Capitolul 30 — Cortul şi serviciile lui

Capitol bazat pe textele din Exod 25 până la 40; Leviticul 4 şi 16.
Porunca aceasta i-a fost comunicată lui Moise în timp ce se afla pe munte cu Dumnezeu: „Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod 25, 8); şi au fost date toate dispoziţiile necesare pentru construirea tabernacolului, a cortului întâlnirii. Datorită apostaziei lor, izraeliţii au pierdut binecuvântarea prezenţei divine şi, pentru un timp, a fost imposibilă ridicarea sanctuarului pentru Dumnezeu în mijlocul lor. Dar, după ce au intrat din nou în graţia Cerului, marele conducător a purces la împlinirea poruncii divine. {PP 343.1}
Oameni aleşi au fost în mod special înzestraţi de către Dumnezeu cu iscusinţă şi înţelepciune, pentru construirea clădirii sfinte. Dumnezeu personal i-a dat lui Moise planul acelui edificiu, cu dispoziţii speciale privind mărimea şi forma, materialele care să fie folosite, cum şi pentru fiecare piesă de mobilier pe care trebuia să o conţină. Locaşul sfânt făcut de mâini omeneşti avea să fie „chipul adevăratului locaş de închinare”, chipul „lucrurilor care sunt în ceruri” (Evrei 9, 24.23) — o reprezentare în miniatură a Sanctuarului ceresc unde Hristos, slăvitul nostru Mare Preot, după ce şi-a adus viaţa ca jertfă, avea să mijlocească în favoarea celui păcătos. Pe munte, Dumnezeu i-a dat lui Moise posibilitatea să vadă Sanctuarul ceresc şi i-a poruncit să facă toate lucrurile după chipul ce i-a fost arătat. Toate aceste dispoziţii au fost înregistrate cu grijă de Moise, care le-a transmis, la rându-i, conducătorilor poporului. {PP 343.2}
Pentru construirea sanctuarului erau necesare pregătiri mari şi costisitoare; se cerea o mare cantitate din cel mai preţios şi scump metal; cu toate acestea, Dumnezeu a acceptat numai daruri de bunăvoie. „Să-l primiţi pentru Mine (darul) de la orice om care-l va da cu tragere de inimă”, a fost porunca divină repetată de Moise adunării poporului. Consacrarea deplină lui Dumnezeu şi un spirit de sacrificiu au fost primele cerinţe în lucrarea de pregătire a unui locaş pentru Cel Prea Înalt. {PP 343.3}
Tot poporul a răspuns cu tragere de inimă. „Toţi cei cu tragere de inimă şi bunăvoinţă au venit şi au adus un prinos Domnului pentru lucrarea cortului întâlnirii, pentru toată slujba lui şi pentru veşmintele sfinte. Au venit îndată bărbaţii şi femeile, toţi cei cu tragere de inimă şi au adus belciuge de nas, inele, cercei, brăţări, salbe şi tot felul de lucruri de aur; fiecare a adus prinosul de aur pe care-l închinase Domnului.” {PP 344.1}
„Toţi cei ce aveau stofe (materii) vopsite în albastru, în purpuriu, în cărămiziu, in subţire şi păr de capră, piei de berbeci vopsite în roş, şi piei de viţel de mare, le-au adus.” „Toţi cei ce puteau aduce prin ridicare un prinos de argint şi de aramă, au adus prinosul Domnului. Toţi cei ce aveau lemn de salcâm, bun pentru lucrările rânduite pentru slujbă, l-au adus”. {PP 344.2}
„Toate femeile iscusite au tors cu mâinile lor şi au adus lucrul lor, şi anume: tort vopsit în albastru, în purpuriu, în cărămiziu şi in subţire.” „Toate femeile cu tragere de inimă şi iscusite au tors păr de capră.” „Fruntaşii poporului au adus pietre de onix şi alte pietre pentru efod şi pieptar, mirodenii şi untdelemn pentru sfeşnic, pentru untdelemnul ungerii şi pentru tămâia mirositoare” (Exod 35, 21-28). {PP 344.3}
În timp ce ridicarea sanctuarului era în curs, poporul — tineri şi bătrâni, bărbaţi, femei şi copii continuau să-şi aducă darurile, până când cei care aveau răspunderea lucrării au constatat că au destul, chiar mai mult decât puteau folosi. şi Moise a pus să se vestească prin toată tabăra: „Nimeni, fie bărbat, fie femeie, să nu mai aducă daruri pentru sfântul locaş. Au oprit astfel pe popor să mai aducă daruri” (Exod 36, 6). Cârtirile izraeliţilor şi pedepsele lui Dumnezeu datorate păcatelor lor au fost raportate ca o avertizare pentru generaţiile următoare. Iar devotamentul şi râvna lor, cum şi dărnicia lor, sunt un exemplu vrednic de urmat. Toţi cei care iubesc serviciul divin de închinare şi de adorare a lui Dumnezeu şi care preţuiesc binecuvântările prezenţei Sale sfinte vor da pe faţă acelaşi spirit de sacrificiu în pregătirea locaşului în care El să Se poată întâlni cu ei. Ei vor dori să-I aducă Domnului un dar din tot ce au mai bun. O casă construită pentru Dumnezeu nu trebuie să fie lăsată împovărată de datorii, căci El este dezonorat prin aceasta. Ar trebui să se dea cu dărnicie o sumă îndestulătoare pentru realizarea lucrării, aşa încât lucrătorii să poată spune aşa cum au spus constructorii sanctuarului: „Nu mai aduceţi daruri”. {PP 344.4}
