Capitolul 27 — Legea dată lui Israel

Capitol bazat pe textele din Exod 19 până la 24.
Curând după aşezarea taberei la Sinai, Moise a fost chemat sus, pe munte, ca să se întâlnească cu Dumnezeu. El urcă singur cărarea cea prăpăstioasă şi accidentată şi se apropie de norul care arăta locul prezenţei lui Iehova. Israel era acum luat într-o strânsă şi deosebită legătură cu Cel Prea Înalt, ca să fie trecut, ca biserică şi naţiune, sub cârmuirea lui Dumnezeu. Solia către Moise, pentru popor era: {PP 303.1}
„Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu. Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” (Exod 19, 4-6). {PP 303.2}
Moise s-a întors în tabără şi, adunându-i pe bătrânii lui Israel, le-a repetat solia divină. Răspunsul lor a fost: „Vom face tot ce a zis Domnul”. Astfel, ei au făcut un legământ solemn cu Dumnezeu, legându-se să-L primească drept conducător al lor, fapt prin care au devenit, într-un sens special, supuşi ai autorităţii Sale. {PP 303.3}
Din nou conducătorul lor s-a suit pe munte şi Domnul i-a spus: „Iată, voi veni la tine într-un nor gros, pentru ca să audă poporul când îţi voi vorbi” (Exod 19, 9). Când ei au întâmpinat greutăţi pe drum, erau porniţi să cârtească împotriva lui Moise şi a lui Aaron, acuzându-i că duc oştile lui Israel departe de Egipt pentru a le nimici. Domnul voia să-l onoreze pe Moise înaintea lor, pentru ca ei să aibă încredere în îndrumările lui. {PP 303.4}
Dumnezeu dorea să facă din ocazia aceasta a rostirii Legii Sale o scenă de o măreţie înspăimântătoare, pe măsura caracterului Său înalt. Poporul trebuia să fie impresionat de faptul că tot ceea ce era în legătură cu slujirea lui Dumnezeu trebuia să fie privit cu cel mai mare respect. {PP 303.5}
Domnul îi spuse lui Moise: „Du-te la popor, sfinţeşte-i azi şi mâine, şi pune-i să-şi spele hainele. Să fie gata pentru a treia zi, căci a treia zi Domnul Se va pogorî, în faţa întregului popor, pe muntele Sinai” (Exod 19, 10-11). În timpul zilelor de aşteptare, toţi trebuiau să folosească timpul într-o solemnă pregătire pentru a se arăta înaintea lui Dumnezeu. Atât persoana, cât şi hainele trebuia să fie perfect curate. În timp ce Moise avea să le arate păcatele, ei trebuiau să se dedice în umilinţă postului şi rugăciunii, pentru ca inimile lor să poată fi curăţite de orice nelegiuire. Pregătirile s-au făcut în conformitate cu porunca primită; şi, ascultând de un nou sfat, Moise a dat dispoziţia ca o barieră să fie aşezată în jurul muntelui, pentru ca nici omul şi nici animalele să nu pătrundă pe locul sfânt. Dacă vreunul s-ar fi încumetat atât de mult încât să atingă acele bariere, trebuia să fie îndată pedepsit cu moartea. {PP 304.1}
În dimineaţa celei de a treia zile, pe când ochii întregului popor erau îndreptaţi spre munte, vârful acestuia era acoperit cu un nor gros, care devenea din ce în ce mai negru şi mai adânc, coborând spre baza lui, până când tot muntele a fost învăluit în întuneric şi într-o înspăimântătoare taină. Apoi s-a auzit sunetul unei trâmbiţe, chemând poporul să se întâlnească cu Dumnezeu; şi Moise i-a condus până la poalele muntelui. Din întunericul acela dens izbucneau fulgere strălucitoare, în timp ce bubuiturile de tunet îşi făceau auzite ecourile şi ecoul ecourilor printre înălţimile înconjurătoare. „Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorâse peste el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor şi tot muntele se cutremura cu putere” (Exod 19, 18). „Înfăţişarea slavei Domnului era asemenea unui foc mistuitor pe vârful muntelui”, înaintea mulţimii adunate. şi „trâmbiţa răsuna tot mai puternic”. Atât de înspăimântătoare erau semnele prezenţei lui Dumnezeu, încât mulţimile lui Israel tremurau de frică, căzând cu feţele la pământ înaintea Domnului. Până şi Moise a strigat: „Sunt îngrozit şi tremur” (Evrei 12, 21). {PP 304.2}
