Capitolul 29 — Vrăjmăşia lui Satana împotriva Legii

Cel dintâi efort al lui Satana de a răsturna Legea lui Dumnezeu — efort întreprins printre locuitorii fără păcat ai cerului — s-a părut, pentru un timp, a fi încununat de succes. Un mare număr de îngeri au fost amăgiţi, dar aşa-zisa biruinţă a lui Satana a avut ca rezultat înfrângere şi pierdere, despărţire de Dumnezeu şi alungare din cer. {PP 331.1}
Când conflictul a fost reînceput pe pământ, din nou Satana a câştigat un aparent avantaj. Prin păcătuire, omul a ajuns captivul lui, iar stăpânirea sa a trecut în mâinile arhivrăjmaşului. Se părea că acum drumul este liber pentru ca Satana să-şi întemeieze o împărăţie independentă şi să sfideze astfel autoritatea lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Dar planul de mântuire a făcut posibil ca omul să fie adus din nou în armonie cu Dumnezeu şi să asculte de Legea Sa; atât omul, cât şi pământul să fie în cele din urmă răscumpăraţi de sub puterea celui rău. {PP 331.2}
Satana a fost din nou înfrânt şi din nou a apelat la înşelăciune, în speranţa transformării înfrângerii lui în biruinţă. Pentru a declanşa revolta în neamul omenesc căzut în păcat, el L-a înfăţişat pe Dumnezeu ca fiind nedrept atunci când i-a îngăduit omului să calce Legea Sa. „De ce”, spunea iscusitul ispititor, „atunci când ştia care aveau să fie urmările, Dumnezeu a îngăduit ca omul să fie încercat, să păcătuiască şi să atragă asupra lui mizeria şi moartea?” Iar fiii lui Adam, uitând mila îndelung răbdătoare care i-a dat omului posibilitatea unei noi puneri la probă, fără să ţină seama de sacrificiul uimitor de mare şi teribil care L-a costat pe Împăratul cerului, au plecat urechea la şoaptele ispititorului şi au murmurat împotriva singurei Fiinţe care putea să-i salveze de puterea nimicitoare a lui Satana. {PP 331.3}
Și astăzi sunt mii cei care fac să se audă aceleaşi plângeri împotriva lui Dumnezeu. Ei nu înţeleg că a-l lipsi pe om de libertatea de a alege ar însemna să-l jefuieşti de prerogativele sale ca fiinţă inteligentă, să faci din el un simplu automat. Nu este scopul lui Dumnezeu acela de a forţa voinţa omului. Omul a fost creat ca un agent moral liber. Asemenea locuitorilor din alte lumi, el trebuie să fie supus probei ascultării; dar el nu este niciodată adus într-o asemenea situaţie, încât supunerea faţă de rău să devină o necesitate. Nu este îngăduit să vină asupra lui nici o ispită sau încercare căreia el să nu îi poată rezista. Dumnezeu a luat ample măsuri, astfel încât omul să nu fie niciodată înfrânt în lupta cu Satana. {PP 331.4}
Pe măsură ce oamenii s-au înmulţit pe pământ, în aceeaşi măsură s-au înmulţit şi rândurile celor necredincioşi. Încă o dată s-a lăsat să se înţeleagă că Satana a câştigat biruinţa. Dar puterea Celui Atotputernic a pus capăt lucrării nelegiuirii şi pământul a fost curăţit prin potop de poluarea lui morală. {PP 332.1}
Profetul spune: „când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii pământului învaţă dreptatea. Dacă ierţi pe cel rău, el totuşi nu învaţă neprihănirea … şi nu caută la măreţia Domnului” (Isaia 26, 9-10). Aşa a fost după potop. Scăpaţi de sub judecăţile Sale, locuitorii pământului s-au răzvrătit din nou împotriva lui Dumnezeu. De două ori au fost respinse de către oameni legământul lui Dumnezeu, poruncile şi rânduielile Sale. Atât oamenii dinaintea potopului, cât şi urmaşii lui Noe au lepădat autoritatea divină. Apoi, Dumnezeu a încheiat un legământ cu Avraam şi şi-a făcut un popor care să devină depozitarul Legii Sale. Pentru a-l amăgi şi pentru a-l nimici pe poporul lui Dumnezeu, Satana a început imediat să-şi