Capitolul 32 — Legea şi legămintele

La data creării lor, Adam şi Eva aveau cunoştinţă de Legea lui Dumnezeu; ei cunoşteau cerinţele pe care ea le avea de la ei; preceptele ei erau scrise în inimile lor. Când omul a decăzut prin călcarea Legii, aceasta nu a fost schimbată, ci a fost rânduit un sistem de îndreptare a lucrurilor, care să-l aducă pe om înapoi, la ascultare. A fost dată făgăduinţa unui Mântuitor, şi jertfele rânduite a fi aduse arătau spre moartea Domnului Hristos, ca fiind Marea Jertfă pentru păcat. Dacă Legea lui Dumnezeu n-ar fi fost călcată, atunci n-ar fi fost moarte şi n-ar fi fost nevoie de un Mântuitor; în consecinţă, n-ar fi fost nevoie nici de jertfă. {PP 363.1}
Adam i-a învăţat pe urmaşii săi Legea lui Dumnezeu şi ea a fost transmisă din tată în fiu de-a lungul generaţiilor următoare. Dar, cu toate măsurile pline de bunăvoinţă, luate pentru mântuirea oamenilor, puţini au fost aceia care au primit-o şi au ascultat de ea. Prin neascultare, lumea a devenit atât de stricată, încât a fost nevoie să fie curăţită de nelegiuirea ei prin potop. Legea a fost păstrată de Noe şi familia sa, iar, la rândul său, Noe i-a învăţat pe urmaşii săi Cele Zece Porunci. Deoarece oamenii s-au îndepărtat iarăşi de Dumnezeu, Domnul l-a ales pe Avraam, despre care a spus: „Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele” (Geneza 26, 5). Lui i-a fost dat ritualul circumciziunii, care era un semn că aceia care îl primeau erau consacraţi slujirii lui Dumnezeu — un angajament că ei se vor ţine departe de idolatrie şi că vor asculta de Legea lui Dumnezeu. Nerespectarea de către urmaşii lui Avraam a acestui angajament, aşa cum se vede din înclinaţia lor de a încheia alianţe cu păgânii şi de a adopta practicile lor, a fost cauza rămânerii şi robiei lor în Egipt. Dar, datorită legăturilor lor cu idolatrii şi supunerii impuse cu forţa de egipteni, preceptele divine au ajuns să fie şi mai mult înjosite datorită amestecului cu învăţăturile stricate şi crude ale păgânismului. {PP 363.2}
De aceea, când i-a scos din Egipt, Domnul a coborât pe Muntele Sinai învăluit în slavă şi înconjurat de îngerii Săi şi, într-o măreţie înfricoşată, a rostit Legea Sa în auzul întregului popor. {PP 364.1}
Dar nici chiar atunci El n-a încredinţat preceptele Sale memoriei unui popor care era gata să uite cerinţele Sale, ci le-a scris pe table de piatră. El dorea să ia de la izraeliţi orice posibilitate de a amesteca tradiţiile păgâne cu preceptele Sale sfinte şi de a confunda cerinţele Sale cu obiceiuri sau forme omeneşti. Dar nu S-a limitat numai să le dea preceptele Decalogului. Poporul dovedise că se lasă aşa de uşor amăgit, încât Dumnezeu nu voia să lase nepăzită nici o uşă pe care putea veni ispita. Lui Moise i s-a poruncit să scrie, atunci când îi spunea Dumnezeu, rânduieli şi legi prin care se dădeau lămuriri şi amănunte în legătură cu ceea ce se cerea. Îndrumările acestea, cu privire la îndatoririle izraeliţilor faţă de Dumnezeu şi unul faţă de celălalt, cum şi faţă de străin, erau doar principiile Celor Zece Porunci, dezvoltate şi redate în aşa fel, încât nimeni să nu poată greşi. Ele aveau scopul de a apăra sfinţenia Celor Zece Porunci, săpate pe tablele de piatră. {PP 364.2}
Dacă omul ar fi păzit Legea lui Dumnezeu, aşa cum i-a fost dată lui Adam după căderea sa, păstrată apoi de Noe şi păzită de Avraam, n-ar mai fi fost nevoie de rânduiala circumciziunii. şi dacă urmaşii lui Avraam ar fi păstrat legământul al cărui semn era circumciziunea, n-ar fi fost niciodată duşi în idolatrie şi n-ar fi fost nevoie pentru ei să îndure o viaţă de robie în Egipt; ar fi păstrat Legea lui Dumnezeu în minte şi n-ar fi fost nevoie ca ea să fie vestită pe Sinai sau săpată pe tablele de piatră. Iar dacă poporul ar fi trăit principiile Celor Zece Porunci, n-ar mai fi fost nevoie de un plus de îndrumări date lui Moise. {PP 364.3}
