze, să facă din ei o pricină de laudă pe pământ. Dar era necesar ca ei să dea piept cu necazurile şi să sufere lipsuri. Dumnezeu Îi aducea de la starea de degradare, la situaţia de a-i pregăti, a-i face în stare, să ocupe un loc de cinste printre naţiuni şi să primească răspunderi importante şi sfinte. Dacă ei ar fi avut credinţă în El, văzând toate câte a făcut El pentru ei, atunci ar fi suportat cu bucurie orice neajunsuri, lipsuri şi chiar suferinţe; dar ei nu erau dispuşi să se încreadă mai departe în Dumnezeu, decât dacă vor fi martori ai dovezilor continue ale puterii Sale. Ei au uitat amara lor experienţă din Egipt. Ei au uitat bunătatea şi puterea lui Dumnezeu desfăşurate în favoarea lor, eliberându-i din sclavie. Ei au uitat cum le-au fost salvaţi copiii atunci când îngerul nimicitor i-a lovit pe întâii născuţi ai Egiptului. Ei au uitat marea manifestare a puterii divine la Marea Roşie. Ei au uitat faptul că, în timp ce au trecut cu bine pe drumul ce fusese deschis pentru ei, armatele vrăjmaşilor lor, care au încercat să-i urmărească, au fost acoperite de apele mării. Au văzut însă numai prezentele lor neajunsuri şi încercări; şi în loc să spună: „Dumnezeu a făcut lucruri mari pentru noi; deşi am fost sclavi, El face din noi o mare naţiune”, ei vorbeau numai de greutăţile drumului, întrebându-se când oare se va sfârşi peregrinajul lor obositor. {PP 292.3}
Istoria vieţii din pustie a poporului Israel a fost consemnată pentru a fi de folos Israelului lui Dumnezeu de la sfârşitul timpului. Raportul modului în care S-a purtat Dumnezeu cu cei ce pribegeau în pustie în toate călătoriile lor într-o parte şi-n alta, îngăduind să fie expuşi foamei, setei şi oboselii, dar manifestându-şi în mod izbitor puterea pentru a-i ajuta, este bogat în avertizări şi sfaturi pentru poporul Său din toate veacurile. Experienţa variată a poporului evreu a fost o şcoală a pregătirii pentru căminul făgăduit din Canaan. Dumnezeu doreşte ca poporul Său din aceste zile să revadă, cu o inimă plină de umilinţă şi cu un spirit dispus să înveţe, încercările prin care a trecut vechiul Israel, pentru ca să poată fi educat în pregătirea sa pentru Canaanul ceresc. {PP 293.1}
Mulţi privesc înapoi la izraeliţi şi se miră de necredinţa şi murmurarea lor, considerând că ei n-ar fi fost aşa de nerecunoscători; dar atunci când credinţa le este pusă la probă, chiar şi în încercări mici, ei nu dau pe faţă o credinţă sau o răbdare mai mare decât a manifestat vechiul Israel. Când ajung în strâmtoare, ei murmură în faţa mijloacelor prin care Dumnezeu a ales să-i cureţe. Deşi nevoile lor prezente sunt satisfăcute, mulţi nu vor să se încreadă în Dumnezeu pentru viitor şi unii ca aceştia se tem tot timpul ca nu cumva sărăcia să vină asupra lor, iar copiii lor să fie lăsaţi să sufere. Unii văd întotdeauna răul înainte sau exagerează dificultăţi care realmente există, astfel încât ochii lor sunt orbi faţă de multele binecuvântări care ar cere recunoştinţă din partea lor. Obstacolele pe care le întâmpină, în loc să-i facă să caute ajutorul lui Dumnezeu, unica sursă de putere, îi despart de El, pentru că trezesc în ei neliniştea şi nemulţumirea. {PP 293.2}