aşeze capcanele sale. Copiii lui Iacov au fost ispitiţi să încheie căsătorii cu cei păgâni şi să se închine la idolii lor. Dar Iosif a fost credincios faţă de Dumnezeu şi credincioşia sa a fost o mărturie continuă în favoarea adevăratei credinţe. Tocmai pentru a stinge această lumină, Satana a lucrat prin gelozia fraţilor lui Iosif, făcându-i să-l vândă ca sclav într-o ţară păgână. Dar Dumnezeu a condus astfel evenimentele, încât cunoaşterea de Dumnezeu să fie împărtăşită poporului din Egipt. Atât în casa lui Potifar, cât şi în temniţă, Iosif a primit o educaţie şi o instruire care, în temere de Dumnezeu, l-au pregătit pentru înalta sa poziţie de prim-ministru al naţiunii. Din palatul lui faraon, influenţa sa s-a făcut simţită în toată ţara şi cunoaşterea lui Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni. În Egipt, izraeliţii au ajuns prosperi, s-au îmbogăţit şi de aceea, atunci când erau credincioşi faţă de Dumnezeu, exercitau o foarte mare influenţă. Preoţii idolatri erau foarte alarmaţi atunci când vedeau că noua religie era primită favorabil. Inspiraţi de Satana cu vrăjmăşia pe care el o avea împotriva Dumnezeului cerului, ei s-au apucat să înăbuşe lumina. Preoţilor le era încredinţatăsarcina educării moştenitorului tronului, iar acest spirit al împotrivirii hotărâte faţă de Dumnezeu şi zelul pentru idolatrie au modelat caracterul viitorului monarh şi au dus la cruzime şi opresiune faţă de evrei. În timpul celor patruzeci de ani după fuga lui Moise din Egipt, idolatria părea că i-a cucerit. An după an, nădejdea israeliţilor devenea din ce în ce mai slabă. Atât împăratul, cât şi poporul jubilau datorită puterii lor şi îşi băteau joc de Dumnezeul poporului Israel. Această stare de lucruri s-a dezvoltat până când a culminat cu acel faraon în faţa căruia s-a prezentat Moise. Când conducătorul evreilor a venit înaintea împăratului cu un mesaj din partea „Domnului, Dumnezeului lui Israel”, el nu era necunoscător al adevăratului Dumnezeu, dar nesocotirea puterii Sale a fost aceea care l-a făcut să răspundă: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui?.. Eu nu cunosc pe Domnul”. De la început şi până la sfârşit, opoziţia lui faraon faţă de porunca divină nu a fost rezultatul ignoranţei, ci al urii şi al sfidării lui Dumnezeu. {PP 332.2}
Deşi egiptenii respinseseră de atâta timp cunoaşterea de Dumnezeu, totuşi Domnul le-a mai dat încă o ocazie pentru pocăinţă. În zilele lui Iosif, Egiptul fusese ca un azil pentru poporul Israel; Dumnezeu fusese onorat prin bunătatea manifestată faţă de poporul Său. şi acum, Cel îndelung răbdător, încet la mânie şi plin de bunătate a dat timp fiecăreia din judecăţile Sale să-şi săvârşească lucrarea; egiptenii, blestemaţi prin chiar obiectul adorării lor, au avut dovada puterii lui Dumnezeu, pentru ca toţi aceia care vor dori, să se poată supune lui Dumnezeu şi să scape de judecăţile Sale. Bigotismul şi încăpăţânarea împăratului au avut ca rezultat răspândirea cunoaşterii lui Dumnezeu, făcând ca mulţi egipteni să se consacre slujirii Lui. {PP 333.1}
Datorită dispoziţiei pe care o dădeau pe faţă israeliţii, şi anume de a intra în legătură cu păgânii şi a imita închinarea lor idolatră, Dumnezeu a îngăduit ca ei să coboare în Egipt, unde influenţa lui Iosif era foarte mult simţită şi unde împrejurările erau favorabile pentru ca ei să rămână totuşi un popor deosebit, distinct. şi aici, marea idolatrie a egiptenilor, cum şi cruzimea şi apăsarea lor manifestate faţă de evrei în ultima parte a şederii lor acolo ar fi trebuit să le inspire scârbă faţă de idolatrie şi să-i determine să fugă pentru a căuta refugiu la Dumnezeul