Sistemul jertfelor încredinţat lui Adam a fost, de asemenea, pervertit de către urmaşii săi. Superstiţia, idolatria, cruzimea şi desfrâul au denaturat serviciul simplu şi plin de însemnătate pe care îl rânduise Dumnezeu. Prin îndelungata legătură cu idolatrii, poporul Israel a amestecat multe obiceiuri idolatre în închinarea lui; de aceea Domnul le-a dat la Sinai învăţături precise cu privire la serviciul jertfelor. După terminarea cortului întâlnirii, El a vorbit cu Moise din norul de slavă de deasupra milostivitorului şi i-a dat îndrumări amănunţite cu privire la sistemul jertfelor şi formelor de închinare practicate la sanctuar. Legea ceremonială i-a fost dată astfel lui Moise şi a fost scrisă de acesta într-o carte. Dar Legea Celor Zece Porunci, rostită pe Sinai, a fost scrisă de Dumnezeu Însuşi pe table de piatră şi păstrată cu sfinţenie în chivot. {PP 364.4}
Sunt mulţi aceia care încearcă să amestece aceste două sisteme, folosind textele care vorbesc despre legea ceremonială pentru a dovedi că Legea morală a fost desfiinţată; dar aceasta înseamnă a strica Scripturile. Deosebirea dintre cele două sisteme este cuprinzătoare şi lămurită. Sistemul ceremonial consta din simboluri care Îl preînchipuiau pe Hristos, jertfa şi preoţia Lui. Această lege rituală, cu jertfele şi rânduielile ei, trebuia să fie îndeplinită de evrei până când preînchipuirea întâlnea realitatea în moartea Domnului Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. Atunci trebuiau să înceteze toate jertfele. Aceasta este legea, sau zapisul cu poruncile lui, „care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic … şi pe care l-a nimicit, pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2, 14). Dar cu privire la Legea Celor Zece Porunci, psalmistul declară: „Cuvântul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci în ceruri” (Psalmii 119, 89). şi Însuşi Domnul Hristos spune: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea…. Căci adevărat vă spun”, făcând ca declaraţia Sa să iasă şi mai mult în evidenţă, „câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, până nu se va împlini tot” (Matei 5, 17-18). Aici, El ne învaţă nu numai care fuseseră cerinţele Legii lui Dumnezeu şi care erau aceste cerinţe atunci, ci şi că aceste cerinţe vor dura cât vor fi cerul şi pământul. Legea lui Dumnezeu este tot atât de neschimbătoare, ca şi tronul Său. Ea îşi va păstra cerinţele faţă de omenire în toate veacurile. {PP 365.1}
Cu privire la Legea proclamată pe Sinai, Neemia spune: „Te-ai pogorât pe muntele Sinai, le-ai vorbit din înălţimea cerurilor şi le-ai dat porunci drepte, legi adevărate, învăţături şi orânduiri minunate” (Neemia 9, 13). Iar Pavel, „apostolul neamurilor”, declară: „Legea este negreşit, sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7, 12). Aceasta nu poate fi altă lege decât Decalogul, căci Legea este aceea care spune „să nu pofteşti” (Ver 7). În timp ce a pus capăt legii chipurilor şi umbrelor, moartea Mântuitorului nu a scutit pe nimeni de obligaţia faţă de Legea morală. Dimpotrivă, însuşi faptul că a fost necesar ca Hristos să moară pentru a putea face ispăşire pentru călcarea acelei Legi dovedeşte că ea este neschimbătoare. {PP 365.2}
Aceia care pretind că Domnul Hristos a venit pentru a desfiinţa Legea lui Dumnezeu şi a înlătura Vechiul Testament vorbesc despre era iudaică, ca despre o eră de întunecime, înfăţişând religia evreilor ca fiind alcătuită numai din forme şi ceremonii. Dar părerea aceasta este greşită. În toate paginile istoriei sacre, unde sunt consemnate raporturile lui Dumnezeu cu poporul Său ales, sunt urme vii ale marelui EU SUNT. Niciodată Dumnezeu n-a dat fiilor oamenilor o mai deschisă manifestare a puterii şi slavei Sale decât atunci când a fost recunoscut drept singurul conducător al poporului Israel şi i-a dat poporului Său Legea. Aici se afla sceptrul care nu era purtat de o mână omenească; iar faptele deosebit de mari ale Împăratului nevăzut al lui Israel erau nespus de grandioase şi înspăimântătoare. {PP 365.3}