Facem noi bine când suntem necredincioşi în felul acesta? De ce am fi oare nerecunoscători şi lipsiţi de încredere? Isus este prietenul nostru: întregul cer este interesat de binele nostru; iar neliniştea şi temerea noastră nu fac decât să-L întristeze pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. N-ar trebui să ne complăcem în griji ce nu fac decât să ne roadă şi să ne uzeze, dar nu ne ajută să putem trece cu bine încercările. N-ar trebui să se acorde nici un loc acelei neîncrederi în Dumnezeu care ne conduce să facem din pregătirea pentru nevoile viitoare scopul principal al vieţii, ca şi când fericirea noastră ar consta în aceste lucruri pământeşti. Nu este voia lui Dumnezeu ca poporul Său să fie doborât de griji. Dar Dumnezeu nu ne spune că nu vor fi primejdii în drumul nostru. El nu-şi propune să-l ia pe poporul Său din lumea păcatului şi a răului, ci El ne arată un refugiu care nu dă greş niciodată. Pe cei obosiţi şi îngrijoraţi, El îi invită: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11, 28-29). Noi putem găsi odihnă şi pace la Dumnezeu, aruncând toate grijile noastre asupra Lui; căci El Se îngrijeşte de noi (vezi 1 Petru 5, 7). {PP 294.1}
Apostolul Pavel spune: „Luaţi seama dar, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul Cel viu” (Evrei 3, 12). Având în vedere tot ce a făcut Dumnezeu pentru noi, credinţa noastră ar trebui să fie puternică, activă şi statornică. În loc de a murmura şi a ne plânge, limbajul inimilor noastre ar trebui să fie: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt! Binecuvântează suflete pe Domnul, şi nu uita nici una din binefacerile Lui!” (Psalmii 103, 1.2). {PP 294.2}
Dumnezeu nu era nepăsător faţă de nevoile lui Israel. El le-a spus conducătorilor: „Voi face să ploaie pâine din cer pentru voi”. şi au fost date instrucţiuni ca poporul să strângă zilnic cât le trebuie, strângând o măsură dublă în cea de-a şasea zi, pentru ca păzirea sfântă a Sabatului să fie menţinută. {PP 294.3}
Moise i-a asigurat pe copiii lui Israel că nevoile lor aveau să fie împlinite. „Domnul vă va da astă seară carne de mâncat, şi mâine dimineaţă vă va da pâine să vă săturaţi”. şi apoi a adăugat: „Căci ce suntem noi? Cârtirile voastre nu se îndreaptă împotriva noastră, ci împotriva Domnului”. Apoi i-a poruncit lui Aaron să le spună: „Apropiaţi-vă înaintea Domnului; căci v-a auzit cârtirile. În timp ce Aaron vorbea, ei s-au uitat înspre pustie, şi iată că slava Domnului s-a arătat în nor”. O astfel de splendoare, pe care ei nu o mai văzuseră niciodată, simboliza prezenţa divină. Prin manifestări adresate simţurilor lor, ei aveau să obţină o cunoaştere a lui Dumnezeu. Ei trebuiau să înveţe că Cel Prea Înalt era conducătorul lor, şi nicidecum omul Moise, şi ei trebuiau să se teamă de Numele Lui şi să asculte de glasul Său. {PP 294.4}
O dată cu căderea nopţii, tabăra a fost acoperită de o mare mulţime de prepeliţe, destule ca să satisfacă nevoia întregii mulţimi. Dimineaţa, pe faţa pământului era „ceva mărunt, ca nişte grăunţe, mărunt ca bobiţele de gheaţă albă”. Semăna cu grăunţele de coriandru. Poporul a numit-o „mană”. Moise a spus: Aceasta „este pâinea, pe care v-o dă Domnul ca hrană”. Poporul a strâns mană şi a văzut că este din abundenţă pentru toţi. Ei „o măcinau la râşniţă, sau o pisau într-o piuă; o fierbeau în oală, şi făceau turte din ea” (Numeri 11, 8). Mana avea gustul unei turte făcute cu miere. Au fost sfătuiţi ca pentru fiecare persoană să strângă zilnic un omer şi nu trebuia să rămână nimic din ea până a doua zi. Unii au încercat să păstreze ceva pentru ziua următoare, dar a doua zi nu mai era bună de mâncat. Provizia pentru ziua respectivă trebuia strânsă dimineaţa; căci tot ceea ce mai rămânea pe pământ se topea de razele soarelui. {PP 295.1}
