Capitolul 28 — Idolatria de la Sinai

Capitol bazat pe textele din Exod 32 până la 34.
În timp ce Moise era absent, pentru poporul Israel a fost un timp de aşteptare şi de îndoială. Poporul ştia că el se urcase pe munte cu Iosua, că intrase în norul de o deasă întunecime care putea fi văzut de jos, de pe câmpie, odihnindu-se pe vârful muntelui, luminat din când în când de fulgerele prezenţei divine. Ei aşteptau cu nerăbdare întoarcerea lui. Obişnuiţi, aşa cum fuseseră în Egipt, cu reprezentări materiale ale zeilor, fusese greu pentru ei să-şi pună încrederea într-o Fiinţă nevăzută şi, de aceea, ajunseră să se sprijine pe Moise pentru susţinerea credinţei lor. Dar acum el le era luat. Zi după zi şi săptămână după săptămână au trecut, iar el tot nu s-a înapoiat. Cu toate că norul se vedea încă, multora din tabără li se părea că fuseseră părăsiţi de conducătorul lor sau că acesta fusese ars de focul mistuitor. {PP 315.1}
În decursul acestei perioade de aşteptare, pentru ei a fost un timp în care să cugete la Legea lui Dumnezeu pe care o auziseră şi să-şi pregătească inimile spre a primi şi alte descoperiri pe care El ar fi putut să li le dea. Dar ei nu aveau prea mult timp pentru această lucrare. Dacă ar fi căutat în felul acesta o mai clară înţelegere a cerinţelor lui Dumnezeu şi dacă şi-ar fi umilit inimile înaintea Lui, ar fi fost apăraţi de ispită. Dar ei n-au făcut lucrul acesta şi, în scurt timp, au devenit nepăsători, neatenţi şi călcători ai legii. În mod deosebit, acesta a fost cazul cu gloata cea pestriţă. Ei erau nerăbdători să pornească spre ţara Făgăduinţei — ţara unde curge lapte şi miere. Pământul acela bun le-a fost făgăduit numai cu condiţia ascultării, dar ei pierduseră din vedere acest lucru. Au fost unii care au dat ideea să se înapoieze în Egipt, dar, fie că mergeau înainte spre Canaan, fie înapoi în Egipt, masa poporului era hotărâtă să nu-l mai aştepte pe Moise. {PP 315.2}
Simţindu-şi neputinţa în lipsa conducătorului lor, s-au întors la vechile lor superstiţii. „Gloata cea pestriţă” era cea dintâi care s-a dedat la cârtire şi nerăbdare şi a fost conducătoarea apostaziei care a urmat. Printre obiectele considerate de către egipteni ca simboluri ale zeilor erau boul şi viţelul; şi, la sugestia acelora care practicaseră această formă de idolatrie în Egipt, s-a făcut acum un viţel şi i s-a adus închinare. Poporul dorea o imagine, un chip care să-L reprezinte pe Dumnezeu şi care să meargă înaintea lor în locul lui Moise. Dumnezeu nu dăduse nici un fel de asemănare a persoanei Sale şi interzisese orice reprezentare materială pentru un asemenea scop. Minunile cele mari din Egipt şi de la Marea Roşie erau destinate să întărească credinţa în El ca Ajutor nevăzut, dar Atotputernic al lui Israel, singurul Dumnezeu adevărat. Iar dorinţa pentru o manifestare vizibilă a prezenţei Sale fusese împlinită prin stâlpul de nor şi de foc care păzea tabăra, cum şi în manifestarea slavei Sale pe muntele Sinai. Dar, având norul prezenţei Sale încă înaintea lor, ei s-au reîntors, în inimile lor, la idolatria din Egipt şi au înfăţişat slava nevăzutului Dumnezeu printr-un chip de viţel. {PP 315.3}
În lipsa lui Moise, autoritatea judecătorească îi fusese încredinţată lui Aaron şi o mare mulţime se strânse în jurul cortului său cu cererea: „Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut” (Exod 32, 1.8). Norul, spuneau ei, care până aici îi călăuzise, stătea acum nemişcat pe munte; el nu le va mai călăuzi nicidecum călătoriile. În locul lui, ei trebuia să aibă un chip; iar dacă, aşa cum se dăduse ideea, vor hotărî să se întoarcă în Egipt, atunci vor găsi îndurare la egipteni, purtând chipul acesta înaintea lor şi recunoscându-l ca zeu al lor. {PP 316.1}
O criză de felul acesta cerea un bărbat plin de tărie, hotărât şi de un curaj neclintit; unul care să ţină la onoarea lui Dumnezeu mai mult decât la favoarea poporului, la siguranţa personală şi chiar la viaţă. Dar actualul conducător al lui Israel nu era de felul acesta. Aaron se împotrivi în mod slab poporului, iar timiditatea şi şovăiala lui la momentul critic nu au făcut decât să-i facă şi mai hotărâţi. Tumultul creştea. O nebunie oarbă, neraţională, părea că pune stăpânire pe mulţime. Au fost unii care au rămas credincioşi legământului lor cu Dumnezeu, dar cea mai mare parte a poporului s-a unit în apostazie. Câţiva, care au îndrăznit să spună că a face un chip, aşa cum se propunea, era idolatrie, au fost prinşi şi trataţi în mod brutal, iar în confuzia şi agitaţia aceea, în cele din urmă, şi-au pierdut viaţa. {PP 316.2}
