Capitolul 33 — De la Sinai la Cadeş

Capitol bazat pe textele din Numeri 11 şi 12.
Construirea tabernacolului n-a început decât după un timp oarecare de la sosirea poporului Israel la Sinai, iar cortul cel sfânt a fost înălţat pentru întâia oară la începutul celui de-al doilea an al Exodului. A urmat consacrarea preoţilor, sărbătorirea Paştelor, numărătoarea poporului şi completarea diferitelor aranjamente esenţiale pentru sistemul religios şi civil, astfel încât aproape un an a fost petrecut în tabăra de la Sinai. Aici, închinarea a luat o formă mai clară, se dăduseră legi pentru guvernarea naţiunii şi o organizare mai eficientă, care au influenţat pregătirea lor pentru intrarea în ţara Canaanului. {PP 374.1}
Cârmuirea lui Israel era caracterizată prin cea mai desăvârşită organizare, minunată atât pentru că era completă, cât şi pentru simplitatea ei. Ordinea manifestată atât de izbitor în perfecţiunea aranjamentului tuturor lucrurilor create de Dumnezeu se manifesta şi în sistemul organizării ebraice. Dumnezeu era centrul autorităţii şi guvernării, Împăratul lui Israel. Moise era conducătorul vizibil, numit de Dumnezeu pentru aplicarea legilor în numele Său. Dintre bătrânii seminţiilor s-a ales mai târziu un sfat de şaptezeci, ca să-l ajute pe Moise în problemele generale ale naţiunii. Apoi, veneau preoţii, care Îl întrebau pe Domnul în sanctuar. Mai marii sau prinţii conduceau seminţiile. Sub aceştia erau „căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece”; şi, în cele din urmă, dregătorii care puteau fi folosiţi în diferite slujbe. (Deuteronom 1, 15). {PP 374.2}
Tabăra ebraică era organizată într-o ordine desăvârşită. Ea era împărţită în trei mari părţi, fiecare având locul său stabilit. În mijloc era aşezat cortul întâlnirii (tabernacolul), reşedinţa Împăratului nevăzut. În jurul acestuia erau aşezaţi preoţii şi leviţii. Dincolo de ei erau aşezate toate celelalte seminţii. {PP 374.3}
Leviţilor le era încredinţată grija pentru sfântul locaş şi tot ce aparţinea de el, atât în tabără, cât şi în timpul călătoriei. Când tabăra se punea în mişcare, ei trebuia să strângă cortul sfânt; când se ajungea la un loc de popas, ei trebuiau să-l întindă. Nici unei alte persoane din vreo altă seminţie nu îi era îngăduit să se apropie, sub pedeapsa cu moartea. Leviţii erau împărţiţi în trei grupe, descendenţi ai celor trei fii ai lui Levi, şi fiecăruia îi erau rânduite un loc şi o lucrare deosebită. În faţa cortului întâlnirii şi foarte aproape de el se aflau corturile lui Moise şi Aaron. Spre sud erau chehatiţii, a căror datorie era să aibă grijă de chivot şi de celălalt mobilier; spre nord se aflau merariţii, care aveau grijă de stâlpi, picioare, scânduri etc.; iar înapoi erau gherşoniţii, în grija cărora se aflau covoarele şi pânzele. {PP 375.1}
Locul fiecărei seminţii era de asemenea stabilit. Fiecare trebuia să meargă şi să tăbărască lângă steagul său, după cum poruncise Domnul: „Copiii lui Israel au să tăbărască fiecare lângă steagul lui, sub semnele casei părinţilor lui; să tăbărască în faţa şi împrejurul cortului întâlnirii.” „Pe drum, vor ţine şirul în care au tăbărât fiecare la rândul lui, după steagul lui” (Numeri 2, 2.17). Mulţimii pestriţe, care însoţea poporul Israel, nu i se îngăduia să locuiască în acelaşi loc cu acesta, ci trebuia să locuiască afară din tabără; iar urmaşii lor trebuiau să fie excluşi din adunare până la a treia generaţie (Deuteronom 23, 7-8). {PP 375.2}