În timp ce strângeau mana, s-a observat că unii aveau mai mult, iar alţii mai puţin decât cantitatea pe care li se spusese s-o strângă. Dar când „o măsurau cu omerul, cine strânsese mai mult n-avea nimic de prisos, iar cine strânsese mai puţin, nu ducea lipsă deloc”. O explicaţie a acestei relatări a Scripturii, ca şi o lecţie practică luată din această experienţă, ne este dată de apostolul Pavel în cea de-a doua sa epistolă către Corinteni. El spune: „Aici nu este vorba ca alţii să fie uşuraţi, iar voi strâmtoraţi; ci este vorba de o potrivire; în împrejurarea de acum, prisosul vostru să acopere nevoile lor, pentru ca şi prisosul lor să acopere, la rândul lui, nevoile voastre, aşa ca să fie o potrivire; după cum este scris: «Cel ce strânsese mult, n-avea nimic de prisos, şi cel ce strânsese puţin, nu ducea lipsă»” (2 Corinteni 8, 13-15). {PP 295.2}
În ziua a şasea, poporul a adunat câte doi omeri de fiecare persoană. Căpeteniile s-au grăbit să-i aducă la cunoştinţă lui Moise cele ce avuseseră loc. Răspunsul său a fost: „Domnul a poruncit aşa: Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert, şi păstraţi până a doua zi dimineaţa tot ce va rămânea!” Ei au făcut aşa şi au constatat că mana a rămas neschimbată. „Moise a zis: «Mâncaţi-o azi, căci este ziua Sabatului; azi nu veţi găsi mană pe câmp. Veţi strânge timp de şase zile: dar în ziua a şaptea, care este Sabatul, nu va fi»” (Exod 16, 25-26). {PP 295.3}
Dumnezeu cere ca ziua Sa cea sfântă să fie păzită cu sfinţenie astăzi, aşa cum era în timpul poporului Israel. Porunca dată poporului evreu ar trebui să fie privită de către toţi creştinii ca o poruncă a lui Iehova adresată lor. Ziua dinaintea Sabatului ar trebui să fie o zi de pregătire, în care totul trebuie să fie gata pentru orele ei sfinte. În nici un caz n-ar trebui să se îngăduie ca treburile noastre să fie puse mai presus de acest timp sfânt. Dumnezeu a poruncit ca cei bolnavi şi suferinzi să fie îngrijiţi; munca cerută pentru a-i face să se simtă mai bine este o lucrare a milei, şi aceasta nu constituie o violare a Sabatului; dar orice lucrare nenecesară trebuie să fie evitată. Mulţi lasă până la începutul Sabatului lucruri mici care trebuie făcute în ziua de pregătire. Aceasta n-ar trebui să se întâmple. Lucrarea ce este neglijată până la începutul Sabatului ar trebui să rămână nefăcută până ce acesta a trecut. Acest mod de a lucra poate să ajute memoria celor neglijenţi şi să-i facă atenţi să-şi facă lucrările în cele şase zile de lucru. {PP 296.1}
În fiecare săptămână, în timpul lungii lor călătorii în pustie, izraeliţii au fost martorii unei întreite minuni, menite a impresiona minţile lor cu privire la sfinţenia Sabatului: o dublă cantitate de mană ce cădea în ziua a şasea, dar mana nu cădea în cea de-a şaptea zi, iar porţia necesară pentru ziua Sabatului se păstra dulce şi curată, pe când dacă ar fi fost păstrată altă dată, de pe o zi pe alta, n-ar mai fi fost bună de mâncat. {PP 296.2}
În împrejurările legate de căderea manei, avem dovada concludentă că Sabatul nu a fost instituit, aşa cum pretind unii, atunci când a fost dată Legea pe Sinai. Mai înainte ca izraeliţii să vină la Sinai, ei au înţeles că păzirea Sabatului este obligatorie pentru ei. Fiind obligaţi să adune în fiecare zi de vineri o porţie dublă de mană în pregătirea lor pentru Sabat, zi în care nu cădea mană deloc, natura sacră a zilei de odihnă era mereu întipărită asupra lor. Iar când unii din popor au ieşit în ziua Sabatului să strângă mană, Domnul a întrebat: „Până când aveţi de gând să nu păziţi poruncile şi legile Mele?” (Exod 16, 28). {PP 296.3}