Aaron se temea pentru propria lui viaţă. În loc să ia în mod nobil poziţie în apărarea onoarei lui Dumnezeu, el a cedat cerinţelor mulţimii. Primul său act a fost acela de a porunci să se adune cerceii de aur de la tot norodul şi să fie aduşi la el, în speranţa că mândria îi va face să refuze un astfel de sacrificiu. Dar ei şi-au dat bucuros podoabele şi din acestea el a făcut un viţel turnat, imitând astfel zeii Egiptului. Poporul a strigat: „Israele, iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului” (Ver 4). şi Aaron, în mod ruşinos, a îngăduit această insultă la adresa lui Iehova. A făcut chiar mai mult. Văzând cu câtă satisfacţie a fost primit viţelul de aur, a ridicat un altar înaintea lui şi a anunţat: „Mâine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului” (Ver 5). Această veste a fost anunţată cu sunet de trâmbiţă de la ceată la ceată, în toată tabăra. „A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineaţă şi au adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. Poporul a şezut de a mâncat şi a băut; apoi s-au sculat să joace” (Ver 6). Sub pretext că ţin o „sărbătoare în cinstea Domnului”, ei s-au dedat la îmbuibare şi petreceri desfrânate. {PP 317.1}
De câte ori, în zilele noastre, iubirea de plăceri nu se ascunde sub o „formă de evlavie”! O religie care îngăduie oamenilor ca, în timp ce iau parte la ritualul serviciului de închinare, să se dedea la satisfacerea poftelor egoiste şi senzuale este tot aşa de plăcută mulţimilor de astăzi, cum a fost şi în zilele poporului Israel. şi mai sunt încă şi Aaroni docili care, în timp ce deţin poziţii de autoritate în biserică, se vor supune dorinţelor celor neconsacraţi, încurajându-i astfel la păcat. {PP 317.2}
Trecuseră numai câteva zile de când evreii făcuseră un legământ solemn cu Dumnezeu, că vor asculta de vocea Sa. Ei stătuseră tremurând şi plini de groază înaintea muntelui, ascultând cuvintele Domnului: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Exod 20, 3). Slava lui Dumnezeu plana încă deasupra Sinaiului, în faţa întregii adunări; dar ei I-au întors spatele şi au cerut alţi dumnezei. „Au făcut un viţel în Horeb. S-au închinat înaintea unui chip turnat şi au schimbat slava lor pe chipul unui bou care mănâncă iarbă” (Psalmii 106, 19-20). Cum s-ar fi putut da pe faţă o mai mare lipsă de recunoştinţă sau o mai îndrăzneaţă insultă faţă de Acela care Se descoperise faţă de ei ca un Tată duios şi ca un Împărat atotputernic! {PP 317.3}
Moise a fost înştiinţat pe munte de apostazia din tabără şi i s-a spus să se înapoieze fără întârziere. „Scoală şi pogoară-te”, au fost cuvintele lui Dumnezeu. „Căci poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a stricat. Foarte curând s-au abătut de la calea pe care le-o poruncisem Eu; şi-au făcut un viţel turnat, s-au închinat până la pământ înaintea lui” (Exod 32, 7.8). Dumnezeu ar fi putut împiedica mişcarea de la început; dar El a îngăduit să ajungă la culmea ei, pentru ca să poată da tuturor o lecţie, prin pedepsirea trădării şi apostaziei. {PP 317.4}
Legământul lui Dumnezeu cu poporul Său fusese abrogat şi El i-a spus lui Moise: „Acum, lasă-Mă; Mânia Mea are să se aprindă împotriva lor; şi-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare” (Ver 10). Poporul Israel, în mod deosebit mulţimea pestriţă, avea să fie totdeauna pornit să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Ei aveau să cârtească de asemenea împotriva conducătorului lor şi aveau să-l necăjească prin necredinţa şi încăpăţânarea lor, iar lucrarea de a-i conduce până în ţara Făgăduinţei avea să fie grea şi chinuitoare pentru suflet. Păcatele îi făcuseră deja să piardă favoarea cerului, iar dreptatea cerea nimicirea lor. De aceea, Domnul a propus nimicirea lor, iar pe Moise să-l facă un neam mare. {PP 318.1}
„Lasă-Mă … şi-i voi mistui”, au fost cuvintele lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu şi-a propus să-l nimicească pe Israel, cine putea mijloci pentru el? Cât de puţini ar fi fost aceia care să nu fi voit să-i lase pe păcătoşi să-şi urmeze soarta lor, cât de puţini ar fi fost aceia care să nu fi schimbat cu bucurie munca cea grea, povara şi sacrificiul, răsplătite cu nerecunoştinţă şi cârtire, pentru o poziţie de viaţă uşoară şi de cinste, când Însuşi Dumnezeu era Acela care oferea aceasta! {PP 318.2}