Dar bubuiturile tunetelor încetară; sunetul trâmbiţei nu se mai auzea; pământul se linişti. A urmat un timp de linişte solemnă şi apoi a fost auzită vocea lui Dumnezeu. Vorbind din întunericul dens care-L învăluia, stând pe munte, înconjurat de un cortegiu de îngeri, Domnul a făcut cunoscută Legea Sa. Descriind această scenă, Moise zicea: „Domnul a venit din Sinai şi a răsărit peste ei din Seir. A strălucit din muntele Paran, şi a ieşit din mijlocul zecilor de mii de sfinţi, Având în dreapta Lui focul Legii. Da, El iubeşte popoarele; Toţi sfinţii sunt în mâna Ta. Ei au stătut la picioarele Tale, Au primit cuvintele Tale.” (Deuteronom 33, 2.3). {PP 304.3}
Domnul S-a descoperit nu numai în măreţia înspăimântătoare de judecător şi legiuitor, ci şi ca un păzitor milos al poporului Său: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei” (Exod 20, 2). El, pe care ei Îl cunoscuseră până acum ca Eliberatorul şi Călăuzitorul lor, care îi scosese din ţara Egiptului, deschizând pentru ei o cale prin mare, care a nimicit pe faraon şi oştirea lui, care Se dovedise a fi mai presus de toţi zeii Egiptului — El era Acela care rostea acum Legea. {PP 305.1}
Legea nu era rostită acum numai pentru folosul exclusiv al evreilor. Dumnezeu i-a onorat făcându-i apărători şi păstrători ai Legii Sale, dar ea trebuia să fie considerată ca un tezaur sfânt pentru lumea întreagă. Preceptele Decalogului sunt adaptate pentru întreaga omenire şi au fost date pentru instruirea tuturor. Zece precepte scurte, dar cuprinzătoare şi pline de autoritate cuprind datoria omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi; şi toate, bazate pe marele şi fundamentalul principiu al iubirii. „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10, 27; vezi, de asemenea, Deuteronom 6, 4-5; Leviticul 19, 18). În Cele Zece Porunci, aceste principii sunt arătate în mod amănunţit şi făcute aplicabile la condiţiile şi împrejurările în care se află omul. „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Exod 20, 3). {PP 305.2}
Dumnezeu, Cel veşnic, având viaţă în Sine Însuşi, Cel necreat, El Însuşi fiind Izvorul şi Susţinătorul a toate, este singurul îndreptăţit la suprema închinare şi adorare. Omului îi este interzis să dea oricui altcuiva locul cel dintâi în simţămintele sale sau în slujirea sa. Tot ce cultivăm şi tinde să slăbească iubirea noastră faţă de Dumnezeu sau să ia locul slujirii ce-I datorăm devine pentru noi un zeu. {PP 305.3}
„Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti” (Exod 20, 4-5). {PP 305.4}
Porunca a doua opreşte închinarea la adevăratul Dumnezeu prin chipuri sau asemănări. Multe naţiuni păgâne susţineau că chipurile lor erau numai preînchipuiri sau simboluri prin care era adorată zeitatea, dar Dumnezeu a declarat o astfel de închinare ca fiind păcat. Încercarea de a-L reprezenta pe Cel Veşnic prin obiecte materiale coboară concepţia omului cu privire la Dumnezeu. Mintea fiind îndepărtată de la perfecţiunea cea fără margini a lui Dumnezeu ar fi atrasă mai degrabă spre creatură decât spre Creator. şi, în măsura în care concepţia lui cu privire la Dumnezeu s-ar coborî, omul ar decădea. {PP 306.1}
„Eu, Domnul, Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu gelos”. Legătura cea strânsă şi sfântă a lui Dumnezeu cu poporul Său este prezentată prin asemănarea cu legătura căsătoriei. Idolatria fiind un adulter spiritual, neplăcerea lui Dumnezeu faţă de ea este pe drept numită gelozie. {PP 306.2}
„Pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam al celor ce mă urăsc”. Este inevitabil ca şi copiii să sufere urmările faptelor rele ale părinţilor lor, dar ei nu sunt pedepsiţi pentru vinovăţia părinţilor, în afara cazului că şi ei au luat parte la păcatele lor. Cu toate acestea, copiii calcă, de obicei, pe urmele părinţilor lor. Prin moştenire sau exemplu, fiii devin părtaşi ai păcatelor tatălui lor. Tendinţele spre rău, apetitul pervertit şi moralitatea josnică, împreună cu bolile şi degenerarea fizică se transmit ca o moştenire din tată în fiu, până la a treia şi a patra generaţie. Acest adevăr înspăimântător ar trebui să aibă o putere solemnă care să-i reţină pe oameni de a merge pe calea păcatului. {PP 306.3}
„Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”. Prin oprirea închinării la dumnezei falşi, porunca a doua, în mod implicit, îndeamnă la adorarea adevăratului Dumnezeu. Iar acelora care sunt credincioşi în slujba Sa le este făgăduită îndurarea Sa, nu numai până la a treia şi a patra generaţie, cum este cazul mâniei ce-i ameninţă pe cei ce-L urăsc, ci până la mii de generaţii. „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui” (Exod 20, 7). {PP 306.4}
Această poruncă nu numai că opreşte jurămintele false şi blestemele obişnuite, dar ea ne opreşte de a folosi Numele lui Dumnezeu într-un mod uşuratic sau neglijent, fără respect faţă de înspăimântătoarea lui însemnătate. Prin folosirea necugetată a Numelui lui Dumnezeu în vorbirea de rând, prin invocarea Lui în probleme neînsemnate şi prin deasa şi necugetata repetare a Numelui Său, noi Îl dezonorăm. „Numele Lui este sfânt şi înfricoşat” (Psalmii 111, 9). Toţi trebuie să cugete asupra maiestăţii Sale, a curăţiei şi sfinţeniei Sale, pentru ca inima să fie mişcată de simţământul caracterului Său proslăvit; iar Numele Său sfânt să fie rostit cu respect şi solemnitate. {PP 306.5}
„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă, închinată Domnului, Dumnezeului tău; să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Exod 20, 8-11). {PP 307.1}
Sabatul nu este introdus ca o instituţie nouă, ci ca una care a fost întemeiată la creaţiune. Trebuie să ne aducem aminte de el şi să-l păzim ca un mijloc de aducere aminte a lucrării Creatorului. Arătând spre Dumnezeu ca Făcător al cerurilor şi al pământului, el Îl deosebeşte pe adevăratul Dumnezeu de toţi ceilalţi dumnezei falşi. Toţi cei care ţin ziua a şaptea arată prin acest act că sunt adoratori ai lui Dumnezeu. În acest fel, Sabatul este semnul ascultării de Dumnezeu atâta vreme cât va exista cineva pe pământ, care să-I slujească. Porunca a patra este singura dintre toate cele zece, în care se găsesc atât Numele, cât şi titlul Legiuitorului. Este singura care arată prin a cui autoritate a fost dată Legea. În acest fel, ea conţine sigiliul lui Dumnezeu, pus pe Legea Sa, ca o dovadă a autenticităţii şi puterii obligativităţii ei. {PP 307.2}
Dumnezeu i-a dat omului şase zile în care să lucreze şi cere ca lucrările sale să fie făcute în şase zile lucrătoare. Actele de milă şi absolută necesitate sunt îngăduite în ziua Sabatului, bolnavii şi cei în suferinţă trebuie să fie întotdeauna îngrijiţi; dar lucrul care nu este necesar trebuie să fie cu stricteţe evitat. „Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-L vei cinsti neurmând căile tale şi neîndeletnicindu-te cu treburile tale….” (Isaia 58, 13). Dar opreliştea nu se sfârşeşte aici. „Nededându-te la flecării”, spune profetul. Cei care discută probleme de afaceri sau fac planuri în ziua Sabatului sunt priviţi de Dumnezeu ca şi când s-ar fi angajat realmente în afacerile respective. Pentru a păstra cu sfinţenie Sabatul, trebuie să nu îngăduim nici chiar minţii noastre să se ocupe de lucrurile cu caracter vremelnic. Porunca cuprinde tot ceea ce se află înăuntrul porţilor casei noastre. Cei ce locuiesc în familie trebuie să lase la o parte preocupările lor vremelnice în timpul orelor sacre. Toţi trebuie să se unească în a-L onora pe Dumnezeu printr-o slujire de bună voie în ziua Sa cea sfântă. {PP 307.3}