În toate aceste revelaţii ale prezenţei divine, slava lui Dumnezeu s-a manifestat prin Domnul Hristos. Nu numai la venirea Sa, ci de-a lungul tuturor veacurilor, după căderea omului şi după ce s-a dat făgăduinţa mântuirii, „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5, 19). Domnul Hristos era temelia şi centrul sistemului jertfelor, atât în vremea patriarhilor, cât şi în epoca iudaică. De la căderea în păcat a primilor noştri părinţi, n-au mai fost legături directe între Dumnezeu şi om. Tatăl a dat lumea în mâinile Domnului Hristos, ca prin lucrarea Sa de mijlocire să-l poată mântui pe om şi să apere şi să îndreptăţească autoritatea şi sfinţenia Legii lui Dumnezeu. Toate legăturile dintre cer şi neamul omenesc căzut s-au realizat prin Domnul Hristos. Fiul lui Dumnezeu a fost Acela care li S-a descoperit patriarhilor. Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov şi Moise au înţeles Evanghelia. Ei au aşteptat mântuirea prin Înlocuitorul şi Garantul omenirii. Aceşti oameni sfinţi din vechime aveau comuniune cu Mântuitorul care urma să vină în lumea noastră, în corp omenesc; iar unii dintre ei au vorbit cu Hristos şi cu îngerii cerului faţă către faţă. {PP 366.1}
Domnul Hristos nu a fost numai conducătorul poporului evreu în pustie — Îngerul în care era Numele lui Dumnezeu şi care, învăluit în stâlpul de nor, mergea înaintea mulţimii — ci şi Acela care i-a dat lui Israel Legea. În mijlocul slavei înfricoşătoare de la Sinai, Domnul Hristos a proclamat în auzul întregului popor Cele Zece Porunci ale Legii Tatălui Său. El a fost Acela care i-a dat lui Moise Legea, săpată pe tablele de piatră. {PP 366.2}
Domnul Hristos a fost Acela care i-a vorbit poporului Său prin profeţi. Apostolul Petru, scriind bisericii creştine, spune că profeţii „care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate” (1 Petru 1, 10-11). Vocea lui Hristos este cea care ne vorbeşte prin Vechiul Testament. „Mărturia lui Hristos este Duhul proorociei” (Apocalipsa 19, 10). {PP 366.3}
În învăţăturile pe care le dădea pe când Se afla personal în mijlocul oamenilor, Domnul Isus îndrepta minţile oamenilor către Vechiul Testament. El le spunea iudeilor: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39). Pe vremea aceea, cărţile Vechiului Testament erau singura parte existentă a Bibliei. şi Fiul lui Dumnezeu a mai declarat: „Au pe Moise şi pe profeţi; să asculte de ei”. şi a adăugat: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” (Luca 16, 29.31). {PP 367.1}
Legea ceremonială a fost dată de Domnul Hristos. Chiar şi după ce nu mai trebuia păstrată, Pavel le-o înfăţişa iudeilor în adevărata poziţie şi valoare, arătând locul pe care îl avea în planul de mântuire şi legătura ei cu lucrarea Domnului Hristos; şi marele apostol arăta că legea aceasta era măreaţă, vrednică de divinul ei Dătător. Serviciul solemn de la sanctuar preînchipuia marile adevăruri care urmau să fie descoperite de-a lungul generaţiilor ce aveau să vină. Norul de tămâie ce se înălţa o dată cu rugăciunile poporului Israel reprezenta neprihănirea Lui, singura care poate face ca rugăciunea păcătosului să fie vrednică de primit înaintea lui Dumnezeu; victima însângerată de pe altarul jertfelor mărturisea despre un Răscumpărător ce avea să vină; iar din Sfânta Sfintelor, semnul vizibil al prezenţei lui Dumnezeu strălucea cu putere. În felul acesta, prin veacurile de întuneric şi apostazie, credinţa a fost păstrată vie în inimile oamenilor, până când a sosit timpul pentru venirea lui Mesia cel făgăduit. {PP 367.2}