O curăţenie desăvârşită şi o ordine strictă trebuia să fie în toată tabăra şi în împrejurimile ei. Erau impuse rânduieli sanitare categorice. Orice persoană necurată din vreun motiv oarecare nu avea voie să intre în tabără. Aceste măsuri erau absolut trebuincioase pentru păstrarea sănătăţii în mijlocul mulţimii; era de asemenea necesar să fie menţinute o ordine şi o curăţenie desăvârşite, pentru ca Israel să se poată bucura de prezenţa unui Dumnezeu sfânt. De aceea, El a spus: „Domnul, Dumnezeul tău, merge în mijlocul taberei tale, ca să te ocrotească şi să-ţi dea în mână pe vrăjmaşii tăi dinaintea ta; tabăra ta va trebui deci să fie sfântă” (Deuteronom 23, 7-8.14). {PP 375.3}
În toate călătoriile lui Israel, „chivotul legământului Domnului a pornit înaintea lor … ca să le caute un loc de odihnă” (Numeri 10, 33). Purtat de fiii lui Chehat, chivotul sfânt, cuprinzând Legea cea sfântă a lui Dumnezeu, deschidea drumul. Înaintea lui mergeau Moise şi Aaron; iar preoţii, purtând trâmbiţe de argint, erau lângă ei. Preoţii aceştia primeau de la Moise îndrumări, pe care le comunicau poporului prin sunet de trâmbiţe. Era datoria conducătorilor fiecărei grupe de a da directive lămurite cu privire la mişcările ce trebuiau făcute, după indicaţiile date de trâmbiţe. Oricine neglija să dea ascultare îndrumărilor date era pedepsit cu moartea. {PP 375.4}
Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii. Tot ce este în legătură cu cerul este într-o perfectă ordine; mişcarea oştilor îngereşti este caracterizată de supunere şi o desăvârşită disciplină. Succesul poate fi obţinut numai prin ordine şi o lucrare armonioasă. Dumnezeu cere ordine şi sistem în lucrarea Sa de astăzi, tot aşa cum a cerut şi în zilele poporului Israel. Toţi aceia care lucrează pentru El trebuie să lucreze în mod inteligent, nu în chip nepăsător şi la voia întâmplării. El vrea ca lucrarea Lui să fie făcută cu credinţă şi exactitate, pentru ca să-şi poată pune sigiliul aprobării Sale asupra ei. {PP 376.1}
Dumnezeu personal i-a condus pe izraeliţi în toate călătoriile lor. Locul unde trebuia aşezată tabăra era arătat prin pogorârea stâlpului de nor; şi, atâta timp cât trebuia să rămână în tabără, stâlpul de nor rămânea deasupra tabernacolului. Când trebuia să-şi continue călătoria, acesta se ridica deasupra cortului cel sfânt. O solemnă invocaţie se rostea atât la oprire, cât şi la plecare. „Când pornea chivotul, Moise spunea: «Scoală-Te, Doamne, ca să se împrăştie vrăjmaşii Tăi şi să fugă dinaintea Feţei Tale cei ce Te urăsc». Iar când îl aşezau zicea: «Întoarce-Te, Doamne, la zecile de mii ale miilor lui Israel»” (Numeri 10, 35-36). {PP 376.2}
Între Sinai şi Cadeş, care este la hotarul Canaanului, se întinde un drum de numai unsprezece zile de călătorie; şi, cu perspectiva unei imediate intrări în ţara cea bună, oştile lui Israel şi-au reluat călătoria, atunci când norul a dat, în cele din urmă, semnalul de plecare mai departe. Dumnezeu făcuse minuni, scoţându-i afară din Egipt, şi la ce binecuvântări se puteau aştepta acum, când făcuseră un legământ oficial, ca să-L primească pe El ca Suveran al lor, după ce fuseseră recunoscuţi ca popor ales al Celui Prea Înalt! {PP 376.3}