„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău” (Exod 20, 12).{PP 308.1}
Părinţii sunt îndreptăţiţi astfel la o dragoste şi un respect cum nu este dat nimănui altcuiva să aibă. Dumnezeu Însuşi, care a aşezat asupra lor o responsabilitate pentru sufletele încredinţate grijii lor, a poruncit ca, în anii de la început ai vieţii, părinţii să ţină locul lui Dumnezeu pentru copiii lor. Iar acela care respinge autoritatea îndreptăţită a părinţilor săi respinge autoritatea lui Dumnezeu. Porunca a cincea cere din partea copiilor nu numai să dea respect, supunere şi ascultare părinţilor lor, ci de asemenea să le dea dragostea şi amabilitatea lor, să le uşureze poverile, să le apere prestigiul, să-i ajute şi să-i mângâie la bătrâneţe. Ea încurajează respectul faţă de slujitorii lui Dumnezeu şi faţă de conducători şi de toţi aceia cărora Dumnezeu le-a dat să aibă autoritate. {PP 308.2}
„Aceasta”, spune apostolul, „este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă” (Efeseni 6, 2). Pentru Israel, care aştepta să intre în curând în Canaan, celui ascultător îi era dată făgăduinţa că va avea o viaţă lungă în ţara aceea bună; dar ea avea o însemnătate mult mai largă, cuprinzând tot Israelul lui Dumnezeu, făgăduind viaţa veşnică pe pământ, atunci când acesta va fi eliberat de blestemul păcatului.{PP 308.3}
„Să nu ucizi” (Exod 20, 13). {PP 308.4}
Toate actele de nedreptate care tind să scurteze viaţa; spiritul de ură şi răzbunare sau cultivarea unei pasiuni care duce la acţiuni vătămătoare pentru alţii sau care ne face să le vrem răul („căci cine urăşte pe fratele său este un ucigaş”); o egoistă neglijare de a îngriji de cei în nevoie sau în suferinţă; orice satisfacere egoistă a poftelor, orice lipsire fără rost de cele necesare sau munca peste măsură ce tinde să vatăme sănătatea — toate acestea, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt călcări ale poruncii a şasea. {PP 308.5}
„Să nu preacurveşti” (Exod 20, 14). {PP 308.6}
Această poruncă interzice nu numai faptele murdare, ci chiar şi gândurile şi dorinţele senzuale, precum orice practică ce tinde să le aţâţe. Curăţia este cerută nu numai în viaţa exterioară, ci şi în intenţiile şi simţămintele tainice ale inimii. Hristos, care a învăţat obligaţiile larg cuprinzătoare ale Legii lui Dumnezeu, a declarat că un gând sau o privire rea sunt realmente păcate, tot aşa cum este fapta de călcare a Legii. {PP 308.7}
„Să nu furi” (Exod 20, 15). {PP 308.8}
În această oprelişte sunt cuprinse atât păcatele publice, cât şi cele particulare. Porunca a opta condamnă răpirea de oameni şi comerţul cu sclavi şi interzice războaiele de cucerire. Ea condamnă furtul şi tâlhăria. Ea cere o cinste deplină în cele mai mici amănunte ale problemelor vieţii. Ea osândeşte îmbogăţirea peste măsură şi necinstită în afaceri şi cere plata dreaptă a datoriilor şi a salariilor. Ea declară că orice încercare de a obţine foloase personale de pe urma neştiinţei, slăbiciunii sau nenorocirii altora este trecută ca înşelăciune în cărţile din cer. {PP 309.1}
„Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Exod 20, 16). {PP 309.2}