„Copiii lui Israel au mâncat mană patruzeci de ani, până la sosirea lor într-o ţară locuită; au mâncat mană până la sosirea lor la hotarele ţării Canaanului” (Exod 16, 35). Timp de patruzeci de ani, li se reamintea zilnic, prin această miraculoasă aprovizionare, de grija neobosită a lui Dumnezeu şi de iubirea Lui gingaşă. În cuvintele psalmistului, Dumnezeu le-a dat „grâu din cer, au mâncat cu toţii pâinea celor mari” („pâinea îngerilor” tr. engl. Psalmii 78, 24-25, adică hrana ce le-a fost dată de către îngeri). Hrăniţi fiind cu „grâu din cer”, ei trebuia să se gândească zilnic la faptul că, având făgăduinţa lui Dumnezeu, ei erau tot aşa de siguri în ceea ce priveşte hrana lor, ca şi atunci când ar fi fost înconjuraţi de unduitoare lanuri de grâu în câmpiile fertile ale Canaanului. {PP 297.1}
Mana căzută din cer pentru hrănirea poporului Israel a fost un tip al Aceluia care a venit de la Dumnezeu ca să-şi dea viaţa pentru lume. Isus spunea: „Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie, şi au murit. Pâinea care se pogoară din cer este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea, şi să nu moară. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6, 48-51). şi printre făgăduinţele binecuvântării făcute poporului lui Dumnezeu în viaţa veşnică este şi aceasta: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă” (Apocalipsa 2, 17). {PP 297.2}
După părăsirea pustiei Sin, izraeliţii au tăbărât la Refidim. Aici nu exista apă şi din nou au dat pe faţă neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. În orbirea şi cutezanţa sa, poporul a venit la Moise cu cererea: „Dă-ne apă să bem!” Dar răbdarea lui n-a cedat. „Pentru ce căutaţi ceartă cu mine?” a spus el, „Pentru ce ispitiţi pe Domnul?” Atunci ei au strigat plini de mânie: „Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici, cu copiii şi turmele noastre?” Atunci când fuseseră aprovizionaţi din abundenţă cu hrană, îşi aminteau cu ruşine de necredinţa şi murmurările lor şi făgăduiau să se încreadă pentru viitor în Dumnezeu; dar îşi uitau curând făgăduinţa lor şi, la prima încercare a credinţei, cădeau. Stâlpul de nor care-i conducea părea că ascunde o taină teribilă. „şi Moise”, se întrebau ei, „cine era el oare şi care putea fi planul lui, scoţându-i din Egipt?” Bănuiala şi neîncrederea le-au umplut inimile şi l-au acuzat cu îndrăzneală de intenţia de a-i omorî pe ei şi pe copiii lor prin lipsuri şi greutăţi, pentru ca el să se îmbogăţească luându-le averile. În revărsarea mâniei şi revoltei lor, erau gata să-l omoare cu pietre. {PP 297.3}
În durerea sa, Moise a strigat către Domnul: „Ce să fac cu poporul acesta?” El a fost îndrumat să-i ia pe bătrânii lui Israel şi toiagul cu care săvârşise minunile în Egipt şi să meargă înaintea poporului. şi Domnul i-a zis: „Iată, Eu voi sta înaintea ta, pe stânca Horebului; vei lovi stânca, şi va ţâşni apă din ea, şi poporul va bea”. El a ascultat şi apa a ţâşnit într-un izvor puternic care a satisfăcut din abundenţă nevoile taberei. În loc de a-i porunci lui Moise să-şi ridice toiagul şi să aducă nişte plăgi teribile asemenea acelora din Egipt, asupra căpeteniilor din această mulţime rea şi nemulţumită, Dumnezeu, în marea Sa milă, a făcut din toiag instrumentul Său pentru a-i izbăvi. {PP 298.1}