părinţilor lor. Dar tocmai aceste împrejurări providenţiale au fost transformate de Satana într-un mijloc de a sluji planurilor lui, întunecând mintea israeliţilor şi făcându-i să imite practicile stăpânilor lor păgâni. Datorită venerării superstiţioase a animalelor, aşa cum erau animalele venerate de egipteni, evreilor nu le era permis, în timpul robiei lor, să aducă daruri şi jertfe. În felul acesta, mintea nu le mai era îndreptată, prin serviciul acesta, la marele Sacrificiu, la marea Jertfă, iar ca urmare credinţa lor a slăbit. Când a sosit timpul pentru eliberarea lui Israel, Satana în persoană s-a opus planurilor lui Dumnezeu. Era hotărârea lui ca acest mare popor, numărând mai bine de două milioane de suflete, să fie ţinut în ignoranţă şi superstiţie. Poporul pe care Dumnezeu făgăduise să-l binecuvânteze şi să-l înmulţească, pentru ca să-l facă o putere pe acest pământ, prin care El trebuia să descopere cunoaşterea voinţei Sale, chiar pe acest popor Satana căuta să-l ţină în obscuritate şi robie, pentru ca să-i şteargă din minte amintirea lui Dumnezeu. {PP 333.2}
Când au fost săvârşite minuni înaintea împăratului, Satana era prezent acolo, pentru a contracara influenţa lor şi pentru a-l împiedica pe faraon să recunoască supremaţia lui Dumnezeu şi să asculte de porunca Lui. Satana a lucrat cu toate puterile sale pentru a falsifica lucrarea lui Dumnezeu şi a rezista voii sale. Singurul rezultat al acţiunilor lui a fost acela că a pregătit calea pentru o mai mare manifestare a puterii şi slavei divine şi a făcut şi mai evidentă, atât pentru israeliţi, cât şi pentru toţi egiptenii, existenţa şi autoritatea viului şi adevăratului Dumnezeu. {PP 334.1}
Dumnezeu l-a eliberat pe Israel printr-o puternică manifestare a puterii Sale şi prin judecăţile Sale asupra tuturor zeilor egipteni. „A scos pe poporul Său cu veselie, pe aleşii Săi în mijlocul strigătelor de bucurie … ca să păzească poruncile Lui şi să ţină legile Lui” (Psalmii 105, 43-45). El i-a scos din starea lor de robie, ca să-i poată duce într-o ţară bună — o ţară care, în providenţa Sa, a fost pregătită pentru ei ca un refugiu, ca un loc de scăpare de vrăjmaşii lor, un loc unde să poată locui la umbra aripilor Sale. El avea să-i aducă la Sine, să-i cuprindă în braţele Sale veşnice şi, în schimb, pentru toată bunătatea şi mila Sa faţă de ei, li se cerea să nu aibă alţi dumnezei în afară de El, de viul Dumnezeu, să înalţe Numele Său şi să-L facă slăvit pe pământ. {PP 334.2}
În timpul robiei în Egipt, mulţi dintre israeliţi au pierdut în mare măsură cunoaşterea Legii lui Dumnezeu şi au amestecat preceptele ei cu obiceiurile şi tradiţiile păgâne. Dumnezeu i-a dus la Sinai şi acolo, cu propria Sa voce, a rostit Legea Sa. {PP 334.3}
Satana şi îngerii cei răi erau prezenţi acolo. şi, chiar în timp ce Dumnezeu proclama Legea Sa înaintea poporului Său, Satana complota la ispitirea lor, la ducerea lor în păcat. Pe acest popor, pe care Dumnezeu îl alesese, Satana avea să-l smulgă de lângă El, chiar acolo, în faţa Cerului. Ducându-i în idolatrie, el avea să nimicească eficacitatea oricărei închinări; căci cum poate oare omul să fie înălţat prin adorarea a ceea ce nu este mai presus de el însuşi şi care poate să fie simbolizat de lucrul mâinilor sale? Dacă oamenii au putut deveni aşa de orbi în faţa puterii, maiestăţii şi slavei Dumnezeului cel veşnic, încât să-L reprezinte printr-un chip cioplit sau chiar printr-un animal sau o reptilă, dacă ei au putut să uite originea lor divină — făcuţi după chipul Creatorului lor, încât să se închine înaintea acestor obiecte revoltătoare şi lipsite de simţire — atunci drumul era deschis pentru orice nebunie; pasiunile josnice ale inimii aveau să fie nezăgăzuite şi Satana avea să fie pe deplin stăpân. {PP 334.4}