Vorbirea neadevărată în orice problemă, orice încercare sau intenţie de a-l înşela pe aproapele nostru sunt cuprinse aici. Intenţia de a înşela constituie o minciună. Printr-o privire a ochiului, o mişcare cu mâna, o expresie a feţei pot spune tot atât de bine o minciună, ca şi prin cuvinte. Orice adăugire intenţionată în vorbire, orice aluzie sau orice insinuare făcută în mod calculat, cu gândul de a face o impresie greşită sau exagerată, chiar povestirea unor fapte în aşa fel încât să ducă în rătăcire pe cineva constituie o minciună. Acest precept interzice orice încercare de a vătăma bunul nume al semenului nostru prin relatări inexacte sau bănuieli rele, prin vorbiri de rău sau bârfeli. Chiar şi ascunderea intenţionată a adevărului, de pe urma căreia alţii pot fi păgubiţi, este o violare a poruncii a noua. {PP 309.3}
„Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău” (Exod 20, 17). {PP 309.4}
Porunca a zecea loveşte la rădăcina tuturor păcatelor, oprind dorinţele egoiste, de unde izvorăsc faptele păcătoase. şi cel care, în ascultare de Legea lui Dumnezeu, se reţine chiar şi de la o dorinţă păcătoasă care vizează ceea ce aparţine altuia nu se va face vinovat de vreo faptă rea faţă de semenii săi. {PP 309.5}
Acestea au fost preceptele sfinte ale Decalogului, rostite în mijlocul tunetului şi flăcărilor de foc şi cu o minunată desfăşurare a puterii şi maiestăţii Marelui Dătător al Legii. Dumnezeu a însoţit proclamarea Legii Sale cu manifestarea puterii şi slavei Sale, pentru ca poporul Său să nu uite niciodată scena aceasta şi pentru ca să li se poată înscrie în inimă o profundă veneraţie faţă de Autorul Legii, Creatorul cerului şi al pământului. El a dorit, de asemenea, să arate tuturor oamenilor sfinţenia, importanţa şi permanenţa Legii Sale. {PP 309.6}
Poporul Israel era copleşit de groază. Puterea înspăimântătoare a vorbirii lui Dumnezeu părea că întrece măsura pe care inimile tremurânde o puteau suporta. Căci, în timp ce li se prezenta marea Lege a dreptăţii lui Dumnezeu, ei şi-au dat seama, mai bine ca niciodată până atunci, cât de ofensator este caracterul păcatului şi propria lor vinovăţie înaintea unui Dumnezeu sfânt. Ei s-au îndepărtat de munte plini de groază şi de respect. Mulţimea i-a strigat lui Moise: „Vorbeşte-ne tu însuţi, şi te vom asculta; dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim” (Exod 20, 19). Conducătorul a răspuns: „Nu vă înspăimântaţi; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi” (Ver 20). Cu toate acestea, poporul a rămas la distanţă, privind cu groază scena, în timp ce „Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu”. {PP 309.7}
Mintea poporului, orbită şi înjosită de sclavie şi păgânism, nu era pregătită să preţuiască pe deplin principiile larg cuprinzătoare ale Celor Zece Porunci ale lui Dumnezeu. Pentru ca obligaţiile Decalogului să poată fi înţelese şi aplicate în mod deplin, au fost date şi alte învăţături, ilustrând şi aplicând principiile Celor Zece Porunci. Legile acestea au fost numite judecăţi, atât pentru faptul că ele au fost ancorate în înţelepciunea şi dreptatea infinită, cum şi pentru că cei care aplicau Legea trebuia să judece după ele. Spre deosebire de Cele Zece Porunci, ele i-au fost date lui Moise în mod personal şi el trebuia să le facă cunoscute poporului. {PP 310.1}