Dar Moise a găsit temei pentru nădejde acolo unde se vedeau numai descurajare şi mânie. El a înţeles cuvintele lui Dumnezeu, „lasă-Mă”, nu în sensul că interziceau mijlocirea, ci că o încurajau, înţelegându-se că numai rugăciunile lui Moise îl puteau salva pe Israel, iar dacă ar fi fost rugat astfel, Dumnezeu şi-ar fi cruţat poporul. El „s-a rugat Domnului, Dumnezeului său, şi a zis: «Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia Ta împotriva poporului Tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu mare putere şi cu mână tare?»” (Ver 11). {PP 318.3}
Dumnezeu făcuse să se înţeleagă că l-a lepădat pe poporul Său. El îi vorbise lui Moise despre ei ca fiind „poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului”. Dar Moise, plin de umilinţă, nu recunoaşte poziţia de conducere a poporului Israel. „Poporul Tău, pe care l-ai scos cu mare putere şi cu mână tare. {PP 318.4}
Pentru ce”, insistă el, „să zică egiptenii: «Spre nenorocirea lor i-a scos, ca să-i omoare prin munţi şi să-i şteargă de pe faţa pământului?»” (Ver 12). {PP 319.1}
În cursul celor câteva luni de când Israel părăsise Egiptul, vestea minunatei lor eliberări se răspândise la toate naţiunile înconjurătoare. Teama şi presimţirile înspăimântătoare puseseră stăpânire pe păgâni. Toţi urmăreau să vadă ce va face Dumnezeul lui Israel pentru poporul Său. Dacă ei ar fi fost nimiciţi acum, vrăjmaşii lor ar fi triumfat şi Dumnezeu ar fi fost dezonorat. Egiptenii ar fi pretins că acuzaţiile lor erau adevărate — că în loc să-l conducă pe poporul Său în pustie ca să aducă jertfe, El a făcut ca ei să fie sacrificaţi. Ei nu s-ar fi uitat la păcatele lui Israel; nimicirea poporului pe care El îl onorase atât de evident ar fi adus ocară asupra Numelui Său. Ce mare răspundere zace asupra acelora pe care Dumnezeu îi onorează atât de mult, punându-i să facă Numele Său o laudă pe pământ! Cu câtă grijă ar trebui să se păzească ei de a săvârşi vreun păcat, care să atragă judecăţile Lui şi să facă Numele Lui de ocară între cei netemători de Dumnezeu! {PP 319.2}
În timp ce Moise mijlocea pentru Israel, timiditatea sa dispăru, spre a face loc unui interes profund şi iubirii pentru aceia pentru care, în mâinile lui Dumnezeu, fusese unealta prin care făcuse atât de mult. Domnul a ascultat cererile lui şi a împlinit rugăciunea lui neegoistă. Dumnezeu îl pusese la încercare pe slujitorul Său; pusese la probă credincioşia şi iubirea lui pentru acest popor plin de greşeli şi nerecunoştinţă, iar Moise a trecut în mod nobil această încercare. Interesul său pentru poporul Israel nu izvora dintr-un motiv egoist. Prosperitatea poporului ales al lui Dumnezeu îi era mai scumpă decât onoarea personală, mai scumpă decât privilegiul de a deveni tatăl unei naţiuni puternice. Lui Dumnezeu I-a plăcut credincioşia lui, smerenia inimii sale şi integritatea sa şi i-a încredinţat, ca unui păstor credincios, marea însărcinare de a duce poporul Israel în ţara Făgăduinţei. {PP 319.3}
Când Moise şi Iosua au coborât de pe munte, cel dintâi purtând „tablele mărturiei”, au auzit strigătele şi chiotele mulţimii agitate care, în mod evident, se afla într-un vacarm sălbatic. Pentru Iosua, ca soldat, primul gând a fost acela al unui atac din partea vrăjmaşilor lor. „În tabără este un strigăt de război”, a zis el. Dar Moise a judecat mai bine natura agitaţiei. Strigătul nu era un strigăt de luptă, ci de petrecere. „Strigătul acesta nu-i nici strigăt de biruitori, nici strigăt de biruiţi; ce aud eu este glasul unor oameni care cântă” (Ver 18). {PP 319.4}
Pe când se apropiau de tabără, au văzut poporul strigând şi dansând în jurul idolului lor. Era o scenă a unei petreceri păgâneşti, o imitare a sărbătorilor idolatre din Egipt; dar cât de diferită de închinarea solemnă şi plină de respect înaintea lui Dumnezeu! Moise era copleşit. El tocmai venise din prezenţa slavei lui Dumnezeu şi, deşi fusese avertizat cu privire la cele ce avuseseră loc, nu era pregătit pentru acea înspăimântătoare privelişte a degradării lui Israel. Mânia lui s-a aprins. Pentru a-şi arăta scârba faţă de crima lor, aruncă tablele de piatră care s-au sfărâmat în faţa întregului popor, arătând în felul acesta că, după cum ei au rupt legământul lor cu Dumnezeu, tot astfel Dumnezeu a rupt legământul Său cu ei. {PP 320.1}