Chiar la poalele muntelui Sinai, Satana a început să-şi aducă la îndeplinire planurile pentru nesocotirea Legii lui Dumnezeu, ducând astfel mai departe aceeaşi lucrare pe care o începuse în ceruri. În decursul celor patruzeci de zile, în timp ce Moise se afla pe munte cu Dumnezeu, Satana a fost ocupat să trezească îndoiala, apostazia şi răzvrătirea. În timp ce Dumnezeu scria Legea, ca să-i fie încredinţată poporului legământului Său, israeliţii, tăgăduindu-şi credincioşia faţă de Iehova, cereau dumnezei de aur. Când Moise a revenit, din prezenţa slavei divine, ce inspira veneraţie şi teamă, cu preceptele Legii pe care ei se legaseră să le păzească, i-a găsit într-o sfidare făţişă a poruncilor ei, plecându-se în adorare înaintea chipului de aur. {PP 335.1}
Împingându-i pe israeliţi la această îndrăzneaţă insultă şi blasfemie faţă de Domnul, Satana plănuise să-i nimicească. Deoarece ei se dovediseră a fi atât de decăzuţi, atât de lipsiţi de orice înţelegere a privilegiilor şi binecuvântărilor pe care Dumnezeu li le dăduse şi a angajamentelor lor solemne şi repetate, Domnul — gândea el — îi va lepăda de la Sine şi-i va lăsa pradă pieirii. În acest fel se va ajunge la stingerea seminţei lui Avraam, acea sămânţă a făgăduinţei care trebuia să păstreze cunoaşterea viului Dumnezeu, prin care avea să vină El — adevărata Sămânţă — care urma să îl înfrângă pe Satana. Marele răzvrătit plănuise să-l nimicească pe Israel şi să zădărnicească planurile lui Dumnezeu. Dar din nou el a fost înfrânt. Deşi era păcătos, poporul Israel n-a fost nimicit. În timp ce aceia care cu încăpăţânare au trecut de partea lui Satana au fost ucişi, poporul, umilit şi pocăit, a fost în mod milostiv iertat. Istoria acestui păcat avea să stea ca o mărturie continuă cu privire la vinovăţia şi pedepsirea idolatriei, dar şi cu privire la îndelunga răbdare şi milă a lui Dumnezeu. {PP 335.2}
Întregul univers a fost martor al scenelor de la Sinai. În manifestarea celor două autorităţi — divină şi satanică — s-a văzut contrastuldintre conducerea lui Dumnezeu şi cea a lui Satana. Din nou locuitorii fără păcat ai celorlalte lumi au putut vedea rezultatele apostaziei lui Satana şi felul guvernării pe care el ar fi stabilit-o în ceruri, dacă i s-ar fi îngăduit să aibă stăpânire. Determinându-l pe om să calce cea de-a doua poruncă, Satana a urmărit să degradeze concepţiile lui cu privire la Fiinţa divină. Dând la o parte porunca a patra, el avea să-l facă să-L uite cu totul pe Dumnezeu. Cerinţa lui Dumnezeu, dreptul Lui la respect şi închinare, mai presus de toţi zeii păgâni, se bazează pe faptul că El este Creator şi că toate celelalte fiinţe Îi datorează Lui existenţa. Aşa este El prezentat în Sfânta Scriptură. Profetul Ieremia spune: „Dar Domnul este Dumnezeu cu adevărat, este un Dumnezeu viu şi un Împărat veşnic…. Dumnezeii care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, vor pieri de pe pământ şi de sub ceruri. Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui”. „Atunci se arată omul cât este de prost cu ştiinţa lui şi orice argintar rămâne de ruşine cu chipul lui cioplit, căci idolii nu sunt decât minciună şi nu este nici o suflare în ei; sunt un lucru de nimic, o lucrare înşelătoare şi vor pieri, când va veni pedeapsa. Dar Cel ce este partea lui Iacov nu este ca ei; căci El a întocmit totul” (Ieremia 10, 10-12.14-16). Sabatul, ca monument de aducere aminte a puterii creatoare a lui Dumnezeu, arată spre El ca Făcător al cerului şi al pământului. De aceea, el este un martor permanent al existenţei Sale şi un amintitor al măreţiei Lui, al înţelepciunii şi al iubirii Lui. Dacă Sabatul ar fi fost întotdeauna păstrat cu sfinţenie, n-ar fi existat niciodată nici un necredincios sau idolatru. {PP 335.3}