„A despicat stânci în pustie, şi le-a dat să bea ca din nişte valuri cu ape multe. A făcut să ţâşnească izvoare din stânci, şi să curgă ape ca nişte râuri” (Psalmii 78, 15-16). Moise a lovit stânca, dar Fiul lui Dumnezeu a fost Acela care, ascuns privirii lor în stâlpul de nor, a stat alături de Moise şi a făcut să curgă apa dătătoare de viaţă. Nu numai Moise şi bătrânii, ci întreaga adunare a poporului Israel, care stătea la distanţă, au văzut slava Domnului; dacă norul ar fi fost îndepărtat, ei ar fi fost nimiciţi de strălucirea Sa care era prezentă acolo. În setea lor, poporul L-a ispitit pe Dumnezeu spunând: „Este oare Dumnezeu cu noi sau nu? Dacă Dumnezeu ne-a adus aici, de ce nu ne dă apă şi pâine?” Necredinţa astfel manifestată era nelegiuită şi Moise se temea ca nu cumva judecăţile lui Dumnezeu să se abată asupra lor. şi el a pus numele locului aceluia Masa (ispitire) şi Meriba (ceartă), în amintirea păcatului lor. {PP 298.2}
Acum, o nouă primejdie îi ameninţa. Din cauza murmurării lor împotriva lui Dumnezeu, El a îngăduit ca să fie atacaţi de către vrăjmaşii lor. Amaleciţii, un trib crud şi războinic care locuia în acea regiune, au ieşit la luptă împotriva lor şi i-au lovit pe cei care, obosiţi şi slăbiţi, rămăseseră în urmă. Moise, conştient de faptul că masa poporului nu era pregătită pentru luptă, i-a poruncit lui Iosua să aleagă din diferite seminţii un corp de soldaţi şi să-i conducă dimineaţa următoare împotriva vrăjmaşului, în timp ce el avea să stea pe vârful unui deal din apropiere cu toiagul lui Dumnezeu în mână. Astfel, a doua zi, Iosua şi ostaşii săi l-au atacat pe vrăjmaş, în timp ce Moise, Aaron şi Hur stăteau pe un deal privind câmpul de bătaie. Cu mâinile înălţate spre cer şi având toiagul lui Dumnezeu în mâna dreaptă, Moise s-a rugat pentru izbânda armatelor lui Israel. Cum bătălia continua, s-a observat că atâta timp cât mâinile sale erau ridicate, biruia Israel, iar atunci când erau coborâte, inamicul ieşea învingător. {PP 298.3}
Când Moise a obosit, Aaron şi Hur i-au ţinut mâinile în sus până la apusul soarelui, iar inamicul a fost pus pe fugă. Susţinând mâinile lui Moise, Aaron şi Hur i-au arătat poporului datoria sa de a-l susţine în lucrarea lui cea grea, în timp ce el avea să primească din partea lui Dumnezeu cuvântul pe care să li-l transmită. şi actul lui Moise era de asemenea semnificativ, arătând că Dumnezeu ţine în mâinile Sale destinul lor. Cât timp ei îşi pun încrederea în El, El va lupta pentru ei şi îi va supune pe vrăjmaşii lor; dar când nu vor mai avea încredere în El şi se vor încrede în propria lor putere, atunci ei vor fi mai slabi decât aceia care nu-L cunosc pe Dumnezeu, iar vrăjmaşii lor îi vor birui. {PP 299.1}
După cum evreii biruiau atunci când Moise înălţa mâinile spre ceruri, mijlocind în favoarea lor, tot astfel Israelul lui Dumnezeu va izbândi atunci când, prin credinţă, se va prinde puternic de tăria marelui său Sprijinitor. Cu toate acestea, puterea divină trebuie să fie combinată cu eforturi omeneşti. Moise nu credea că Dumnezeu avea să-i înfrângă pe vrăjmaşii lor în timp ce Israel rămânea inactiv. În timp ce marele conducător mijlocea înaintea Domnului, Iosua şi vitejii săi ostaşi depuneau cele mai mari eforturi pentru a-i respinge pe vrăjmaşii lui Israel şi ai lui Dumnezeu. {PP 299.2}