Cortul întâlnirii a fost astfel construit, ca să se poată desface în bucăţi şi să fie transportat de izraeliţi în toate peregrinările lor. Era deci mic, neavând mai mult de şaptesprezece metri lungime şi aproape şase metri în lăţime şi înălţime. Lemnul folosit pentru construcţie şi pentru mobilier era de salcâm, care era cel mai puţin supus stricăciunii dintre toate celelalte ce se puteau găsi la Sinai. Pereţii erau făcuţi din scânduri drepte fixate pe nişte picioare de argint cu ajutorul unor stâlpi şi al unor drugi; toate erau acoperite cu aur, dând construcţiei înfăţişarea de aur masiv. Acoperişul era format din patru straturi de covoare: primul, partea dinăuntru, fiind de „in subţire, răsucit şi din albastru, purpuriu şi cărămiziu … cu heruvimi lucraţi cu măiestrie” (Exod 26, 1), celelalte trei straturi, unul din păr de capră, altul din piei de berbec vopsite în roşu, iar altul din piei de viţel de mare, aranjate astfel încât să ofere o desăvârşită apărare. {PP 347.1}
Clădirea era împărţită în două încăperi, printr-o perdea bogată şi frumos lucrată, prinsă de stâlpi îmbrăcaţi în aur; iar o perdea asemănătoare închidea intrarea în prima încăpere. Acestea, ca şi covorul acoperitor dinăuntru, care forma tavanul, erau din culorile cele mai strălucitoare, albastru, purpuriu şi cărămiziu, aranjate frumos, iar în ţesătură erau cusuţi cu fire de aur şi de argint heruvimi, reprezentând oastea îngerească ce este în legătură strânsă cu lucrarea din Sanctuarul ceresc; ei sunt duhuri slujitoare ce slujesc poporului lui Dumnezeu de pe pământ. {PP 347.2}
Cortul cel sfânt era aşezat într-un loc liber, numit curte, care era împrejmuit cu pânză de in răsucit, prinsă de stâlpi de aramă. Intrarea în curtea aceasta era prin partea de la răsărit. Ea era închisă cu covoare dintr-un material preţios şi lucrate frumos, deşi erau inferioare celor din sanctuar. Pânzele împrejmuitoare ale curţii, fiind numai pe jumătate înalte faţă de pereţii tabernacolului, clădirea putea să fie bine văzută de poporul ce era afară. În curte, lângă intrare, se afla altarul de aramă pentru arderile de tot. Pe acest altar se ardeau toate jertfele aduse Domnului şi mistuite de foc, iar coarnele lui erau stropite cu sângele ispăşitor. Între altar şi uşa sanctuarului se afla ligheanul, care era de asemenea din aramă, făcut din oglinzile care fuseseră darul de bunăvoie al femeilor lui Israel. În ligheanul acesta preoţii trebuia să-şi spele mâinile şi picioarele ori de câte ori intrau în încăperile sfinte sau se apropiau de altar pentru a aduce Domnului o jertfă mistuită de foc. {PP 347.3}
În prima despărţitură, sau locul sfânt, se aflau: masa punerii pâinilor înainte, sfeşnicul, sau suportul lămpilor, şi altarul tămâierii. Masa punerii pâinilor înainte se afla la nord. Împreună cu chenarul ei, ca o coroană ornamentală, masa era poleită cu aur curat. Pe ea, preoţii trebuia să aşeze în fiecare Sabat douăsprezece pâini, aranjate în două şiruri şi stropite cu tămâie. Pâinile ce erau luate de pe masă, fiind socotite sfinte, trebuia să fie mâncate de către preoţi. Spre sud se afla sfeşnicul cu şapte braţe, cu cele şapte lămpi ale lui. Braţele lui erau împodobite cu flori frumos lucrate, care înfăţişau crini, totul fiind făcut dintr-o singură bucată de aur masiv. Pentru că sfântul locaş nu avea ferestre, niciodată nu se stingeau toate lămpile, ci îşi revărsau lumina zi de zi şi noapte de noapte. Chiar înaintea perdelei ce despărţea Sfânta de Sfânta sfintelor şi în imediata apropiere a prezenţei lui Dumnezeu, se afla altarul de aur al tămâierii. Pe acest altar, preotul trebuia să ardă tămâie în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară; coarnele altarului erau atinse cu sângele jertfei pentru păcat şi erau stropite cu sânge în ziua cea mare a ispăşirii. Focul de pe acest altar a fost aprins de Dumnezeu Însuşi şi era îngrijit şi păstrat cu sfinţenie. Zi şi noapte tămâia sfântă împrăştia parfumul ei frumos mirositor în toate încăperile sfinte şi în afară, până departe, în jurul cortului întâlnirii. {PP 348.1}