Instituţia Sabatului, care îşi are originea în Eden, este la fel de veche ca şi lumea. El a fost păzit de toţi patriarhii, de la creaţiune încoace. În timpul robiei din Egipt, izraeliţii au fost forţaţi de supraveghetorii lor să calce Sabatul şi, în mare măsură, au pierdut conştienţa sfinţeniei lui. Când Legea a fost proclamată pe Sinai, primele cuvinte ale poruncii a patra au fost: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti”, arătând că Sabatul nu a fost instituit atunci, ci suntem îndrumaţi înapoi, la originea lui, la creaţiune. Pentru a-L şterge pe Dumnezeu din mintea oamenilor, Satana tinde să nimicească acest mare monument de aducere aminte. Dacă oamenii ajung să-L uite pe Creatorul lor, atunci nu vor mai face nici un efort pentru a rezista puterii răului şi Satana este sigur de prada sa. {PP 336.1}
Vrăjmăşia lui Satana împotriva Legii lui Dumnezeu l-a făcut să se războiască cu fiecare poruncă a Decalogului. Principiul dragostei filiale şi al ascultării este strâns legat de marele principiu al iubirii, al credincioşiei faţă de Dumnezeu, Tatăl tuturor. Nesocotirea autorităţii părinteşti va duce curând la nesocotirea autorităţii lui Dumnezeu. De aici şi eforturile lui Satana de a slăbi obligativitatea faţă de porunca a cincea. Printre popoarele păgâne, principiul cuprins în această poruncă este foarte puţin respectat. La multe popoare, părinţii erau abandonaţi sau daţi morţii de îndată ce vârsta îi făcea neputincioşi de a se mai îngriji de nevoile lor personale. În familie, mama era tratată cu foarte puţin respect şi, la moartea soţului ei, era obligată să se supună autorităţii fiului mai mare. Ascultarea filială a fost legiferată de Moise, dar, pe măsură de poporul Israel se îndepărta de Dumnezeu, porunca a cincea, ca şi altele, a ajuns să fie nesocotită. {PP 337.1}
Satana a fost „de la început un ucigaş” (Ioan 8, 44) şi, de îndată ce a obţinut puterea asupra neamului omenesc, nu numai că i-a îndemnat pe oameni să se urască şi să se ucidă unul pe altul, dar, sfidând cu şi mai multă îndrăzneală autoritatea lui Dumnezeu, ei au făcut din călcarea poruncii a şasea o parte a religiei lor. {PP 337.2}
Prin concepţii pervertite cu privire la atributele divine, naţiunile păgâne au fost făcute să creadă că erau necesare sacrificiile omeneşti pentru a obţine favoarea zeilor. Cele mai teribile cruzimi au fost săvârşite sub diferite forme de idolatrie. Printre acestea era şi practica trecerii copiilor prin foc înaintea zeilor. Când unul dintre ei scăpa nevătămat din această încercare, oamenii credeau că jertfele lor au fost primite; unul ca acesta, considerat ca fiind în mod deosebit favorizat de zei, era încărcat de privilegii şi ţinut din acel moment în mare cinste; şi, oricât de mari şi grave ar fi fost crimele săvârşite de unul ca acesta, nu era niciodată pedepsit. Dar, dacă un copil era ars atunci când era trecut prin foc, soarta lui era pecetluită; se credea că mânia zeilor nu putea fi potolită decât atunci când se lua viaţa victimei; de aceea, unul ca acesta era adus ca jertfă. În timpurile de mare apostazie, aceste fapte respingătoare se răspândiseră — într-o măsură oarecare — chiar printre israeliţi. {PP 337.3}
Călcarea poruncii a şaptea a fost de asemenea practicată foarte de timpuriu în numele religiei. Ritualurile cele mai depravate şi mai dezgustătoare au devenit o parte a închinării păgâne. {PP 337.4}