Prima dintre aceste legi se referea la robi. Pe vremuri, infractorii erau uneori vânduţi ca sclavi de către judecători; în unele cazuri, datornicii erau vânduţi de creditorii lor; iar sărăcia făcea ca unele persoane să se vândă pe ele însele ca sclavi sau să-şi vândă copiii. Dar un evreu nu putea fi vândut ca sclav pentru toată viaţa. Timpul lui de slujbă era de şase ani; în cel de-al şaptelea an, el trebuia să fie eliberat. Răpirea de oameni, uciderea cu premeditare şi răzvrătirea împotriva autorităţii părinteşti erau pedepsite cu moartea. Era îngăduit să ai sclavi care nu erau israeliţi prin naştere, dar viaţa şi fiinţa lor erau apărate cu grijă. Uciderea unui sclav trebuia pedepsită; rănirea unui sclav de către stăpânul său, chiar dacă n-ar fi fost decât pierderea unui dinte, îl îndreptăţea să fie eliberat. {PP 310.2}
Izraeliţii fuseseră ei înşişi sclavi, şi acum, când urmau să aibă robi care să fie ai lor, trebuiau să se ferească de a se lăsa pradă unui spirit de cruzime şi de apăsare, de pe urma căruia ei suferiseră de la supraveghetorii lor egipteni. Amintirea amarei lor robii trebuia să-i facă în stare să se aşeze în locul robului, făcându-i să fie buni şi miloşi, să se poarte cu alţii aşa cum ar fi dorit ca alţii să se poarte cu ei. {PP 310.3}
Dreptul văduvelor şi al orfanilor era în mod deosebit apărat, avându-se o grijă duioasă cu privire la starea lor neajutorată. {PP 310.4}
„Dacă-i asupreşti”, a spus Domnul, „şi ei strigă la Mine după ajutor, Eu le voi auzi strigătele; mânia Mea se va aprinde şi vă voi nimici cu sabia; nevestele voastre vor rămâne văduve, şi copiii voştri vor rămâne orfani” (Exod 22, 23-24). Străinii care aveau să se unească cu Israel trebuia să fie apăraţi de nedreptate sau apăsare. „Să nu asupreşti pe străin; ştiţi ce simte străinul, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului” (Exod 23, 9). {PP 311.1}
Luarea de dobândă de la săraci era oprită. Haina unui om sărac sau învelitoarea luată zălog trebuia să fie înapoiată la căderea serii. Cel care se făcea vinovat de furt trebuia să dea înapoi îndoit. Respectul faţă de judecător şi conducător era obligatoriu, iar judecătorii erau avertizaţi împotriva pervertirii judecăţii, sprijinirii unei cauze nedrepte şi a luării de mită. Calomnia şi bârfa erau interzise şi se aşteptau fapte de bunătate chiar şi faţă de vrăjmaşii personali. {PP 311.2}
Din nou i se amintea poporului despre obligaţia cea sfântă a Sabatului. Au fost rânduite sărbătorile anuale, la care toţi bărbaţii naţiunii trebuia să se înfăţişeze înaintea Domnului, aducându-I darurile lor de mulţumire şi primele roade ale belşugului dat de El. Scopul tuturor acestor rânduieli a fost arătat: ele nu erau date pentru că aşa voia o arbitrară putere suverană; toate au fost date pentru binele lui Israel. Domnul a spus: „Să-Mi fiţi nişte oameni sfinţi” (Exod 22, 31), vrednici a fi recunoscuţi de către un Dumnezeu sfânt. {PP 311.3}
Legile acestea trebuia să fie scrise de Moise şi păstrate cu grijă, ca temelie a legii naţionale şi, împreună cu Cele Zece Porunci, pentru luminarea cărora fuseseră date, să alcătuiască condiţia împlinirii făgăduinţelor lui Dumnezeu faţă de Israel. {PP 311.4}
Iată solia care le-a fost adresată din partea Domnului: „Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă glasul Lui; nu te împotrivi Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El. Dar dacă vei asculta glasul Lui şi dacă vei face tot ce-ţi voi spune, Eu voi fi vrăjmaşul vrăjmaşilor tăi şi potrivnicul potrivnicilor tăi” (Exod 23, 20-22). În tot timpul pribegiei lui Israel, Hristos, în stâlpul de nor şi de foc, a fost conducătorul lor. Chiar dacă au avut în faţa lor simboluri care Îl preînchipuiau pe Mântuitorul ce avea să vină, El a fost totuşi prezent şi i-a dat lui Moise poruncile pentru popor, care erau aşezate înaintea lor, ca fiind singurul mijloc al binecuvântării. {PP 311.5}