Dincolo de perdeaua dinăuntru se afla Sfânta sfintelor, unde era concentrat serviciul simbolic al ispăşirii şi mijlocirii şi care alcătuia inelul de legătură dintre cer şi pământ. În această încăpere se afla chivotul, o ladă din lemn de salcâm, poleită pe dinăuntru şi pe dinafară cu aur şi având un chenar, ca o coroană, în partea de sus. El a fost făcut ca să păstreze tablele de piatră, pe care Dumnezeu personal scrisese Cele Zece Porunci. De aceea, era numit chivotul testamentului lui Dumnezeu, deoarece Cele Zece Porunci stăteau la baza legământului, sau chivotul legământului făcut între Dumnezeu şi Israel. {PP 348.2}
Capacul sfântului chivot era numit tronul milei. El era făcut dintr-o bucată de aur masiv şi pe el stăteau doi heruvimi de aur, unul la un capăt şi altul la celălalt capăt. Câte o aripă a fiecărui înger era întinsă în sus, în timp ce aripa cealaltă era strânsă peste corp (Ezechiel 1, 11), în semn de respect şi umilinţă. Poziţia heruvimilor, cu feţele îndreptate unul către celălalt şi privind cu respect în jos, către chivot, reprezintă respectul cu care oştile cereşti privesc Legea lui Dumnezeu, cum şi interesul lor faţă de planul de mântuire. Deasupra tronului milei se afla şechina, manifestarea prezenţei divine, iar dintre heruvimi, Dumnezeu făcea cunoscut voia Lui. Soliile divine erau uneori aduse la cunoştinţa marelui preot printr-o voce din nor. Alteori, o lumină se odihnea asupra îngerului din dreapta, ceea ce însemna aprobare sau primire, sau o umbră, un nor, se aşeza pe cel din stânga, pentru a descoperi dezaprobarea sau respingerea. {PP 348.3}
Legea lui Dumnezeu, cuprinsă în chivot, era marea regulă a neprihănirii şi a judecăţii. Legea îl osândea la moarte pe cel ce o călca, dar deasupra Legii era tronul milei, pe care se descoperea prezenţa lui Dumnezeu şi de unde, în virtutea ispăşirii, păcătosului ce se pocăia îi era acordată iertarea. Astfel, în lucrarea Domnului Hristos pentru mântuirea noastră, simbolizată prin serviciul de la sanctuar, „bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută” (Psalmii 85, 10). {PP 349.1}
Nici un limbaj omenesc nu poate descrie slava scenei dinăuntrul sanctuarului, pereţii îmbrăcaţi în aur, reflectând lumina de la sfeşnicul de aur, scânteierile vii ale perdelelor brodate cu bogăţie, cu îngerii lor strălucitori, masa şi altarul tămâierii, în măreţia aurului strălucitor; dincolo de cea de-a doua perdea, chivotul cel sfânt, cu heruvimii lui plini de mister, iar deasupra lui, şechina cea sfântă, manifestarea vizibilă a prezenţei lui Iehova; dar toate acestea erau numai o slabă reflectare a măririi Templului lui Dumnezeu din cer, marele centru al lucrării pentru mântuirea omului. {PP 349.2}
A fost nevoie de aproape jumătate de an pentru construirea tabernacolului, a sfântului locaş. Când a fost terminat, Moise a cercetat toată lucrarea constructorilor, comparând-o cu modelul ce îi fusese arătat pe munte şi cu dispoziţiile pe care le primise din partea lui Dumnezeu. „Moise a cercetat toate lucrările; şi iată, le făcuseră cum poruncise Domnul, aşa le făcuseră. şi Moise i-a binecuvântat” (Exod 39, 43). Cu un viu interes, mulţimile lui Israel s-au adunat împrejur ca să privească construcţia cea sfântă. În timp ce contemplau scena cu o satisfacţie plină de respect, stâlpul de nor plutea deasupra sanctuarului şi, coborând, l-a învăluit. „şi slava Domnului umplea cortul” (Exod 40, 34). Avea loc o descoperire a măririi divine şi, pentru un timp, nici chiar Moise nu a putut intra. Cu o profundă emoţie, poporul privea semnul ce arăta că lucrarea mâinilor lor a fost primită. N-a avut loc o demonstrare zgomotoasă a bucuriei. O teamă sfântă îi stăpânea pe toţi. Dar bucuria inimilor lor se revărsa în lacrimi de bucurie şi, în taină, ei şopteau cuvinte solemne de mulţumire pentru că Dumnezeu a binevoit să locuiască cu ei. {PP 349.3}