Și totuşi, mulţi plecau fără plăcere din locul unde avuseseră tabăra atâta vreme. Ajunseseră să privească la el ca la căminul lor. La adăpostul acelor ziduri de granit, Dumnezeu Îşi strânsese poporul, deosebit de toate celelalte naţiuni, pentru a-i repeta Legea Lui cea sfântă. Le plăcea să privească la muntele cel sfânt, pe ale cărui vârfuri prăpăstioase şi pe ale cărui culmi pustii slava divină se manifestase de atâtea ori. Scena era aşa de strâns legată de prezenţa lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri, încât li se părea că este prea sfântă spre a fi părăsită cu nepăsare şi, cu atât mai mult, cu voie bună. {PP 376.4}
Cu toate acestea, la semnalul dat de trâmbiţe, întreaga tabără s-a pus în mişcare, cu tabernacolul purtat la mijloc, şi fiecare seminţie în locul ce-i era rânduit, fiecare sub steagul ei. Toţi ochii erau îndreptaţi cu nerăbdare să vadă în ce direcţie îi va conduce norul. Cum el se mişca spre răsărit, unde se îngrămădeau numai mase de munţi adunaţi laolaltă, negri şi pustii, un simţământ de tristeţe şi îndoială se ridică în inimile multora. Pe măsură ce înaintau, drumul se făcea mai greu. Drumul lor trecea prin strâmtori pietroase şi prin pustiuri sterpe. De jur împrejurul lor era o pustietate mare şi întinsă — „un pământ uscat şi plin de gropi”, „un pământ unde domneşte seceta şi umbra morţii”, „un pământ pe unde nimeni nu trece şi unde nu locuieşte nici un om” (Ieremia 2, 6). Trecătorile stâncoase erau pline, pretutindeni, de bărbaţi, femei şi copii, de animale şi care, de şiruri lungi de turme şi cirezi. Înaintarea lor nu putea fi decât înceată şi obositoare; iar mulţimea, după îndelungata ei rămânere în tabără, nu era pregătită să înfrunte primejdiile şi neplăcerile drumului. {PP 377.1}
După trei zile de călătorie, se auzeau deja murmurări pe faţă. Acestea au pornit de la mulţimea pestriţă, dintre care mulţi nu erau pe deplin uniţi cu Israel şi căutau întruna pricină de ceartă. Nemulţumiţilor nu le plăcea direcţia în care mergeau şi căutau mereu greşeli în felul în care Moise îi conducea, cu toate că ştiau bine că el, ca şi ei, urma norul călăuzitor. Fiind molipsitoare, nemulţumirea s-a întins repede în toată tabăra. {PP 377.2}
Din nou au început să ceară să mănânce carne. Deşi erau alimentaţi din belşug cu mană, nu erau mulţumiţi. În timpul robiei în Egipt, izraeliţii fuseseră constrânşi să consume hrana cea mai simplă cu putinţă; dar pofta mare de mâncare, datorită lipsurilor şi muncii istovitoare, o făcea să fie gustoasă. Totuşi, mulţi egipteni, care acum se aflau în mijlocul lor, fuseseră obişnuiţi cu o dietă bogată; şi aceştia erau primii care se plângeau. Când s-a dat mana, chiar înainte ca poporul Israel să ajungă la Sinai, Domnul le dăduse carne, ca răspuns la plângerile lor, dar le dăduse numai pentru o zi. {PP 377.3}
Dumnezeu ar fi putut să le dea carne tot aşa de uşor cum le dădea şi mană, dar asupra lor se pusese o restricţie, şi aceasta pentru binele lor. Scopul lui Dumnezeu a fost acela de a le da hrana cea mai corespunzătoare pentru nevoile lor, în locul unei diete excitante cu care mulţi se deprinseseră în Egipt. Apetitul pervertit trebuia să fie adus într-o stare mai sănătoasă, pentru ca să se poată bucura de hrana dată omului la început, roadele pământului, pe care Dumnezeu le-a dat lui Adam şi Evei în Eden. Pentru acest motiv, poporul Israel a fost lipsit, într-o mare măsură, de hrana animală. {PP 378.1}