Coborându-se de pe munte, „Moise a venit şi a spus poporului toate cuvintele Domnului şi toate legile. Tot poporul a răspuns într-un glas: «Vom face tot ce a zis Domnul»” (Exod 24, 3). Angajamentul acesta, împreună cu cuvintele Domnului, pe care ei s-au legat să le asculte, au fost scrise de Moise într-o carte. Apoi a urmat ratificarea legământului. La poalele muntelui a fost ridicat un altar, iar lângă el au fost ridicate „douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Ver 4), ca o mărturie a primirii de către ei a legământului. Apoi au fost aduse jertfe, de către tineri aleşi pentru serviciul acesta. {PP 311.6}
După ce a stropit altarul cu sângele jertfelor, Moise „a luat cartea legământului şi a citit-o în faţa norodului”. În felul acesta, condiţiile legământului au fost în mod solemn repetate şi toţi erau liberi să aleagă fie să asculte, fie să nu asculte de ele. Ei făgăduiseră de la început să asculte de vocea lui Dumnezeu, dar de atunci ei au auzit Legea Sa vestită, iar principiile ei au fost desluşite cu amănunţime, pentru ca să poată înţelege cât de mult cuprinde acest legământ. Din nou poporul a răspuns într-un glas: „Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul” (Exod 24, 7). „După ce a rostit înaintea întregului norod toate poruncile Legii, Moise a luat sânge … a stropit cartea şi tot norodul şi a zis: «Acesta este sângele legământului, care a poruncit Dumnezeu să fie făcut cu voi»” (Evrei 9, 19-20). {PP 312.1}
Acum trebuia să fie luate măsuri pentru deplina aşezare a naţiunii alese sub cârmuirea lui Dumnezeu ca Împărat al lor. Moise a primit porunca: „Suie-te la Domnul, tu şi Aaron, Nadab şi Abihu, şi şaptezeci de bătrâni ai lui Israel, şi să vă închinaţi de departe, aruncându-vă cu faţa la pământ. Numai Moise să se apropie de Domnul” (Exod 24, 1-2). În timp ce poporul se închina la poalele muntelui, aceşti bărbaţi aleşi au fost chemaţi sus pe munte. Cei şaptezeci de bătrâni trebuiau să-l ajute pe Moise la conducerea lui Israel şi Dumnezeu a pus asupra lor Duhul Său şi i-a onorat, arătându-le puterea şi măreţia Lui. „Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăţia lui” (Ver 10). Ei n-au văzut Divinitatea, dar au văzut slava prezenţei Sale. Mai înainte, ei nu puteau suporta o scenă ca aceasta; dar manifestarea puterii lui Dumnezeu i-a umplut de respect şi i-a determinat la pocăinţă; ei au contemplat slava Lui, curăţia şi îndurarea Lui, până când au putut să se apropie mai mult de Acela care era subiectul meditaţiei lor. {PP 312.2}
Moise şi „Iosua, care slujea”, au fost acum chemaţi să se întâlnească cu Dumnezeu. şi, pentru că ei aveau să lipsească un timp, conducătorul i-a numit pe Aaron şi Hur ca, împreună cu bătrânii, să lucreze în locul lui. „Moise s-a suit pe munte, şi norul a acoperit muntele. Slava Domnului s-a aşezat pe muntele Sinai”. Timp de şase zile norul a acoperit muntele ca un semn special al prezenţei lui Dumnezeu; cu toate acestea, n-a fost nici o descoperire a Sa şi nici vreo comunicare a voii Sale. În tot acest timp, Moise a rămas în aşteptare, spre a fi chemat în sala de audienţă a Celui Prea Înalt. El fusese chemat, spunându-i-se: „Suie-te la Mine pe munte şi rămâi acolo” şi, cu toate că răbdarea şi ascultarea sa au fost puse la probă, el n-a obosit aşteptând şi nici nu şi-a părăsit postul. Acest timp de aşteptare a fost pentru el un timp de pregătire, un timp de amănunţită cercetare de sine. Nici chiar acest favorizat slujitor al lui Dumnezeu nu putea să apară dintr-o dată în faţa Sa şi să suporte manifestarea slavei Sale. Cele şase zile trebuiau să fie folosite pentru a se consacra pe sine lui Dumnezeu printr-o cercetare a inimii, meditaţie şi rugăciune, înainte de a putea fi pregătit pentru o directă legătură cu Făcătorul Său. {PP 313.1}