Isus a fost lumina poporului Său — Lumina lumii — înainte de a veni pe pământ în corp omenesc. Prima rază de lumină, care a străpuns întunericul în care păcatul învăluise omenirea, a venit de la Domnul Hristos. şi de la El a venit orice rază strălucitoare a cerului care a căzut asupra locuitorilor pământului. În planul de mântuire, Domnul Hristos este Alfa şi Omega — Cel dintâi şi Cel de pe urmă. De când Mântuitorul şi-a vărsat sângele pentru iertarea păcatelor şi S-a înălţat la cer, „ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24), s-a revărsat lumină de la crucea Golgotei şi din locurile sfinte ale Sanctuarului ceresc. {PP 367.3}
Dar lumina aceasta mai clară, ce ne-a fost dată, n-ar trebui să ne facă să o dispreţuim pe aceea care, în vremurile de la început, a fost primită prin simbolurile care vesteau venirea Mântuitorului. Evanghelia lui Hristos revarsă lumină asupra sistemului iudaic şi dă importanţă legii ceremoniale. Pe măsură ce se descoperă adevăruri noi, iar ceea ce era cunoscut de la început ajunge să fie pus într-o lumină mai clară, caracterul şi scopurile lui Dumnezeu sunt date pe faţă în purtarea Lui cu poporul ales. Fiecare nouă rază de lumină pe care o primim ne aduce o mai clară înţelegere a planului de mântuire, care este aducerea la îndeplinire a voinţei divine cu privire la mântuirea omului. Vedem astfel o nouă frumuseţe şi o nouă forţă în Cuvântul inspirat şi studiem paginile lui cu un interes mai profund şi mai captivant. {PP 368.1}
Sunt mulţi care susţin că Dumnezeu a pus un zid de despărţire între evrei şi ceilalţi oameni, că grija şi iubirea Sa, care au fost în mare măsură retrase de la restul omenirii, au fost concentrate asupra poporului Israel. Dar Dumnezeu n-a conceput ca poporul Său să înalţe un zid de despărţire între el şi semeni. Inima Iubirii infinite era deschisă tuturor locuitorilor pământului. Deşi ei L-au lepădat, El căuta fără încetare să li se descopere şi să-i facă părtaşi la iubirea şi harul Său. Binecuvântarea Sa a fost dată poporului Său ales, pentru ca, la rândul lui, el să fie o binecuvântare pentru alţii. {PP 368.2}
Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, l-a făcut să prospere şi l-a onorat; iar credincioşia patriarhului a fost o lumină pentru oamenii din toate ţările pe unde a peregrinat. Avraam nu s-a izolat de oamenii din jurul său. El a cultivat relaţii de prietenie cu domnitorii naţiunilor înconjurătoare, dintre care unii îl tratau cu mare respect, iar cinstea, altruismul, vitejia şi bunăvoinţa lui reprezentau caracterul lui Dumnezeu. În Mesopotamia, Canaan, Egipt şi chiar înaintea locuitorilor Sodomei, Dumnezeul cerului a fost descoperit prin reprezentantul Său. {PP 368.3}
Astfel, Dumnezeu li S-a descoperit egiptenilor şi tuturor naţiunilor legate de această puternică împărăţie, prin Iosif. De ce a ales oare Dumnezeu să-l înalţe atât de mult pe Iosif în mijlocul egiptenilor? El ar fi putut să folosească o altă cale pentru aducerea la îndeplinire a planurilor Sale faţă de fiii lui Iacov; dar a dorit să facă din Iosif o lumină şi l-a aşezat în palatul împăratului, pentru ca lumina cerului să poată ajunge la cei de departe şi la cei de aproape. Prin înţelepciunea şi dreptatea sa, prin curăţia şi bunăvoinţa vieţii sale zilnice, prin devotamentul lui faţă de interesele poporului — şi poporul acela era poporul unei naţiuni idolatre — Iosif a fost un reprezentant al lui Hristos. În binefăcătorul, către care tot Egiptul se întorcea cu recunoştinţă şi laude, acel popor păgân trebuia să vadă iubirea Creatorului şi Răscumpărătorului lui. şi în Moise, de asemenea, Dumnezeu a aşezat o lumină lângă tronul celei mai mari împărăţii a pământului, pentru ca toţi aceia care ar fi voit să-L poată afla pe viul şi adevăratul Dumnezeu. şi toată această lumină le-a fost dată egiptenilor mai înainte ca mâna lui Dumnezeu să se întindă asupra lor cu judecăţile Sale. {PP 368.4}