Prin rânduială dumnezeiască, seminţia lui Levi a fost pusă deoparte pentru serviciul de la sanctuar. În vremurile de demult, fiecare om era preotul propriei sale case. În zilele lui Avraam, preoţia era socotită ca fiind dreptul de întâi născut, al celui mai mare fiu. Acum, în locul primului născut din tot Israelul, Domnul a primit seminţia lui Levi pentru a sluji la sanctuar. Prin această cinste deosebită, El şi-a manifestat aprobarea pentru credincioşia lor, dovedită atât prin alipirea de slujba Sa, cât şi prin executarea judecăţii Sale atunci când Israel a apostaziat, închinându-se la viţelul de aur. Cu toate acestea, preoţia a fost restrânsă numai la familia lui Aaron. Numai lui Aaron şi fiilor săi le era îngăduit să slujească înaintea Domnului; restul seminţiei avea în grijă sanctuarul şi mobilierul lui şi trebuia să le dea ajutor preoţilor în slujba lor, dar nu avea voie să aducă jertfe, să ardă tămâie sau să privească la lucrurile sfinte, până nu erau acoperite. {PP 350.1}
Potrivit cu slujba lor, preoţilor le era rânduită o îmbrăcăminte specială. „Fratelui tău Aaron să-i faci haine sfinte, ca să-i slujească de cinste şi podoabă” (Exod 28, 2), era porunca divină dată lui Moise. Haina preotului obişnuit era din in alb, ţesută dintr-o bucată. Era lungă până aproape de gleznă, strânsă la mijloc cu un cordon de in alb, brodat cu albastru, purpuriu şi cărămiziu. Un turban sau o mitră de in completa îmbrăcămintea lui exterioară. La rugul ce ardea, lui Moise i s-a poruncit să-şi scoată sandalele, căci pământul pe care stătea era sfânt. Tot astfel, nici preoţii nu puteau intra încălţaţi în sanctuar. Particulele de praf lipite de încălţăminte ar fi profanat locul sfânt. Ei trebuia să-şi lase încălţămintea în curte, înainte de a intra în sanctuar, şi să-şi spele atât mâinile, cât şi picioarele înainte de a sluji în sanctuar sau la altarul jertfelor arse de foc. În felul acesta, se dădea totdeauna învăţătura că orice întinăciune trebuie să fie îndepărtată de la aceia care vor să se apropie de prezenţa lui Dumnezeu. {PP 350.2}
Hainele marelui preot erau din materiale preţioase şi lucrate cu multă măiestrie, corespunzând poziţiei lui alese. Pe lângă haina de in a preotului obişnuit, el mai purta o mantie albastră, ţesută de asemenea dintr-o bucată. De jur împrejurul tivului, mantia era împodobită cu clopoţei de aur şi rodii de culoare albastră, purpurie şi cărămizie. Peste aceasta venea un efod — o haină mai scurtă, ţesută din fir de aur, albastru, purpuriu, cărămiziu şi alb; era ţinut strâns legat de corp cu un brâu făcut din aceleaşi culori şi lucrat cu măiestrie. Efodul era fără mâneci, iar pe umerii lui, brodaţi cu fir de aur, erau prinse două pietre de onix, purtând numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel.{PP 350.3}
Peste efod era pieptarul, veşmântul preoţesc cel mai sfânt. El era din acelaşi material cu efodul. Era de formă pătrată, măsurând o palmă, fiind agăţat de umeri prin lănţişoare de aur împletite ca nişte sfori, prinse în verigi de aur. Marginea era făcută din felurile pietre preţioase, de acelaşi fel cu pietrele ce alcătuiesc cele douăsprezece temelii ale cetăţii lui Dumnezeu. Înăuntrul acestui cadru erau douăsprezece pietre prinse în aur, aşezate câte patru pe un rând şi care, ca şi cele de la umăr, aveau săpate pe ele numele seminţiilor. Porunca lui Dumnezeu era: „Când va intra Aaron în sfântul locaş, va purta pe inima lui numele fiilor lui Israel, săpate pe pieptarul judecăţii, ca să păstreze totdeauna aducerea aminte de ei înaintea Domnului” (Exod 28, 29). Tot aşa, Domnul Hristos, slăvitul Mare Preot, prezentând sângele Său înaintea Tatălui, în favoarea păcătosului, poartă pe inima Sa numele oricărui suflet ce se pocăieşte şi crede. Psalmistul spune: „Eu sunt sărac şi lipsit, dar Domnul Se gândeşte la mine” (Psalmii 40, 17). {PP 351.1}
La dreapta şi la stânga pieptarului se aflau două pietre mari, foarte strălucitoare. Acestea erau cunoscute ca fiind URIM şi TUMIM. Prin ele i se făcea cunoscută marelui preot voia lui Dumnezeu. Când erau aduse înaintea Domnului întrebări cu privire la diferite lucruri, pentru a se lua o hotărâre, un nimb de lumină ce încercuia piatra preţioasă din dreapta era un semn al consimţirii sau aprobării divine, în timp ce o înnorare a pietrei din stânga era o dovadă a respingerii sau dezaprobării. {PP 351.2}