Satana i-a ispitit să socotească această restricţie ca fiind nedreaptă şi crudă. El i-a făcut să poftească după lucruri nepermise, deoarece a văzut că lăsarea în voia unui apetit fără frâu duce la senzualitate şi, în felul acesta, poporul putea fi mult mai uşor adus sub controlul său. Autorul bolii şi al mizeriei îi va asalta pe oameni acolo unde va putea avea cel mai mare succes. De când a ispitit-o pe Eva să mănânce din fructul oprit, prin ispite adresate apetitului, el i-a dus, într-o mare măsură, pe oameni la păcat. Prin aceleaşi mijloace, l-a făcut pe Israel să murmure împotriva lui Dumnezeu. Necumpătarea în mâncare şi băutură, conducând aşa cum se vede la satisfacerea pasiunilor josnice, pregăteşte calea pentru ca oamenii să nesocotească toate obligaţiile morale. Când au fost asaltaţi de ispită, ei au avut o slabă putere ca să i se împotrivească. {PP 378.2}
Dumnezeu i-a scos pe izraeliţi din Egipt ca să-i poată aşeza în ţara Canaanului ca pe un popor curat, sfânt şi fericit. Pentru ca să poată realiza acest plan, El i-a supus la o serie de rânduieli şi la disciplină, atât pentru binele lor, cât şi pentru binele urmaşilor lor. Dacă ar fi fost dispuşi să-şi înfrângă apetitul, în ascultare de înţeleptele Lui oprelişti, slăbiciunea şi boala ar fi fost necunoscute printre ei. Urmaşii lor ar fi avut atât putere fizică, cât şi intelectuală. Ei ar fi avut o clară cunoaştere a adevărului şi a datoriei, o ascuţită putere de a face deosebire între bine şi rău şi o judecată sănătoasă. Dar lipsa de bunăvoinţă de a se supune restricţiilor şi cerinţelor lui Dumnezeu i-a împiedicat, într-o mare măsură, să ajungă la treapta cea înaltă pe care El dorea ca ei s-o atingă şi să primească binecuvântările pe care era gata să le reverse asupra lor. {PP 378.3}
Psalmistul spune: „Au ispitit pe Dumnezeu în inima lor, cerând mâncare după poftele lor. Au vorbit împotriva lui Dumnezeu şi au zis: «Oare va putea Dumnezeu să pună o masă în pustie? Iată că El a lovit stânca, de au curs ape şi s-au vărsat şiroaie. Dar va putea El să dea şi pâine sau să facă rost de carne poporului Său?» Domnul a auzit şi S-a mâniat” (Psalmii 78, 18-21). Cârtirile şi strigătele fuseseră dese în timpul călătoriei lor de la Marea Roşie la Sinai, dar, din milă faţă de neştiinţa şi orbirea lor, Dumnezeu nu a adus atunci judecăţile Sale asupra lor pentru acest păcat. Dar, de la data aceea, El li Se descoperise la Horeb. Ei primiseră multă lumină, întrucât fuseseră martori oculari ai măreţiei, puterii şi îndurării lui Dumnezeu; iar necredinţa şi nemulţumirea făceau ca vinovăţia lor să fie mult mai mare. Mai mult, ei se legaseră să-L primească pe Domnul ca Împărat al lor şi să se supună autorităţii Lui. Cârtirea lor era acum adevărată rebeliune şi, ca atare, trebuia să fie pedepsită prompt şi în mod vădit, dacă trebuia ca Israel să fie scăpat de anarhie şi ruină: „S-a aprins între ei focul Domnului şi a mistuit o parte din marginea taberei” (Numeri 11, 1). Cei mai vinovaţi dintre nemulţumiţi au fost ucişi de fulgerele pornite din nor. {PP 379.1}
Plin de groază, poporul a strigat către Moise să se roage Domnului pentru ei. El a făcut lucrul acesta şi focul s-a stins. În amintirea acestei judecăţi divine, el a dat locului numele de Tabeera, „ardere”. {PP 379.2}