Intrând în tabără, Moise trecu prin mulţimea de petrecăreţi şi, apucând idolul, îl aruncă în foc. Apoi îl sfărâmă până când acesta ajunse o pulbere şi, după ce presără această pulbere în izvorul ce cobora din munte, a pus poporul să bea din el. În acest fel, s-a arătat totala lipsă de valoare a idolului la care se închinaseră. {PP 320.2}
Marele conducător îl chemă pe vinovatul său frate şi, plin de asprime, îl întrebă: „Ce ţi-a făcut poporul acesta, de ai adus asupra lui un păcat atât de mare?” Aaron a căutat să se apere, relatând manifestarea zgomotoasă a poporului şi spunând că, dacă n-ar fi răspuns dorinţelor lor, ar fi fost ucis. „Să nu se aprindă de mânie domnul meu”, spuse el; „tu singur ştii că poporul acesta este pornit la rău. Ei mi-au zis: «Fă-ne un dumnezeu, care să meargă înaintea noastră, căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut». Eu le-am zis: «Cine are aur, să-l scoată!» şi mi l-au dat, l-am aruncat în foc şi din el a ieşit viţelul acesta” (Exod 32, 21-24). El dorea să-l facă pe Moise să creadă că avusese loc o minune — că aurul fusese aruncat în foc şi, printr-o putere supranaturală, s-a prefăcut într-un viţel. Dar scuzele sale şi ocolirea adevărului n-au fost de nici un folos. El a fost tratat aşa cum merita, şi anume ca principalul vinovat. {PP 320.3}
Faptul că Aaron fusese binecuvântat şi onorat atât de mult, mai presus de întregul norod, a făcut ca păcatul său să fie atât de hidos. Aaron era „sfântul Domnului” (Psalmii 106, 16) şi el a făcut idolul şi a anunţat sărbătoarea. El era acela care fusese numit port-vocea lui Moise şi cu privire la care chiar Dumnezeu în persoană a mărturisit: „ştiu că el vorbeşte uşor” (Exod 4, 14). El a dat greş în a-i împiedica pe idolatri în sfidarea pe care aceştia au aruncat-o cerului. {PP 320.4}
Acela prin care a lucrat Dumnezeu în aducerea judecăţilor, atât asupra egiptenilor, cât şi asupra zeilor acestora, a ascultat fără să schiţeze vreun gest proclamaţia rostită înaintea chipului turnat: „Israele, iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului” (Exod 32, 4). El era acela care fusese cu Moise pe munte şi acolo privise slava lui Dumnezeu şi văzuse că în manifestarea slavei aceleia nu era nimic din care putea să fie făcut un chip. El a fost acela care a schimbat slava aceasta cu înfăţişarea unui viţel. El, căruia Dumnezeu îi încredinţase conducerea poporului în lipsa lui Moise, a fost găsit că aprobă răzvrătirea lor. „Domnul de asemenea era foarte mâniat şi pe Aaron, aşa încât voia să-l piardă” (Deuteronom 9, 20). Dar, ca răspuns la mijlocirea arzătoare a lui Moise, viaţa i-a fost cruţată; şi, în pocăinţă şi umilinţă pentru marele său păcat, el a fost readus în graţia lui Dumnezeu. {PP 323.1}
Dacă Aaron ar fi avut curaj să stea pentru ceea ce era drept, indiferent de consecinţe, el ar fi putut preveni acea apostazie. Dacă şi-ar fi menţinut în mod neabătut ataşamentul faţă de Dumnezeu, dacă i-ar fi reamintit poporului primejdiile de la Sinai, cum şi legământul lor solemn cu Dumnezeu de a asculta de Legea Sa, răul ar fi fost oprit. Dar înduplecarea sa faţă de cerinţele norodului şi asigurarea calmă cu care el a pornit la îndeplinirea planurilor lor i-au făcut să aibă curaj pentru a merge mai departe în păcat, mai mult decât plănuiseră înainte în mintea lor. {PP 323.2}
Când Moise, reîntorcându-se în tabără, s-a confruntat cu răzvrătiţii, mustrarea lui severă şi indignarea manifestată prin spargerea tablelor sfinte ale Legii au fost puse de popor în contrast cu vorbirea şi comportarea plăcută a fratelui său, astfel simpatia lor era de partea lui Aaron. Pentru a se justifica, Aaron s-a străduit să-l facă pe popor răspunzător pentru slăbiciunea sa de a ceda cererii lor; cu toate acestea, ei erau plini de admiraţie faţă de blândeţea şi răbdarea lui. Dar Dumnezeu nu vede aşa cum văd oamenii. Spiritul de cedare al lui Aaron şi dorinţa sa de a se face plăcut le-au orbit ochii faţă de enormitatea crimei pe care el a aprobat-o. Atitudinea sa, de a lăsa ca influenţa sa să-l ducă în păcat pe Israel, a costat viaţa a mii de oameni. În ce contrast faţă de aceasta a fost atitudinea lui Moise! În timp ce aducea la îndeplinire cu credincioşie judecăţile lui Dumnezeu, el a demonstrat că bunăstarea poporului Israel îi era mai scumpă decât prosperitatea, onoarea sau viaţa sa proprie. {PP 323.3}