Mitra marelui preot era un turban din pânză de in, având prinsă de el, printr-un fir albastru, o placă de aur cu inscripţia: „Sfinţenie Domnului”. Tot ce era legat de îmbrăcămintea şi purtarea preoţilor trebuia să fie astfel încât să imprime, în cei ce-i priveau, un simţământ al sfinţeniei lui Dumnezeu, al sfinţeniei închinării şi adorării Sale şi al curăţiei ce se cerea acelora care veneau în prezenţa Sa. {PP 351.3}
Nu numai sanctuarul, dar şi lucrarea preoţilor trebuia să fie „chipul şi umbra lucrurilor cereşti” (Evrei 8, 5). Acest lucru era deci de mare importanţă şi Domnul, prin Moise, a dat lămuririle cele mai amănunţite şi mai explicite cu privire la fiecare parte a acestui serviciu preînchipuitor. Serviciul în sanctuar era împărţit în două, şi anume un serviciu zilnic şi unul anual. Serviciul zilnic era adus la îndeplinire la altarul arderii de tot din curtea sanctuarului şi în locul sfânt, în timp ce serviciul anual se îndeplinea în locul prea sfânt. {PP 351.4}
Nici un ochi al vreunui muritor, în afară de cel al marelui preot, nu trebuia să privească în încăperea dinăuntru a sanctuarului. Numai o dată pe an, marele preot putea să intre acolo şi numai după cea mai atentă şi solemnă pregătire. Tremurând, el mergea înaintea lui Dumnezeu, iar poporul, într-o tăcere plină de respect, aştepta întoarcerea lui, având inimile înălţate în rugăciuni călduroase, implorând binecuvântarea divină asupra lor. Înaintea tronului milei, marele preot făcea ispăşire pentru Israel, iar într-un nor de slavă, Dumnezeu Se întâlnea cu el. Rămânerea lui acolo peste timpul obişnuit îi umplea pe toţi de teamă, ca nu cumva, din cauza păcatelor lor sau a păcatelor lui, el să fi fost ucis de slava lui Dumnezeu. Serviciul zilnic consta din jertfa arderii de tot de dimineaţă şi seară, din arderea de tămâie plăcut mirositoare pe altarul de aur şi din jertfele speciale aduse pentru păcatele individuale. Mai erau jertfe pentru Sabate, pentru lună nouă, cum şi pentru sărbători speciale. {PP 352.1}
În fiecare dimineaţă şi seară, un miel de un an era adus ca ardere de tot pe altar, cu darurile de mâncare corespunzătoare, simbolizând astfel consacrarea zilnică a naţiunii faţă de Domnul Dumnezeu, cum şi continua dependenţă de sângele ispăşitor al lui Hristos. Dumnezeu a poruncit în mod expres ca fiecare jertfă adusă pentru serviciul sanctuarului să fie „fără cusur” (Exod 12, 5). Preoţii trebuia să examineze toate animalele aduse pentru jertfă şi trebuia să respingă pe oricare dintre ele la care se descoperea un defect. Numai o jertfă „fără cusur” putea fi un simbol al curăţiei desăvârşite a Aceluia care avea să Se ofere pe Sine ca un „miel fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1, 19). Apostolul Pavel ne atrage atenţia la aceste jertfe ca o ilustrare a ceea ce trebuie să ajungă urmaşii lui Hristos. El zice: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (Romani 12, 1). Noi trebuie să ne predăm pe noi înşine în slujba lui Dumnezeu şi să căutăm să facem jertfa aceasta cât mai perfectă cu putinţă. Dumnezeu nu va avea plăcere de nimic altceva decât de tot ce putem aduce noi mai bun. Aceia care-L iubesc din toată inima lor vor dori să-I aducă cea mai bună slujire a vieţii lor şi vor căuta fără încetare să aducă fiecare capacitate a fiinţei lor în armonie cu legile care îi vor face în stare să împlinească tot mai bine voia Sa. {PP 352.2}
Când ardea tămâie, preotul era adus mult mai direct în prezenţa lui Dumnezeu decât în oricare alt act al serviciului zilnic. Cum perdeaua dinăuntru a sanctuarului nu ajungea până la tavanul clădirii, slava lui Dumnezeu care se manifesta deasupra milostivitorului era în mod parţial vizibilă din prima încăpere. Când preotul aducea tămâie înaintea Domnului, privea spre chivot; şi când norul de tămâie se ridica, slava divină cobora asupra milostivitorului şi umplea locul prea sfânt. Adesea ea umplea atât de mult ambele încăperi, încât preotul era nevoit să se retragă la uşa tabernacolului. După cum în serviciul acela preînchipuitor preotul privea prin credinţă către capacul milei, pe care nu-l putea vedea, tot astfel copiii lui Dumnezeu trebuie să-şi îndrepte acum rugăciunile către Hristos, slăvitul lor Mare Preot care, nevăzut de ochi omenesc, mijloceşte pentru ei în sanctuarul de sus. {PP 353.1}