În ziua a şaptea, care a fost o zi de Sabat, Moise a fost chemat să intre în nor. Norul cel des s-a deschis în faţa întregului Israel şi slava lui Dumnezeu a ţâşnit ca un foc mistuitor. „Moise a intrat în mijlocul norului şi s-a suit pe munte. Moise a rămas pe munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi” (Ver 18). Cele patruzeci de zile petrecute pe munte nu cuprindeau şi cele şase zile de pregătire. În timpul acestor şase zile, Iosua a fost cu Moise şi împreună au mâncat mană şi au băut din „pârâul care cobora din munte”. Dar Iosua n-a intrat cu Moise în nor. El a rămas afară şi a mâncat şi a băut mai departe, în timp ce aştepta întoarcerea lui Moise; dar Moise a postit în tot timpul acestor patruzeci de zile. {PP 313.2}
În timpul rămânerii sale pe munte, Moise a primit instrucţiuni pentru construirea sanctuarului, în care avea să se manifeste în mod deosebit prezenţa divină. „Să-mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod 25, 8), a fost porunca lui Dumnezeu. Pentru a treia oară s-a amintit de păzirea Sabatului. „Acesta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic”, a declarat Domnul, „căci acesta va fi un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc. Să ţineţi Sabatul, căci el va fi pentru voi ceva sfânt … cine va face vreo lucrare în ziua aceasta va fi nimicit din mijlocul poporului său” (Exod 31, 17.13.14). {PP 313.3}
Se dăduseră îndrumări pentru ca de îndată să se ridice un cort, pentru a fi pus în slujba lui Dumnezeu; şi acum poporul putea trage concluzia că, întrucât scopul avut în vedere era slava lui Dumnezeu şi întrucât marea lor nevoie era aceea a unui loc de închinare, ar fi fost îndreptăţiţi să lucreze la construcţia aceasta în ziua Sabatului. Pentru a-i feri de o asemenea greşeală, le-a fost dată avertizarea. Nici chiar sfinţenia şi urgenţa acelei lucrări speciale pentru Dumnezeu nu trebuia să-i facă să calce ziua Lui cea sfântă de odihnă. {PP 314.1}
De aici înainte, poporul avea să fie onorat cu prezenţa Împăratului lor. „Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel şi voi fi Dumnezeul lor” şi „locul acela va fi sfinţit de slava Mea” (Exod 24, 45.43), a fost asigurarea dată lui Moise. Ca simbol al autorităţii lui Dumnezeu şi ca întrupare a voinţei Sale, lui Moise i-a fost dat un exemplar al Decalogului, scris cu degetul lui Dumnezeu pe două table de piatră (Deuteronom 9, 10; Exod 32, 15.16) pentru a fi păstrat cu sfinţenie în sanctuar, care, după ce avea să fie făcut, trebuia să fie centrul vizibil de închinare al naţiunii. {PP 314.2}
Dintr-un neam de robi, izraeliţii fuseseră înălţaţi mai presus de toate popoarele pentru a fi comoara deosebită a Împăratului împăraţilor. Dumnezeu i-a despărţit de lume, pentru ca să le poată încredinţa comoara cea sfântă. El îi făcuse păstrătorii Legii Sale, şi planul Său era ca prin ei să păstreze printre oameni cunoaşterea de Sine. Astfel, lumina cerului avea să strălucească într-o lume cuprinsă de întuneric şi o voce trebuia să fie auzită chemând toate popoarele să se întoarcă de la idolatria lor şi să-I slujească viului Dumnezeu. Dacă izraeliţii erau credincioşi însărcinării lor, ei aveau să devină o putere în lume. Dumnezeu avea să fie scutul lor de apărare şi avea să-i înalţe mai presus de toate celelalte naţiuni. Lumina şi adevărul Său aveau să fie descoperite prin ei, iar ei aveau să iasă în evidenţă sub călăuzirea Lui înţeleaptă şi sfântă, ca un exemplu al superiorităţii slujirii lui Iehova faţă de orice formă de idolatrie. {PP 314.3}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s