Chiar zeii erau înfăţişaţi ca fiind desfrânaţi şi închinătorii lor au dat frâu liber pasiunilor celor mai josnice. Vicii nenaturale predominau şi sărbătorile religioase erau caracterizate prin imoralitate generală şi deschisă, publică. {PP 338.1}
Poligamia a fost practicată de timpuriu. Ea a fost unul dintre păcatele care au adus mânia lui Dumnezeu asupra lumii antediluviene. Cu toate acestea, după potop, ea s-a răspândit din nou. A fost efortul calculat al lui Satana acela de a perverti instituţia căsătoriei, de a slăbi obligaţiile ei şi de a micşora sfinţenia ei; căci pe nici o altă cale n-ar fi putut să strice până într-atât chipul lui Dumnezeu în om şi să deschidă uşa mizeriei şi viciului. De la începutul marii lupte a fost planul lui Satana de a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu şi de a incita la răzvrătire împotriva Legii Sale, iar lucrarea sa părea că este încununată de succes. Mulţimile îşi plecau urechea la înşelăciunea lui Satana şi luau atitudine împotriva lui Dumnezeu. Dar, în mijlocul lucrărilor celui rău, planurile lui Dumnezeu se îndreptau cu hotărâre spre împlinire; pentru toate fiinţele inteligente El Îşi manifesta dreptatea şi bunăvoinţa. Prin ispitirile lui Satana, întregul neam omenesc a devenit călcător al Legii lui Dumnezeu, dar, prin jertfa Fiului lui Dumnezeu, s-a deschis o cale prin care oamenii să se poată întoarce la Dumnezeu. Prin harul Domnului Hristos puteau fi făcuţi în stare să asculte de Legea Tatălui. Astfel, în fiecare veac, din mijlocul apostaziei şi răzvrătirii, Dumnezeu Îşi adună un popor care este credincios faţă de El, un popor „care are în inimă Legea Mea” (Isaia 51, 7). {PP 338.2}
Prin înşelăciune i-a amăgit Satana pe îngeri şi aşa şi-a desfăşurat în toate veacurile lucrarea printre oameni şi va continua să facă acest lucru până la sfârşit. Dacă el ar declara în mod deschis că luptă împotriva lui Dumnezeu şi a Legii Sale, atunci oamenii s-ar păzi; dar el se ascunde, se deghizează şi amestecă adevărul cu minciuna. Minciunile cele mai primejdioase sunt cele amestecate cu adevărul. În felul acesta, sunt primite neadevăruri care captivează şi ruinează sufletul. Prin aceste mijloace, Satana târăşte lumea după el. Dar vine o zi când i se va pune capăt triumfului său pentru totdeauna. {PP 338.3}
Modul în care a tratat Dumnezeu răzvrătirea va avea ca rezultat o totală demascare a lucrării ce s-a făcut atât de mult timp în întuneric. Urmările conducerii lui Satana, roadele înlăturării rânduielilor divine, vor fi înfăţişate deschis privirii tuturor fiinţelor inteligente create. Legea lui Dumnezeu va fi pe deplin justificată, apărată. Se va vedea că toate acţiunile lui Dumnezeu au fost îndreptate spre binele veşnic al poporului Său şi spre binele tuturor lumilor pe care le-a creat El. Chiar Satana personal, în prezenţa întregului univers, ca martor al acestui moment, va mărturisi că dreaptă şi neprihănită este cârmuirea lui Dumnezeu, dreaptă este Legea Sa. {PP 338.4}
Nu este departe timpul când Dumnezeu Se va ridica să răzbune autoritatea Sa insultată. „Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului” (Isaia 26, 21). „Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El?” (Maleahi 3, 2). Poporului Israel, datorită păcătoşeniei lui, i s-a interzis să se apropie de munte atunci când Dumnezeu era gata să Se coboare pe el spre a face cunoscută Legea Sa, ca nu cumva să fie mistuit de slava arzândă a prezenţei Sale. Dacă o astfel de manifestare a puterii lui Dumnezeu a marcat locul ales pentru proclamarea Legii Sale, cât de teribil trebuie să fie completul Său de judecată atunci când