Dar răul a ajuns în curând mai mare ca înainte. În loc să-i facă pe supravieţuitori umiliţi şi pocăiţi, pedeapsa aceasta teribilă părea că n-a făcut altceva decât să sporească şi mai mult cârtirile lor. Pretutindeni, poporul se aduna la intrarea corturilor, plângând şi văitându-se. „Adunăturii de oameni, care se aflau în mijlocul lui Israel, i-a venit pofta, ba chiar şi copiii lui Israel au început să plângă şi să zică: «Cine ne va da carne să mâncăm? Ne aducem aminte de peştii pe care îi mâncam în Egipt şi care nu ne costau nimic, de castraveţi, de pepeni, de praji, de ceapă şi usturoi. Acum, ni s-a uscat sufletul; nu mai este nimic! Ochii noştri nu văd decât mana aceasta»”. În felul acesta, ei îşi manifestau nemulţumirea faţă de hrana ce le era dată de Creatorul lor. Totuşi ei aveau dovezi neîntrerupte că ea era corespunzătoare nevoilor lor, căci, cu toate greutăţile pe care le îndurau, nu era nici un suferind în toate seminţiile lui Israel. {PP 379.3}
Inima lui Moise s-a întristat. El mijlocise ca Israel să nu fie nimicit, chiar dacă urmaşii săi ar fi putut astfel ajunge o mare naţiune. În iubirea sa pentru ei, el se rugase ca mai bine să fie şters numele său din cartea vieţii „decât să fie lăsaţi să piară”. Pentru ei riscase totul, şi acum acesta era răspunsul. Toate necazurile lor, chiar şi suferinţele lor imaginare, le puneau pe seama lui; iar cârtirile lor ticăloase îi făceau îndoit de grea povara grijii şi a răspunderii, sub care se clătina. În necazul său, era ispitit să nu mai aibă încredere nici în Dumnezeu. Rugăciunea lui era aproape o plângere: „Pentru ce mâhneşti Tu pe robul Tău şi pentru ce n-am căpătat eu trecere înaintea Ta, de ai pus peste mine sarcina acestui popor întreg? De unde să iau carne, ca să dau la tot poporul acesta? Căci ei plâng la mine zicând: «Dă-ne carne să mâncăm!» Eu singur nu pot să port pe tot poporul acesta, căci este prea greu pentru mine.” {PP 379.4}
Domnul îi ascultă rugăciunea şi-i spuse să cheme şaptezeci de bărbaţi dintre bătrânii lui Israel — oameni nu numai înaintaţi în vârstă, ci şi cu demnitate, cu judecată sănătoasă şi experienţă. „Adu-i la cortul întâlnirii”, zise El, „şi să se înfăţişeze acolo împreună cu tine. Eu Mă voi pogorî şi-ţi voi vorbi acolo; voi lua din duhul care este peste tine şi-l voi pune peste ei ca să poarte împreună cu tine sarcina poporului şi să n-o porţi tu singur.” {PP 380.1}
Domnul îi îngădui lui Moise să-i aleagă pe cei mai credincioşi şi mai capabili bărbaţi ca să împartă răspunderea cu el. Influenţa lor urma să dea ajutor ca să ţină în frâu violenţa poporului şi să stingă răscoala; şi totuşi, din promovarea lor în loc de frunte aveau să rezulte, în cele din urmă, serioase rele. Ei n-ar fi fost niciodată aleşi dacă Moise ar fi dovedit o credinţă corespunzătoare în semnele primite cu privire la puterea şi bunătatea lui Dumnezeu. Dar el a amplificat prea mult poverile şi lucrarea, aproape pierzând din vedere faptul că nu era decât instrumentul prin care Dumnezeu lucrase. El nu era îndreptăţit nici în cea mai mică măsură să-şi îngăduie un spirit de cârtire, care era blestemul lui Israel. Dacă s-ar fi sprijinit în totul pe Dumnezeu, Domnul l-ar fi călăuzit fără încetare şi i-ar fi dat putere pentru orice situaţie. {PP 380.2}