Tămâia care se înălţa cu rugăciunile lui Israel reprezintă meritele şi mijlocirea Domnului Hristos, perfecta Lui neprihănire, care, prin credinţă, îi este atribuită poporului Său, singura care face ca închinarea fiinţelor păcătoase să fie primită înaintea lui Dumnezeu. Înaintea perdelei locului prea sfânt era un altar al continuei mijlociri, iar înaintea locului sfânt, era un altar al continuei ispăşiri. Prin sânge şi prin tămâie trebuia să se facă apropierea de Dumnezeu — simboluri ce arătau spre Marele Mijlocitor, prin care păcătoşii se pot apropia de Dumnezeu şi Singurul prin care harul şi mântuirea pot fi acordate celui ce se pocăieşte şi crede. {PP 353.2}
Când preoţii intrau în locul sfânt dimineaţa şi seara, la timpul când se aducea tămâia pe altar, jertfa zilnică era gata să fie adusă pe altarul din curtea de afară. Acesta era un timp de mare însemnătate pentru închinătorii care se adunau la tabernacol. Înainte de a intra în prezenţa lui Dumnezeu prin slujirea preotului, ei trebuia să-şi ia timp să-şi cerceteze în mod stăruitor inima şi să-şi mărturisească păcatele. Ei se uneau în rugăciune tăcută, cu feţele îndreptate spre sfântul locaş. În felul acesta, cererile lor se înălţau o dată cu norul de tămâie, în timp ce credinţa se prindea puternic de meritele Mântuitorului făgăduit, preînchipuit prin jertfa de ispăşire. Orele rânduite pentru jertfele de dimineaţa şi seara erau socotite ca sfinte şi au ajuns să fie privite de toată naţiunea iudaică asemenea unui timp hotărât pentru închinare. Iar când, mai târziu, iudeii au fost împrăştiaţi ca nişte captivi în ţări îndepărtate, la orele rânduite ei încă îşi întorceau feţele spre Ierusalim şi îşi înălţau rugăciunile către Dumnezeul lui Israel. În practica aceasta, creştinii au un exemplu pentru rugăciunea de dimineaţa şi seara. În timp ce condamnă un simplu şir de ceremonii, lipsite de spiritul închinării, Dumnezeu priveşte cu multă plăcere asupra acelora care-L iubesc şi care se pleacă dimineaţa şi seara în rugăciune pentru a căuta iertare pentru păcatele făptuite şi pentru a-I prezenta cererile lor pentru binecuvântările trebuincioase. {PP 353.3}
Pâinea pentru punerea înainte era ţinută în permanenţă înaintea Domnului, ca o jertfă perpetuă. Astfel, ea era o parte a jertfei zilnice. Era numită pâinea punerii înainte sau „pâinea prezenţei”, pentru că era continuu înaintea feţei Domnului. Era o recunoaştere a dependenţei omului de Dumnezeu atât pentru hrana temporară, cât şi pentru cea spirituală, care erau primite numai prin mijlocirea Domnului Hristos. Dumnezeu îl hrănise pe Israel în pustie cu pâine din cer, iar ei erau încă dependenţi de belşugul dat de El atât pentru hrana corporală, cât şi pentru binecuvântările spirituale. Atât mana, cât şi pâinea punerii înainte arătau spre Hristos, Pâinea cea vie, care stă pururea în prezenţa lui Dumnezeu pentru noi. El Însuşi spunea: „Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer” (Ioan 6, 48-51). Peste pâinile punerii înainte se punea tămâie. În fiecare Sabat, când pâinile erau înlocuite, tămâia era arsă pe altar, ca aducere aminte înaintea lui Dumnezeu. {PP 354.1}
Cea mai importantă parte a slujbei zilnice era serviciul adus la îndeplinire pentru diferite persoane, în mod individual. Păcătosul ce se pocăia îşi aducea darul la uşa tabernacolului şi, aşezându-şi mâna asupra victimei, îşi mărturisea păcatele, transferând astfel în mod figurat păcatele sale asupra victimei nevinovate. Animalul avea să fie junghiat chiar de mâna păcătosului, iar sângele era dus de preot în locul sfânt şi stropit înaintea perdelei în spatele căreia se afla chivotul, conţinând Legea pe care păcătosul o călcase. Prin această ceremonie păcatul era, prin sânge, transferat în mod figurat asupra sanctuarului. În unele cazuri, sângele nu era dus în locul sfânt; dar carnea trebuia să fie atunci mâncată de către preoţi, aşa cum îi învăţase Moise pe fiii lui Aaron, spunând: „Domnul v-a dat-o, ca să purtaţi nelegiuirea adunării” (Leviticul 10, 17). Ambele ceremonii simbolizau transferarea păcatului de la cel ce se pocăia, asupra sanctuarului. Aceasta era lucrarea ce se săvârşea zilnic, zi după zi, în tot cursul anului. Păcatele lui Israel fiind astfel transferate asupra sanctuarului, sfântul locaş era mânjit şi devenea necesară o lucrare specială pentru înlăturarea păcatelor. Dumnezeu a poruncit să se facă ispăşire pentru fiecare dintre cele două despărţituri ale sanctuarului, ca şi pentru altar, pentru ca „să-l cureţe şi să-l sfinţească de toate necurăţiile copiilor lui Israel” (Leviticul 16, 19). {PP 354.2}