va veni pentru a aduce la îndeplinire aceste rânduieli sacre! Cum vor putea oare aceia care I-au călcat în picioare autoritatea să suporte slava Lui în ziua cea mare a răsplătirii finale? Groaza de la Sinai era menită să înfăţişeze poporului scenele judecăţii. Sunetul unei trâmbiţe a chemat poporul Israel să se întâlnească cu Dumnezeu. Vocea Arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu îi vor strânge de pe întregul pământ atât pe cei vii, cât şi pe cei morţi în faţa Judecătorului lor. Tatăl şi Fiul, însoţiţi de o mare mulţime de îngeri, au fost prezenţi pe munte. În ziua cea mare a judecăţii, Isus Hristos va veni „în slava Tatălui Său cu îngerii Săi” (Matei 16, 27). El va sta apoi pe tronul slavei Sale şi înaintea Sa vor fi adunate toate naţiunile pământului. {PP 339.1}
Când prezenţa divină s-a manifestat pe Sinai, slava Domnului era asemenea focului mistuitor înaintea întregului Israel. Dar când Domnul Hristos va veni în slavă cu sfinţii Săi îngeri, întregul pământ va străluci de lumina teribilă a prezenţei Sale. „Dumnezeul nostru vine şi nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor, şi împrejurul Lui o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus şi spre pământ, ca să judece pe poporul Său” (Psalmii 50, 3-4). Un torent de foc va ieşi şi va pleca dinaintea Lui, făcând ca elementele naturii să se topească de căldura cea mare, aşa cum se va întâmpla şi cu pământul, iar lucrurile care sunt pe el vor fi de asemenea arse. „La descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos” (2 Tesaloniceni 1, 7-8). {PP 339.2}
Niciodată de când a fost omul creat nu s-a văzut o astfel de manifestare a puterii divine ca atunci când a fost proclamată Legea pe Sinai. „S-a cutremurat pământul, s-au topit cerurile, dinaintea lui Dumnezeu, s-a zguduit Sinai dinaintea lui Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel” (Psalmii 68, 8). În mijlocul celor mai teribile convulsii ale naturii, vocea lui Dumnezeu, asemenea unei trâmbiţe, s-a auzit din nor. Muntele se clătina de la bază spre vârf şi oştile lui Israel, palide şi tremurând de groază, s-au aruncat cu feţele la pământ. El, a cărui voce scutura atunci pământul, a declarat: „Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci şi cerul” (Evrei 12, 26). Sfânta Scriptură spune: „Domnul va răcni de sus; din Locaşul Lui cel sfânt”, „de se zguduie cerurile şi pământul” (Ieremia 25, 30; Ioel 3, 16). În ziua cea mare, ce stă să vină, cerurile se vor strânge „ca o carte de piele, pe care o faci sul” (Apocalipsa 6, 14). Chiar munţii şi insulele vor fi mutate din locurile lor. „Pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică” (Isaia 24, 20). {PP 340.1}
„De aceea, toate mâinile slăbesc şi orice inimă omenească se topeşte”, de aceea toate feţele „s-au îngălbenit”; „ei sunt năpădiţi de spaimă; îi apucă chinurile şi durerile”. „Voi pedepsi — zice Domnul — lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirea lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori” (Isaia 13, 7.8.11; Ieremia 30, 6). {PP 340.2}
Când Moise a coborât de pe munte din faţa Prezenţei divine, unde primise tablele mărturiei, Israelul cel vinovat n-a putut suporta lumina aceea slăvită a feţei sale. Cu atât mai puţin vor putea călcătorii Legii să privească la Fiul lui Dumnezeu atunci când El va apărea în slava Tatălui Său, înconjurat de toate oştile cereşti, pentru a aduce la îndeplinire judecata Cerului asupra călcătorilor Legii şi a acelora ce au respins jertfa Sa ispăşitoare. Aceia care au nesocotit Legea lui Dumnezeu şi au călcat în picioare sângele Domnului Hristos, „împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici”, se vor ascunde „în peşteri şi în stâncile munţilor” şi vor spune munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6, 15-17). „În ziua aceea, oamenii îşi vor arunca idolii de argint şi idolii de aur … la şobolani şi la lilieci şi vor intra în găurile stâncilor şi în crăpăturile pietrelor de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui, când Se va scula să îngrozească pământul” (Isaia 2, 20-21). {PP 340.3}