După înfrângerea amaleciţilor, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise: „Scrie lucrurile acestea în carte, ca să se păstreze aducerea aminte, şi spune lui Iosua că voi şterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri” (Exod 17, 14). Chiar înaintea morţii sale, marele conducător a aşezat asupra poporului său solemna însărcinare: „Adu-ţi aminte ce ţi-a făcut Amalec pe drum, la ieşirea voastră din Egipt: cum te-a întâlnit pe drum, şi fără nici o teamă de Dumnezeu, s-a aruncat asupra ta pe dinapoi, asupra tuturor celor ce se târau la coadă, când erai obosit şi sleit de puteri … să ştergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri; să nu uiţi lucrul acesta” (Deuteronom 25, 17-19). Cu privire la acest popor rău, Domnul a declarat: „Mâna lui Amalec este împotriva scaunului de domnie al Domnului” (Exod 17, 16). {PP 299.3}
Amaleciţii nu erau neştiutori în ceea ce priveşte caracterul lui Dumnezeu sau suveranitatea Lui, dar, în loc de a sta cu temere înaintea Sa, ei s-au apucat să-I nesocotească puterea. Minunile făcute de Moise înaintea egiptenilor erau subiect de batjocură pentru poporul lui Amalec, iar teama naţiunilor înconjurătoare era pricină de râs. Ei au jurat pe zeii lor că îi vor nimici pe evrei, aşa ca nici unul să nu scape, fălindu-se că Dumnezeul lui Israel va fi neputincios ca să le reziste. Ei nu fuseseră vătămaţi sau ameninţaţi în vreun fel de izraeliţi. Atacul lor a fost cu totul neprovocat. El trebuia să demonstreze ura şi sfidarea lor faţă de Dumnezeu, prin faptul că ei căutau să-l nimicească pe poporul Său. Amaleciţii erau de mult nişte păcătoşi trufaşi şi crimele lor strigau la Dumnezeu pentru răzbunare şi totuşi mila Sa îi chema încă la pocăinţă; dar, când i-au atacat pe cei sleiţi de puteri şi fără apărare din rândurile lui Israel, oamenii lui Amalec au pecetluit soarta naţiunii lor. Grija lui Dumnezeu este îndreptată spre cei mai slabi dintre copiii Săi. Nici un act de cruzime sau opresiune făcut faţă de ei nu rămâne neobservat de Cer. Mâna Lui se întinde ca un scut peste toţi aceia care-L iubesc şi se tem de El; oamenii să fie atenţi ca nu cumva să lovească această mână; pentru că ea ţine sabia dreptăţii. {PP 300.1}
Nu departe de locul unde erau acum tăbărâţi izraeliţii, se afla casa lui Ietro, socrul lui Moise. Ietro auzise de eliberarea evreilor şi acum a pornit să-i viziteze, ca să-i dea lui Moise nevasta şi pe cei doi fii ai săi. Marele conducător a fost informat, prin soli, de sosirea lor şi a ieşit cu bucurie ca să-i întâmpine şi, după ce a terminat de salutat, i-a condus la cortul său. El îşi trimisese înapoi familia, când se afla pe drumul periculos al scoaterii lui Israel din Egipt, dar acum se putea bucura din nou de mângâierea şi sprijinul prezenţei lor. El i-a povestit lui Ietro modul minunat în care S-a purtat Dumnezeu cu Israel şi patriarhul s-a bucurat şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi, împreună cu Moise şi cu bătrânii poporului, el s-a unit în a aduce jertfe şi a luat parte la o masă solemnă pentru comemorarea milei lui Dumnezeu. {PP 300.2}
Rămânând în tabără, Ietro a observat repede cât de grele erau poverile ce apăsau asupra lui Moise. Menţinerea ordinii şi disciplinei în mijlocul acestei mari mulţimi neştiutoare şi needucate era într-adevăr o sarcină extraordinară. Moise era recunoscut drept conducătorul şi judecătorul lor şi la el erau aduse nu numai nevoile şi interesele generale ale poporului, dar şi neînţelegerile ce se iscau între ei. El a îngăduit acest lucru pentru că avea astfel ocazia să-i înveţe; căci el spunea: „Eu judec între ei, şi fac cunoscut poruncile lui Dumnezeu şi legile Lui” (Exod 18, 16). Dar Ietro nu a fost de acord cu aceste practici, spunând: „Ce faci tu nu este bine căci lucrul este mai presus de puterile tale şi nu-l vei putea face singur”. „Te istoveşti singur”, şi l-a sfătuit pe Moise să numească nişte persoane destoinice