Dintre toate păcatele pe care Dumnezeu le va pedepsi, nu este nici unul mai deplorabil în faţa Sa decât păcatul acelora care îi încurajează pe alţii să facă rău. Dumnezeu doreşte ca slujitorii Săi să-şi dovedească credincioşia, mustrând cu fidelitate nelegiuirea, oricât de dureros ar fi acest act. Aceia care sunt onoraţi cu o însărcinare divină nu trebuie să fie nişte slujitori slabi, docili şi oportunişti. Ei nu trebuie să urmărească înălţarea de sine sau să ocolească datoriile neplăcute, ci să îndeplinească lucrarea lui Dumnezeu cu credincioşie neabătută. {PP 323.4}
Deşi Dumnezeu ascultase rugăciunea lui Moise, cruţându-l pe Israel de la nimicire, apostazia trebuia să fie pedepsită în mod exemplar. Nelegiuirea şi neascultarea în care Aaron i-a făcut să cadă, dacă n-ar fi fost imediat zdrobite, aveau să ducă de la răscoală la fărădelege şi aveau să ducă naţiunea într-o iremediabilă ruină. Printr-o severitate teribilă, răul trebuia înlăturat. Stând la uşa taberei, Moise a spus poporului: „Cine este pentru Domnul, să vină la mine!” Cei care nu se alăturaseră apostaziei trebuia să se aşeze la dreapta lui Moise; cei care erau vinovaţi, dar pocăiţi, la stânga lui. Porunca a fost ascultată. S-a aflat astfel că seminţia lui Levi nu luase parte la acea închinare idolatră. şi în celelalte seminţii erau mulţi care, deşi păcătuiseră, acum îşi manifestau pocăinţa. Dar o mare mulţime, în marea ei majoritate dintre cei ce formau gloata pestriţă, care a instigat la facerea viţelului, stăruia cu încăpăţânare în răzvrătire. În Numele Domnului lui Israel, Moise a poruncit celor ce se aflau la dreapta lui şi care se păstraseră curaţi de idolatrie să-şi încingă săbiile şi să-i ucidă pe toţi aceia care stăruiau în răzvrătire. „şi aproape trei mii de oameni au pierit în ziua aceea din popor” (Exod 32, 28). Fără nici o deosebire de poziţie, rudenie sau prietenie, instigatorii la nelegiuire au fost nimiciţi; dar toţi aceia care s-au pocăit şi s-au umilit au fost cruţaţi. {PP 324.1}
Aceia care au adus la îndeplinire această lucrare teribilă a judecăţii au acţionat în baza unei autorităţi divine, executând sentinţa Împăratului cerului. Oamenii trebuie să fie atenţi când, în orbirea lor firească, îi judecă şi condamnă pe semenii lor; dar când Dumnezeu le porunceşte să aducă la îndeplinire sentinţa Sa asupra nelegiuirii, El trebuie să fie ascultat. Aceia care au adus la îndeplinire acest act dureros şi-au manifestat în felul acesta scârba şi dispreţul faţă de răzvrătire şi idolatrie şi s-au consacrat pe deplin slujirii adevăratului Dumnezeu. Domnul a onorat credincioşia lor, acordând o distincţie deosebită seminţiei lui Levi. Izraeliţii se făcuseră vinovaţi de trădare, şi anume împotriva unui Împărat care îi încărcase de binefaceri şi a cărui autoritate se legaseră, de bună voie, să o asculte. Pentru ca autoritatea divină să se poată menţine, judecata trebuia să vină asupra trădătorilor. Dar chiar şi în acest caz s-a manifestat mila lui Dumnezeu. În timp ce menţinea valabilitatea Legii, El le-a acordat tuturor libertatea de a alege şi ocazia pocăinţei. Au fost nimiciţi doar aceia care au persistat în răzvrătirea lor. {PP 324.2}
Era necesar ca acest păcat să fie pedepsit, ca o mărturie pentru naţiunile înconjurătoare cu privire la nemulţumirea şi supărarea lui Dumnezeu împotriva idolatriei. Aducând la îndeplinire judecata asupra celor vinovaţi, Moise, ca instrument al lui Dumnezeu, trebuia să lase scris un protest solemn şi public împotriva crimei lor. Deoarece izraeliţii trebuia mai târziu să condamne idolatria triburilor din jurul lor, vrăjmaşii lor i-ar fi acuzat că poporul care pretinde că Iehova este Dumnezeul lor a făcut la Horeb un viţel şi s-a închinat înaintea lui. Acum, deşi obligat să recunoască acest adevăr neplăcut, Israel putea să arate spre soarta teribilă a celor ce au comis această nelegiuire, ca dovadă că păcatul lor n-a fost aprobat sau scuzat. {PP 325.1}
Iubirea, nu mai puţin decât dreptatea, cerea ca judecata să fie aplicată pentru acest păcat. Dumnezeu este atât Păzitorul, cât şi Suveranul poporului Său. El îi nimiceşte pe cei ce sunt neclintiţi în răzvrătirea lor, pentru ca să nu-i ducă şi pe alţii la ruină. Cruţând viaţa lui Cain, Dumnezeu a demonstrat Universului care avea să fie rezultatul îngăduirii ca păcatul să rămână nepedepsit. Influenţa exercitată asupra urmaşilor săi, datorită vieţii şi învăţăturii sale, a dus la o aşa stare de corupţie care cerea nimicirea întregii lumi printr-un potop. Istoria antediluvienilor dă mărturie de faptul că, pentru păcătos, o viaţă lungă nu este o binecuvântare; mila şi îndurarea cea mare a lui Dumnezeu n-au înăbuşit nelegiuirea lor. Cu cât trăiau mai mult, cu atât oamenii deveneau mai corupţi. {PP 325.2}