Cu prilejul eliberării poporului Israel din Egipt, cunoaşterea puterii lui Dumnezeu s-a răspândit în lung şi-n lat. Războinicii cetăţii Ierihon tremurau: „De când am auzit lucrul acesta”, spunea Rahav, „ni s-a tăiat inima şi toţi ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră; căci Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeu sus în ceruri şi jos pe pământ” (Iosua 2, 11). La sute de ani după exod, preoţii filistenilor îi aminteau poporului lor despre plăgile căzute asupra Egiptului, avertizându-l ca nu cumva să se împotrivească Dumnezeului lui Israel. {PP 369.1}
Dumnezeu l-a chemat pe Israel, l-a binecuvântat şi l-a înălţat, nu pentru ca prin ascultarea de Lege numai ei să primească favoarea Lui şi să devină primitori exclusivi ai binecuvântărilor Sale, ci ca să Se descopere prin ei tuturor locuitorilor pământului. În vederea îndeplinirii acestui scop, El le-a poruncit să se păstreze deosebiţi de naţiunile idolatre din jurul lor. {PP 369.2}
Idolatria şi toate păcatele ce veneau pe urmele ei erau o urâciune înaintea lui Dumnezeu şi El a poruncit poporului Său să nu se amestece cu celelalte popoare — „să nu te iei după popoarele acestea în purtarea lor” (Exod 23, 24) şi să-L uite pe Dumnezeu. El le-a interzis căsătoria cu idolatrii, ca nu cumva inimile lor să se depărteze de El. Era tot atât de trebuincios atunci, cum este şi astăzi, ca poporul lui Dumnezeu să fie curat, „neîntinat de lume”. El trebuia să se păstreze neatins, liber de spiritul acesteia, pentru că ea este vrăjmaşă adevărului şi neprihănirii. Dar Dumnezeu nu intenţiona ca poporul Său, într-o exclusivistă îndreptăţire de sine, să se izoleze de lume, astfel încât să nu poată avea vreo influenţă asupra ei. {PP 369.3}
Asemenea Învăţătorului lor, urmaşii Domnului Hristos din fiecare veac trebuie să fie lumina lumii. Mântuitorul spunea: „O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. şi oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă”, adică din lume. şi El adaugă: „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Matei 5, 14-16). Aceasta este tocmai ce au făcut Enoh, Noe, Avraam, Iosif şi Moise. Este tocmai ceea ce dorea Dumnezeu să facă poporul Israel. {PP 369.4}
Inima lor, rea de necredinţă, aflată sub controlul lui Satana, i-a făcut să ascundă lumina, în loc s-o facă să lumineze asupra popoarelor înconjurătoare; a fost acelaşi spirit bigot care i-a determinat fie să urmeze obiceiurile nelegiuite ale păgânilor, fie să se ţină deoparte, într-o atitudine plină de mândrie, ca şi cum iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu erau numai pentru ei. {PP 370.1}
După cum Biblia ne prezintă două legi — una neschimbătoare şi veşnică, iar cealaltă trecătoare, provizorie — tot astfel sunt două legăminte. Legământul harului a fost făcut întâia dată cu omul în Eden, când, după cădere, s-a dat o făgăduinţă divină — că sămânţa femeii urma să zdrobească capul şarpelui. Legământul acesta le oferea tuturor oamenilor iertare şi sprijinul harului lui Dumnezeu pentru ascultare viitoare prin credinţa în Hristos. Li se făgăduia, de asemenea, viaţa veşnică, cu condiţia credincioşiei faţă de Legea lui Dumnezeu. În felul acesta, patriarhii au primit nădejdea mântuirii. {PP 370.2}