Atunci se va vedea că răzvrătirea lui Satana împotriva lui Dumnezeu a avut ca rezultat propria sa ruină, cum şi ruina tuturor acelora care au ales să devină supuşii săi. El le spusese ce mare bine va rezulta din călcarea Legii lui Dumnezeu; dar se va vedea că „plata păcatului este moartea”. „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va mai lăsa nici rădăcină, nici ramură” (Maleahi 4, 1). Satana, rădăcina oricărui păcat, şi toţi cei ce săvârşesc răul, care sunt ramurile lui, vor fi cu totul tăiaţi. Se va pune capăt păcatului, cu toate vaiurile şi ruina ce au rezultat din el. Psalmistul spune: „Tu pedepseşti neamurile, nimiceşti pe cel rău, le ştergi numele pentru totdeauna şi pe vecie. S-au dus vrăjmaşii! N-au rămas din ei decât nişte dărâmături veşnice!” (Psalmii 9, 5.6). {PP 341.1}
Dar, în mijlocul furtunii judecăţii divine, copiii lui Dumnezeu nu vor avea de ce să se teamă. „Domnul este scăparea poporului Său şi ocrotirea copiilor lui Israel” (Ioel 3, 16). Ziua ce aduce groaza şi nimicirea pentru călcătorii Legii lui Dumnezeu le va aduce celor ascultători „o bucurie negrăită şi strălucită” (1 Petru 1, 8). „Strângeţi-Mi pe credincioşii Mei”, spune Domnul, „care au făcut legământ cu Mine prin jertfă. Atunci cerurile vor vesti dreptatea Lui, căci Dumnezeu este Cel ce judecă” (Psalmii 50, 5-6). {PP 341.2}
„şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte” (Maleahi 3, 18). „Ascultaţi-Mă, voi care cunoaşteţi neprihănirea, popor care ai în inimă Legea Mea! Nu te teme de ocara oamenilor şi nu tremura de ocările lor.” „Iată că îţi iau din mână potirul ameţelii, ca să nu mai bei din el” „Eu, Eu vă mângâi” (Isaia 51, 7.22.12). „Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine” (Isaia 54, 10). Marele plan de mântuire are ca rezultat readucerea lumii în graţia lui Dumnezeu. Tot ce a fost pierdut prin păcat va fi restaurat. Nu numai omul, ci şi pământul va fi răscumpărat, pentru a fi locuinţa veşnică a celor ascultători. Timp de şase mii de ani, Satana s-a luptat să-şi menţină stăpânirea pe pământ. Acum, planul de la origini al lui Dumnezeu privind crearea lui va fi împlinit. „Dar sfinţii Celui Prea Înalt vor primi împărăţia şi vor stăpâni împărăţia în veci, din veşnicie în veşnicie” (Daniel 7, 18). „De la răsăritul soarelui până la apusul lui, fie Numele Domnului lăudat” (Psalmii 113, 3). „În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume. şi Domnul va fi Împărat peste tot pământul” (Zaharia 14, 9). Scripturile spun: „Cuvântul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci în ceruri”. „Lucrurile mâinilor Lui sunt credincioşie şi dreptate; toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veşnicie, făcute cu credincioşie şi neprihănire” (Psalmii 119, 89; 111, 7-8). Rânduielile sfinte pe care Satana le-a urât şi pe care a căutat să le distrugă vor fi onorate de întregul univers, sfânt şi fără păcat. „Căci, după cum pământul face să răsară lăstarul lui şi după cum o grădină face să încolţească semănăturile ei, aşa va face Domnul Dumnezeu să răsară dreptatea şi lauda în faţa tuturor neamurilor” (Isaia 61, 11). {PP 341.3}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s