Tot aşa era cazul şi cu apostazia de la Sinai. Dacă pedeapsa nu ar fi fost aplicată imediat celor vinovaţi, aceleaşi rezultate s-ar fi văzut din nou. Pământul ar fi devenit tot aşa de stricat ca şi în zilele lui Noe. Dacă aceşti nelegiuiţi ar fi fost cruţaţi, relele care ar fi urmat ar fi fost mai mari decât cele rezultate din cruţarea vieţii lui Cain. Îndurarea lui Dumnezeu a arătat că trebuie ca mii să sufere, pentru a preveni necesitatea aplicării judecăţilor divine asupra a milioane de oameni. Pentru a-i salva pe mulţi, El trebuie să-i pedepsească pe cei puţini. Mai mult decât atât, deoarece a nesocotit legământul de supunere faţă de Dumnezeu, poporul a rămas fără protecţie divină şi lipsit de apărare, întreaga naţiune fiind expusă puterii vrăjmaşilor ei. Dacă răul n-ar fi fost imediat înlăturat, ei ar fi căzut imediat pradă numeroşilor şi puternicilor lor vrăjmaşi. Era necesar, spre binele poporului Israel şi de asemenea ca o lecţie pentru toate generaţiile viitoare, ca această abatere să fie imediat pedepsită. şi nu era mai puţin manifestarea milei faţă de păcătoşi faptul că s-a pus imediat capăt căii lor rele. Dacă li s-ar fi cruţat viaţa, acelaşi spirit care i-a făcut să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu avea să fie manifestat în ură şi lupte între ei şi, în cele din urmă, aveau să se nimicească unul pe celălalt. Datorită iubirii faţă de lume, iubirii faţă de Israel şi chiar faţă de călcătorii Legii, crima aceea a fost pedepsită imediat şi cu o severitate teribilă. {PP 325.3}
Pe măsură ce poporul ajungea să-şi vadă enormitatea vinei, groaza punea stăpânire pe întreaga tabără. Era temerea că fiecare vinovat trebuia să fie nimicit. Făcându-i-se milă de starea lor nenorocită, Moise le-a promis că va mai mijloci o dată înaintea lui Dumnezeu pentru ei. {PP 326.1}
„Aţi făcut un păcat foarte mare”, a spus el. „Am să mă sui acum la Domnul; poate că voi căpăta iertare pentru păcatul vostru.” El s-a suit şi, în mărturisirea sa înaintea lui Dumnezeu, a spus: „Ah, poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! şi-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o”. Răspunsul a fost: „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea. Du-te dar, şi du poporul unde ţi-am spus. Iată, îngerul Meu va fi înaintea ta, dar în ziua răzbunării Mele, îi voi pedepsi pentru păcatul lor” (Exod 32, 31-35). {PP 326.2}
În rugăciunea lui Moise, mintea ne este îndreptată spre cărţile din ceruri, în care sunt înscrise numele tuturor oamenilor şi faptele lor, fie bune, fie rele, toate sunt scrise acolo cu credincioşie. Cartea vieţii conţine numele tuturor acelora care au intrat în slujba lui Dumnezeu. Dacă vreunul dintre aceştia se îndepărtează de El, Îl părăseşte, şi, printr-o încăpăţânată rămânere în păcat devine în cele din urmă împietrit faţă de influenţa Duhului Sfânt, în ziua judecăţii numele său va fi şters din cartea vieţii şi va fi dat nimicirii. Moise şi-a dat seama cât de îngrozitoare avea să fie soarta păcătoşilor; şi, cu toate acestea, dacă poporul Israel avea să fie lepădat de Dumnezeu, el dorea mai bine ca numele său să fie şters din cartea vieţii o dată cu al lor; el nu putea suporta să vadă judecăţile lui Dumnezeu căzând asupra acelora care fuseseră atât de minunat eliberaţi. Mijlocirea lui Moise în favoarea poporului Israel ilustrează mijlocirea lui Hristos pentru cei păcătoşi. Dar Domnul n-a îngăduit ca Moise să poarte, aşa cum a purtat Hristos, vina celui păcătos. „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea”, a spus El, „pe acela îl voi şterge din cartea Mea”. {PP 326.3}
Cu profundă durere, poporul şi-a îngropat morţii. Trei mii au căzut ucişi de sabie; o plagă avea să izbucnească în curând în tabără; şi acum solia ajunse la ei, şi anume că prezenţa divină nu-i va mai însoţi deloc în peregrinările lor. Iehova a declarat: „Eu nu Mă voi sui în mijlocul tău, ca să nu te prăpădesc pe drum, căci eşti un popor încăpăţânat”. şi porunca ce s-a dat a fost: „Aruncă-ţi acum podoabele de pe tine, şi voi vedea ce-ţi voi face”. În toată tabăra erau acum bocete. În pocăinţă şi umilinţă, „copiii lui Israel şi-au scos de pe ei podoabele şi au plecat de la muntele Horeb”. {PP 327.1}