Acelaşi legământ a fost reînnoit faţă de Avraam în făgăduinţa: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta” (Geneza 22, 18). Această făgăduinţă arăta spre Domnul Hristos. Aşa a înţeles-o Avraam (vezi Galateni 3, 8.16) şi şi-a pus încrederea în Domnul Hristos pentru iertarea păcatelor. Credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. Legământul cu Avraam menţinea, de asemenea, autoritatea Legii lui Dumnezeu. Domnul S-a arătat lui Avraam şi i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; umblă înaintea Mea şi fii fără prihană” (Geneza 17, 1). Mărturia lui Dumnezeu cu privire la servul Său credincios a fost: „Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele” (Geneza 26, 5). şi Domnul i-a spus: „Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine, din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine” (Geneza 17, 7). {PP 370.3}
Deşi acest legământ a fost făcut cu Adam şi reînnoit cu Avraam, a putut fi ratificat numai la moartea lui Isus Hristos. El existase în chip de făgăduinţă a lui Dumnezeu de la cea dintâi comunicare făcută cu privire la mântuire; fusese primit prin credinţă; şi cu toate acestea, când a fost ratificat de Domnul Hristos, a fost numit un legământ nou. Legea lui Dumnezeu stătea la baza acestui legământ, care în principiu era un acord pentru a-i aduce din nou pe oameni în armonie cu voinţa divină, aşezându-i într-o poziţie în care puteau asculta de Legea lui Dumnezeu. {PP 371.1}
Un alt contract — numit în Scriptură „vechiul legământ” — a fost încheiat între Dumnezeu şi Israel, la Sinai, şi a fost apoi ratificat prin sângele jertfei. Legământul avraamic a fost ratificat prin sângele Domnului Hristos şi a fost numit „al doilea” sau „noul” legământ, deoarece sângele cu care a fost sigilat a fost vărsat după sângele primului legământ. Faptul că noul legământ era valabil în zilele lui Avraam reiese în mod clar din aceea că a fost confirmat atunci atât prin făgăduinţă, cât şi prin jurământul lui Dumnezeu, cele „două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă” (Evrei 6, 18). {PP 371.2}
Dar, dacă legământul avraamic conţinea făgăduinţa mântuirii, de ce s-a mai făcut un alt legământ la Sinai? În robie, poporul pierduse în mare măsură cunoaşterea de Dumnezeu şi a principiilor legământului avraamic. Eliberându-i din Egipt, Dumnezeu a căutat să le descopere puterea şi mila Sa, pentru ca ei să fie făcuţi să-L iubească şi să aibă încredere în El. I-a dus la Marea Roşie, unde, fiind urmăriţi de egipteni, scăparea părea că este imposibilă. Aceasta pentru ca ei să-şi poată da seama de totala lor neputinţă, de nevoia lor de ajutor dumnezeiesc, cum şi de faptul că El lucrase izbăvirea lor. În felul acesta, ei au fost umpluţi de iubire şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi de încredere în puterea Lui de a-i ajuta. El şi-i alipise de Sine, ca Eliberator al lor din robia trecătoare. {PP 371.3}
Dar mai era un adevăr, mult mai mare, care trebuia să fie înscris în mintea lor. Trăind în mijlocul idolatriei şi al corupţiei, ei nu aveau o concepţie dreaptă cu privire la sfinţenia lui Dumnezeu, la păcătoşenia fără margini a inimii lor, la faptul că în ei înşişi nu aveau nici un pic de putere pentru a da ascultare Legii lui Dumnezeu, precum şi la nevoia lor după un Mântuitor. Toate acestea trebuia să le înveţe. {PP 371.4}
Dumnezeu i-a adus la Sinai, unde şi-a descoperit slava, le-a dat Legea Sa şi făgăduinţa unor mari binecuvântări, cu condiţia ascultării: „Dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu…. Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” (Exod 19, 5.6). Poporul nu şi-a dat seama de păcătoşenia inimii lor şi de faptul că, fără Hristos, era imposibil pentru ei să ţină Legea lui Dumnezeu; şi, în mod pripit, au încheiat un legământ cu Dumnezeu. Având impresia că sunt în stare să realizeze propria lor neprihănire, au declarat: „Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul” (Exod 24, 7). Ei au fost martori ai proclamării Legii într-o măreţie înspăimântătoare şi au tremurat de groază înaintea muntelui; şi, cu toate acestea, n-au trecut decât câteva săptămâni şi au rupt legământul cu Dumnezeu, s-au plecat până la pământ şi s-au închinat înaintea unui chip cioplit. Ei nu mai puteau nădăjdui în bunăvoinţa lui Dumnezeu pe temeiul unui legământ pe care îl călcaseră; şi acum, văzându-şi păcătoşenia lor şi nevoia de iertare, au fost aduşi în situaţia de a-şi da seama de nevoia lor după un Mântuitor, descoperit în legământul avraamic şi preînchipuit în jertfele aduse. Acum, prin credinţă şi iubire, au fost legaţi de Dumnezeu ca Izbăvitor al lor din robia păcatului. Acum erau pregătiţi să preţuiască binecuvântările noului legământ. {PP 371.5}