O dată pe an, în marea zi a ispăşirii, marele preot intra în locul prea sfânt pentru a face curăţirea sanctuarului. Lucrarea adusă la îndeplinire acolo completa şirul anual al slujbelor. {PP 355.1}
În ziua de ispăşire erau aduşi doi ţapi la uşa sfântului locaş şi se trăgea la sorţi pentru ei, „un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel”. ţapul pe care cădea sorţul dintâi avea să fie junghiat ca jertfă pentru păcat, adusă pentru popor. Marele preot trebuia să ia din acest sânge şi să ducă dincolo de perdea şi să stropească cu el spre milostivitor. „Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor.” {PP 355.2}
„Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie, să-i dea drumul” (Leviticul 16, 21.22). Numai după ce ţapul era astfel trimis în pustie, poporul se putea socoti ca eliberat de povara păcatelor lui. Fiecare om trebuia să-şi smerească sufletul în timp ce avea loc lucrarea de ispăşire. Toate afacerile, toate lucrurile obişnuite trebuia lăsate la o parte şi întreaga adunare a lui Israel petrecea ziua într-o solemnă umilinţă înaintea lui Dumnezeu, cu rugăciune, post şi o profundă cercetare a inimii. {PP 355.3}
Prin acest serviciu anual, poporul era învăţat cu privire la importantele adevăruri ale ispăşirii. În jertfele pentru păcat, aduse în timpul anului, fusese primit sângele victimei în locul păcătosului; dar sângele acesta nu făcuse o ispăşire deplină pentru păcat. El nu făcuse decât să procure mijloacele prin care păcatul era transferat asupra sanctuarului. Prin aducerea sângelui ca jertfă, păcătosul recunoştea autoritatea Legii, îşi mărturisea vinovăţia nelegiuirii şi credinţa în Domnul Hristos, care trebuia să ridice păcatele lumii, dar nu era cu totul eliberat de condamnarea Legii. În Ziua ispăşirii, marele preot, după ce aducea o jertfă pentru adunarea lui Israel, mergea în locul prea sfânt cu sângele jertfei şi stropea din el asupra capacului ispăşirii, deasupra tablelor Legii. În felul acesta, cerinţele Legii, care cerea viaţa păcătosului, erau satisfăcute. Apoi, în calitatea sa de mijlocitor, marele preot lua păcatele asupra sa şi, ieşind din sanctuar, ducea cu sine povara vinovăţiei poporului Israel. La uşa tabernacolului, îşi punea mâinile pe capul ţapului de trimis şi mărturisea asupra lui „toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege, cu care au păcătuit ei”, punându-le „pe capul ţapului”. Iar când ţapul care purta păcatele acestea era trimis în pustie, se socotea că, o dată cu el, şi aceste păcate au fost depărtate pentru totdeauna de la popor. Aceasta a fost slujba săvârşită drept „chipul şi umbra lucrurilor cereşti” (Evrei 8, 5). {PP 355.4}
Aşa cum s-a spus, sanctuarul pământesc a fost ridicat de Moise după modelul ce i-a fost arătat pe munte. El era „o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe”; cele două încăperi sfinte ale lui erau „chipurile lucrurilor care sunt în ceruri”. Domnul Hristos, slăvitul nostru Mare Preot, este „slujitor al Locului prea sfânt şi al adevăratului Cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul” (Evrei 9, 9.23; 8,2). Pe când se afla în viziune, apostolului Ioan i-a fost îngăduit să privească templul lui Dumnezeu din ceruri şi a văzut „şapte lămpi de foc”, care ardeau „înaintea scaunului de domnie” (Apocalipsa 4, 5). El a văzut un înger care avea „o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie” (Apocalipsa 8, 3). În viziune, profetului i s-a îngăduit să privească în prima încăpere a Sanctuarului din ceruri şi a văzut acolo „şapte lămpi de foc” şi „altarul de aur”, reprezentate prin sfeşnicul de aur şi altarul tămâierii din sanctuarul de pe pământ. Din nou, „Templul lui Dumnezeu care este în ceruri a fost deschis” (Apocalipsa 11, 19) şi el a privit dincolo de perdeaua dinăuntru, în Sfânta Sfintelor. Aici a văzut „chivotul legământului Său” (Apocalipsa 11, 19), reprezentat prin lada cea sfântă făcută de Moise pentru a cuprinde Legea lui Dumnezeu. {PP 356.1}