Prin porunca divină, cortul care servise ca loc temporar de închinare a fost mutat „afară din tabără, la o depărtare oarecare”. Aceasta a fost încă o dovadă a faptului că Dumnezeu Îşi retrăsese prezenţa din mijlocul lor. El avea să Se descopere pe Sine lui Moise, dar nu unui astfel de popor. Mustrarea a fost adânc simţită şi, pentru mulţimea care avea mustrări de conştiinţă, aceasta apărea ca o prevestire a unei mari nenorociri. Oare nu cumva Dumnezeu l-a despărţit pe Moise de tabără pentru ca să-i poată nimici pe deplin? Dar n-au fost lăsaţi fără nădejde. Cortul a fost ridicat în afara taberei, dar Moise l-a numit „Cortul întâlnirii”. Toţi aceia care erau în adevăr pocăiţi şi doreau să se întoarcă la Domnul erau îndrumaţi să repare acolo răul făcut, să-şi mărturisească păcatele şi să caute mila Sa. Când se întorceau la corturile lor, Moise a intrat în tabernacol. Cu un chinuitor interes, poporul aştepta unele semne care să arate că mijlocirea sa în favoarea lor a fost primită. Dacă Dumnezeu va consimţi să Se întâlnească cu el, atunci puteau spera că nu aveau să fie cu totul nimiciţi. Când stâlpul de nor a coborât şi s-a aşezat la intrarea sanctuarului, poporul a plâns de bucurie, s-a sculat şi s-a aruncat „cu faţa la pământ la uşa cortului lui”. {PP 327.2}
Moise cunoştea foarte bine perversitatea şi orbirea acelora care se aflau sub conducerea lui; el ştia dificultăţile cu care trebuia să fie confruntat. Dar el învăţase că, pentru a o scoate la capăt cu poporul, trebuia să fie ajutat de Dumnezeu. A cerut o mai clară descoperire a voinţei lui Dumnezeu, cum şi asigurarea prezenţei Sale: „Iată, Tu îmi zici: «Du pe poporul acesta!» şi nu-mi arăţi pe cine vei trimite cu mine. Însă, Tu ai zis: «Eu te cunosc pe nume şi ai căpătat trecere înaintea Mea». Acum, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaşte, şi voi avea trecere înaintea Ta. şi gândeşte-Te că neamul acesta este poporul Tău” (Exod 33, 12.13). {PP 327.3}
Răspunsul a fost: „Voi merge Eu Însumi cu tine şi îţi voi da odihnă”. Dar Moise nu era satisfăcut. Asupra sufletului său apăsa un simţământ al rezultatelor teribile în cazul în care Dumnezeu l-ar lăsa pe Israel pradă împietririi şi nepocăinţei. El nu putea să sufere ca interesele sale să fie despărţite de acelea ale fraţilor săi şi s-a rugat ca favoarea lui Dumnezeu să poată fi redată poporului Său şi ca semnele prezenţei Sale să continue să călăuzească peregrinările lor: „Dacă nu mergi Tu Însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici. Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi şi când prin aceasta vom fi deosebiţi, eu şi poporul Tău, de toate popoarele de pe faţa pământului?” (Exod 33, 15.16). {PP 328.1}
şi Domnul a zis: „Voi face şi ceea ce-Mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea şi te cunosc pe nume”. Dar profetul n-a încetat ruga. Fiecare rugăciune înălţată căpătase răspuns, dar el înseta după o dovadă mai puternică a bunăvoinţei lui Dumnezeu. El adresează acum o cerere pe care nici o fiinţă omenească n-o făcuse vreodată până atunci. „Arată-mi slava Ta!” {PP 328.2}
Domnul nu l-a mustrat pentru cererea sa îndrăzneaţă; dar au fost rostite cuvinte pline de bunătate: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată bunătatea Mea”. Nici un om muritor nu poate privi slava descoperită a lui Dumnezeu şi să trăiască; dar Moise a fost asigurat că va vedea din slava divină atât cât va putea suporta să vadă. El a fost chemat din nou să se urce pe munte; apoi, mâna care a făcut lumea şi care a mutat munţii deodată „şi-i răstoarnă în mânia Sa” (Iov 9, 5) a luat această creatură făcută din ţărână, acest puternic bărbat al credinţei, şi l-a aşezat într-o crăpătură în stâncă, în timp ce slava lui Dumnezeu şi toată bunătatea Lui treceau pe dinaintea sa. {PP 328.3}
Această experienţă — mai presus de toate celelalte făgăduinţe făcute, în sensul că prezenţa divină îl va însoţi — a fost pentru Moise o asigurare a succesului în lucrarea ce-i stătea înainte şi el a socotit-o ca fiind de o valoare infinit mai mare decât toată înţelepciunea Egiptului sau decât orice realizare a sa, ca om de stat sau conducător militar. Nici o putere pământească, nici o iscusinţă sau pricepere nu pot lua locul prezenţei continue a lui Dumnezeu. {PP 328.4}
Pentru cel păcătos este un lucru teribil acela de a cădea în mâinile viului Dumnezeu; dar Moise a stat singur în prezenţa Celui Veşnic şi nu s-a temut, căci sufletul său era în armonie cu voinţa Făcătorului său. Psalmistul spune: „Dacă aş fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul” (Psalmii 66, 18). Dar „prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El şi legământul făcut cu El le dă învăţătură” (Psalmii 25, 14). {PP 329.1}