Condiţiile „vechiului legământ” erau: ascultă şi vei trăi. „Să le împlinească omul, ca să trăiască prin ele” (Ezechiel 20, 11; Leviticul 18, 5); dar „blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia şi cine nu le va face” (Deuteronom 27, 26). Noul legământ a fost întemeiat pe „făgăduinţe mai bune” — făgăduinţa iertării păcatelor şi a harului lui Dumnezeu de a înnoi inima şi a o aduce în armonie cu principiile Legii lui Dumnezeu. „Iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor … le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ieremia 31, 33-34). {PP 372.1}
Aceeaşi Lege care a fost săpată pe tablele de piatră este scrisă de Duhul Sfânt pe tablele inimii. În loc să încercăm să realizăm propria noastră neprihănire, noi primim neprihănirea Domnului Hristos. Sângele Său face ispăşire pentru păcatele noastre. Ascultarea Lui este primită ca fiind a noastră. Apoi, inima renăscută prin Duhul Sfânt va aduce „roadele Duhului”. Prin harul lui Hristos, vom trăi în ascultare de Legea lui Dumnezeu, scrisă acum în inimile noastre. Având Duhul lui Hristos, vom umbla aşa cum a umblat El. Prin profet, El declară despre Sine: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmii 40, 8). Iar când era în mijlocul oamenilor, El a spus: „Tatăl Meu nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8, 29). {PP 372.2}
Apostolul Pavel arată lămurit legătura dintre credinţă şi Lege în cadrul noului legământ. El zice: „Fiindcă suntem îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos”. „Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum, noi întărim Legea.”. „Căci lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere” — ea nu putea să-l îndreptăţească pe om, pentru că, în natura sa păcătoasă, el nu putea să ţină Legea — „Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 5, 1; 3, 31; 8, 3.4). {PP 373.1}
Lucrarea lui Dumnezeu este aceeaşi în toate timpurile, deşi sunt diferite trepte de dezvoltare şi diferite manifestări ale puterii Sale, pentru a putea face faţă nevoilor oamenilor din diferite timpuri. Începând cu prima făgăduinţă a Evangheliei, coborând prin timpurile patriarhale şi iudaice şi ajungând până în vremurile noastre, are loc o desfăşurare progresivă a scopurilor urmărite de Dumnezeu în planul de mântuire. Mântuitorul preînchipuit în ritualurile şi ceremoniile legii iudaice este acelaşi cu Cel descoperit în Evanghelie. Norii care învăluiau fiinţa Sa divină s-au dat la o parte; ceaţa şi umbrele au dispărut şi Isus, Răscumpărătorul lumii, Se descoperă. El, care a proclamat Legea pe Sinai şi care i-a dat lui Moise preceptele legii ceremoniale, este acelaşi care a rostit Predica de pe Munte. Marile principii ale iubirii lui Dumnezeu, pe care le-a prezentat ca temelie a Legii şi profeţilor, sunt numai o repetare a ceea ce i-a spus prin Moise, poporului evreu: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta”. „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Deuteronom 6, 4.5; Leviticul 19, 18). În ambele dispensaţiuni, Învăţătorul este acelaşi. Cerinţele lui Dumnezeu sunt aceleaşi. Căci toate pornesc de la Cel, „în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1, 17). {PP 373.2}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s