Moise a făcut sanctuarul pământesc „după chipul pe care-l văzuse”. Pavel declară că, atunci când au fost gata, „cortul şi toate vasele pentru slujbă” erau „chipurile lucrurilor care sunt în ceruri” (Faptele Apostolilor 7, 44; Evrei 9, 21-23). Iar Ioan spune că a văzut Sanctuarul din ceruri. Sanctuarul acela în care Isus slujeşte pentru noi este marele original, după care sanctuarul ridicat de Moise era numai o copie.{PP 357.1}
Templul ceresc — locaşul Împăratului împăraţilor, în care „mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui” (Daniel 7, 10), acel templu plin de slava tronului cel veşnic, unde serafimii, strălucitorii lui păzitori, îşi acoperă faţa în adorare — nu poate fi reprezentat în toată vastitatea şi slava lui de nici o construcţie pământească. Cu toate acestea, adevărurile importante cu privire la Sanctuarul ceresc şi cu privire la lucrarea cea mare ce se săvârşeşte acolo pentru mântuirea omului trebuia să fie făcute cunoscute, învăţate, prin sanctuarul pământesc şi slujbele lui. {PP 357.2}
După înălţarea Lui la cer, Mântuitorul nostru trebuia să-şi înceapă lucrarea ca Marele nostru Preot. Pavel spune: „Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24). După cum lucrarea Domnului Hristos avea să constea din două mari părţi, fiecare dintre ele întinzându-se pe o anume perioadă de timp şi având un loc deosebit în Sanctuarul ceresc, tot astfel slujba preînchipuitoare avea loc în două părţi, slujba zilnică şi slujba anuală, şi pentru fiecare era rânduită o despărţitură a tabernacolului. După cum Domnul Hristos, la înălţarea Sa, S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu ca să mijlocească cu sângele Său în favoarea credincioşilor pocăiţi, tot astfel preotul, în slujba zilnică, stropea sângele jertfei în locul sfânt, pentru păcătos. Sângele lui Hristos, ce era menit să-L elibereze pe păcătosul pocăit de condamnarea Legii, nu avea să şteargă păcatul; acesta avea să rămână scris în sanctuar până la ispăşirea finală; tot astfel în simbol, sângele jertfei pentru păcat îndepărta păcatul de la cel pocăit, dar rămânea în sanctuar până la ziua cea mare a ispăşirii.{PP 357.3}
În ziua cea mare a răsplătirii finale, morţii vor fi „judecaţi după faptele lor, după cele scrise în cărţi” (Apocalipsa 20, 12). Apoi, în virtutea sângelui ispăşitor al Domnului Hristos, păcatele tuturor celor cu adevărat pocăiţi vor fi şterse din cărţile cerului. În felul acesta, Sanctuarul va fi eliberat sau curăţat de păcatele înscrise acolo. În simbol, această mare lucrare de ispăşire sau ştergere a păcatelor era reprezentată prin serviciile din Ziua Ispăşirii — curăţirea sanctuarului pământesc, care era adusă la îndeplinire prin îndepărtarea, în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, a păcatelor prin care fusese mânjit. {PP 357.4}
După cum, în ispăşirea finală, păcatele celor cu adevărat pocăiţi vor fi şterse din cărţile cerului pentru ca să nu mai fie niciodată amintite şi să nu mai vină în minte, tot astfel, în simbol, ele erau duse în pustie, îndepărtate pentru totdeauna de la adunare. Întrucât Satana este originea păcatului, instigatorul la făptuirea tuturor păcatelor care au adus moartea Fiului lui Dumnezeu, dreptatea cere ca el să sufere pedeapsa finală. Lucrarea Domnului Hristos pentru mântuirea oamenilor şi curăţirea Universului de păcat va fi încheiată prin îndepărtarea păcatului din Sanctuarul ceresc şi aşezarea acestor păcate asupra lui Satana, care va suporta pedeapsa finală. Tot astfel şi în serviciul preînchipuitor, şirul anual al serviciilor se încheia cu lucrarea de curăţire a sanctuarului şi mărturisirea sau punerea păcatelor pe capul ţapului de trimis. În felul acesta, prin slujbele de la cortul întâlnirii şi de la templul care i-a luat locul mai târziu, poporul era învăţat zilnic marile adevăruri referitoare la moartea şi slujirea Domnului Hristos, iar o dată pe an mintea tuturor era îndreptată spre evenimentele de încheiere a marii controverse dintre Hristos şi Satana — curăţirea finală a Universului de păcat şi păcătoşi. {PP 358.1}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s