Dumnezeirea S-a prezentat astfel: „«Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor, până la al treilea şi al patrulea neam». {PP 329.2}
Îndată Moise s-a plecat până la pământ şi s-a închinat” (Exod 34, 6-8). Din nou el a cerut ca Dumnezeu să ierte nelegiuirea poporului Său şi să-l ia ca moştenire a Sa. Rugăciunea i-a fost ascultată. Domnul a făgăduit în mod binevoitor să reînnoiască bunăvoinţa Sa faţă de Israel şi să facă pentru el lucruri „care n-au avut loc în nici o ţară şi la nici un neam”. {PP 329.3}
Moise a rămas sus, pe munte, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; şi, în tot acest timp, el a fost în mod miraculos susţinut. Nici unui alt om nu i s-a îngăduit să urce împreună cu el şi în lipsa lui nimănui nu i s-a permis să se apropie de munte. La porunca lui Dumnezeu, el a pregătit două table de piatră şi le-a luat cu el la întâlnirea cu Dumnezeu; şi din nou Domnul „a scris cuvintele legământului, Cele Zece Porunci” (Exod 34, 28.9). {PP 329.4}
În timpul acestei lungi perioade de timp petrecute în comuniune cu Dumnezeu, faţa lui Moise a reflectat slava prezenţei divine; fără ca el să-şi dea seama, faţa sa strălucea cu o lumină scânteietoare când a coborât de pe munte. O astfel de lumină a strălucit pe faţa lui ştefan atunci când a fost adus înaintea judecătorilor săi: „Toţi cei ce şedeau în Sobor s-au uitat ţintă la ştefan, şi faţa lui li s-a arătat ca o faţă de înger” (Faptele Apostolilor 6, 15). Aaron şi poporul s-au dat înapoi dinaintea lui Moise şi „se temeau să se apropie de el”. Văzând neliniştea şi spaima lor, dar necunoscând care era motivul, el i-a chemat să se apropie. Le-a arătat dovada împăcării cu Dumnezeu şi i-a asigurat de faptul că se află din nou în graţia Lui. Din vocea lui ei n-au simţit altceva decât iubire şi bunăvoinţă şi, în cele din urmă, unul a îndrăznit să se apropie de el. Prea înspăimântat ca să poată vorbi, în tăcere el a arătat spre faţa lui Moise şi apoi spre cer. Marele conducător a înţeles ce vrea să spună acesta. Conştienţi de vina lor, simţindu-se încă sub dezaprobarea divină, ei n-au putut suporta lumina cerului, care, dacă ar fi fost ascultători de Dumnezeu, i-ar fi umplut de bucurie. În vinovăţie există temere. Sufletul care este liber de păcat nu doreşte să se ascundă de lumina cerului. {PP 329.5}
Moise avea multe lucruri să le spună; şi, pentru a le domoli teama, îşi puse o mahramă pe faţă şi continuă să facă acest lucru ori de câte ori se întorcea în tabără, după întâlnirea cu Dumnezeu. {PP 330.1}
Prin această strălucire, Dumnezeu dorea să imprime asupra poporului Israel caracterul sacru şi înalt al Legii Sale, precum şi slava Evangheliei descoperite prin Hristos. În timp ce Moise se afla pe munte, Dumnezeu i-a prezentat nu numai tablele Legii, ci şi Planul de Mântuire. El a văzut că sacrificiul lui Hristos era simbolizat de toate tipurile şi simbolurile sistemului iudaic; şi lumina cerului, revărsându-se de la Golgota, nu mai puţin decât slava Legii lui Dumnezeu, era aceea care radia o astfel de strălucire pe faţa lui Moise. Această iluminare divină simboliza slava dispensaţiuni al cărei mijlocitor vizibil era Moise, un reprezentant al adevăratului Mijlocitor. {PP 330.2}
Slava reflectată pe faţa lui Moise ilustrează binecuvântările ce urmează să fie primite de cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu, prin mijlocirea lui Hristos. Ea dă mărturie despre faptul că, cu cât este mai strânsă comuniunea cu Dumnezeu, cu atât mai clară va fi cunoaşterea cerinţelor Sale, cu atât mai deplină va fi asemănarea noastră cu chipul divin şi vom deveni mai repede şi mai deplin părtaşi ai naturii divine. {PP 330.3}
Moise a fost un tip al lui Hristos. Cum mijlocitorul lui Israel şi-a acoperit faţa, pentru că poporul nu putea privi slava ei, tot astfel Hristos, divinul Mijlocitor, şi-a acoperit divinitatea cu natura omenească, atunci când a venit pe pământ. Dacă El ar fi venit înveşmântat cu strălucirea cerului, n-ar fi avut acces la oameni, în starea lor păcătoasă. Ei n-ar fi putut suporta slava prezenţei Sale. De aceea S-a smerit şi a luat „o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8, 3), pentru ca să poată să Se apropie de neamul omenesc şi să-l înalţe.
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s