drept căpetenii peste mii, pe alţii, căpetenii peste sute, iar alţii, peste zeci. Ei trebuia să fie oameni „destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere şi vrăjmaşi ai lăcomiei”. Aceştia aveau să judece în toate problemele de mică importanţă, în timp ce cazurile cele mai grele şi mai importante urmau să fie aduse totuşi înaintea lui Moise, care trebuia să fie pentru popor, spunea Ietro, „tălmaciul poporului înaintea lui Dumnezeu” şi să ducă „pricinile înaintea lui Dumnezeu. Învaţă-i poruncile şi legile; şi arată-le calea, pe care trebuie s-o urmeze şi ce trebuie să facă”. Acest sfat a fost ascultat şi el nu numai că a uşurat sarcina lui Moise, dar a avut ca rezultat stabilirea unei ordini mult mai bune în mijlocul poporului. {PP 300.3}
Domnul l-a onorat mult pe Moise şi prin mâna sa a săvârşit multe minuni; dar faptul că el fusese ales ca să-i înveţe pe alţii nu l-a făcut să tragă concluzia că el personal nu mai are nevoie să fie învăţat. Conducătorul ales al lui Israel a ascultat cu bucurie sugestiile pe care i le dăduse preotul din Madian, temător de Dumnezeu, şi a adoptat planul său ca fiind un aranjament înţelept. {PP 301.1}
De la Refidim, poporul şi-a continuat călătoria, urmând călăuzirea stâlpului de nor. Drumul i-a condus peste câmpii sterpe, peste povârnişuri adânci şi prin defileuri muntoase. Adesea, pe când traversau pustiuri nisipoase, au văzut înaintea lor munţii pietroşi, asemenea unor fortăreţe uriaşe, îngrămădiţi chiar de-a curmezişul drumului lor, părând să le oprească orice înaintare. Dar, pe măsură ce se apropiau, în zidul munţilor apăreau ici şi colo deschizături şi dincolo de el se deschidea o nouă câmpie. Prin una dintre aceste trecători adânci şi stâncoase, erau conduşi să treacă acum. Era o scenă măreaţă şi impresionantă. Printre crestele stâncoase ce se înălţau la sute de metri de o parte şi alta, se revărsau ca un val viu, cât se putea vedea cu ochiul, oştile lui Israel cu turmele şi cirezile lor. şi acum, înaintea lor se înălţa, într-o solemnă măreţie, muntele Sinai. Stâlpul de nor s-a oprit pe vârful lui, iar poporul şi-a întins corturile pe câmpia de sub el. Aici avea să fie locul şederii lor timp de aproape un an. {PP 301.2}
Noaptea, stâlpul de foc le asigura protecţia divină şi, în timp ce ei erau adânciţi în somn, pâinea din cer cobora liniştit peste tabără. {PP 302.1}
Zorile scăldau în aur şirurile întunecoase ale munţilor şi razele strălucitoare ale soarelui străpungeau defileurile adânci, apărând pentru aceşti călători obosiţi ca raze ale îndurării de la tronul lui Dumnezeu. Pretutindeni, înălţimi mari şi stâncoase, în singuratica lor măreţie, păreau că vorbesc despre statornicie şi măreţie. Aici, mintea era copleşită de solemnitate şi teamă plină de respect. Omul ajungea să-şi simtă neştiinţa şi slăbiciunea, în prezenţa Aceluia care „a cântărit munţii cu cântarul şi dealurile cu cumpăna” (Isaia 40, 12). Aici avea să primească Israel cea mai minunată descoperire din câte a dat vreodată Dumnezeu oamenilor. Aici şi-a adunat Dumnezeu poporul, ca să poată imprima în fiinţa lui sfinţenia cerinţelor Sale, vestindu-le cu Însuşi glasul Său Legea Sa cea sfântă. Schimbări mari şi radicale urma să se facă în ei, căci influenţa îngrozitoare a robiei şi a îndelungatei legături cu cei idolatri şi-a lăsat amprenta asupra obiceiurilor şi caracterului lor. Dumnezeu lucra la ridicarea lor pe o treaptă morală mai înaltă, dându-le posibilitatea să-L cunoască.
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s