Moise a fost îndrumat să pregătească poporul pentru ceea ce Dumnezeu avea de gând să facă pentru ei: „Sfinţiţi-vă pentru mâine şi aveţi să mâncaţi carne, fiindcă aţi plâns în auzul Domnului şi aţi zis: «Cine ne va da carne să mâncăm? Căci noi o duceam bine în Egipt.» Domnul vă va da carne şi veţi mânca. {PP 380.3}
Aveţi să mâncaţi carne nu o zi, nici două zile, nici cinci zile, nici zece zile, nici douăzeci de zile, ci o lună întreagă, până vă va ieşi pe nări şi vă veţi scârbi de ea, pentru că n-aţi ascultat de Domnul care este în mijlocul vostru şi pentru că aţi plâns înaintea Lui zicând: «Pentru ce am ieşit noi oare din Egipt?»” {PP 381.1}
„şase sute de mii de oameni care merg pe jos alcătuiesc poporul în mijlocul căruia sunt şi eu”, spuse Moise, „şi Tu zici: «Le voi da carne şi vor mânca o lună întreagă». Putem tăia oare atâtea oi şi atâţia boi, ca să le ajungă? Sau nu cumva avem să prindem toţi peştii mării, ca să le ajungă?” El a fost mustrat pentru lipsa de încredere: „Nu cumva s-a scurtat mâna Domnului? Vei vedea acum dacă ceea ce ţi-am spus se va întâmpla sau nu”. Moise a repetat adunării cuvintele Domnului şi a făcut cunoscută numirea celor şaptezeci de bătrâni. Cuvântul de însărcinare, pe care marele conducător l-a adresat acestor bărbaţi aleşi, poate servi foarte bine ca model de integritate judecătorilor şi legiuitorilor vremurilor moderne: „Să ascultaţi pe fraţii voştri şi să judecaţi după dreptate neînţelegerile fiecăruia cu fratele lui sau cu străinul. Să nu căutaţi la faţa oamenilor în judecăţile voastre; să ascultaţi pe cel mic ca şi pe cel mare; să nu vă temeţi de nimeni, căci Dumnezeu e Cel care face dreptate” (Deuteronom 1, 16-17). {PP 381.2}
Moise îi chemă apoi pe cei şaptezeci la cortul întâlnirii: „Domnul S-a pogorât în nor şi a vorbit lui Moise; a luat din duhul care era peste el şi l-a pus peste cei şaptezeci de bătrâni. şi îndată ce duhul s-a aşezat peste ei, au început să proorocească”. Asemenea apostolilor în Ziua Cincizecimii, ei au fost înzestraţi cu putere de sus. I-a plăcut Domnului să-i pregătească astfel pentru lucrarea lor şi să-i înalţe în cinste înaintea întregii adunări, pentru ca să se aibă încredere în ei ca bărbaţi aleşi de Dumnezeu pentru a se uni cu Moise în cârmuirea poporului Israel. {PP 381.3}
Din nou s-a dovedit spiritul ales şi lipsit de iubire de sine al marelui conducător. Doi dintre cei şaptezeci, socotindu-se în umilinţă ca nefiind vrednici pentru o poziţie atât de plină de răspundere, nu li s-au alăturat fraţilor lor, la cortul întâlnirii; dar Duhul lui Dumnezeu a venit asupra lor acolo unde se aflau şi au început şi ei să exercite darul proorociei. Făcându-i-se cunoscut lucrul acesta, Iosua dorea să oprească o asemenea abatere, de teamă ca nu cumva să ducă la dezbinare. Gelos pentru onoarea stăpânului său, el spuse: „Domnule Moise, opreşte-i”. Răspunsul a fost: „Eşti gelos pentru mine? Să dea Dumnezeu ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din prooroci şi Domnul să-şi pună Duhul Lui peste ei”. {PP 381.4}
Un vânt puternic bătând dinspre mare a adus mari stoluri de prepeliţe, „cale cam de o zi într-o parte, şi cale cam de o zi în cealaltă parte, în jurul taberei. Aveau înălţimea cam de doi coţi de la faţa pământului” (Numeri 11, 31). Toată ziua şi toată noaptea aceea, ca şi ziua următoare, poporul a muncit pentru a strânge hrana ce i-a fost dată printr-o minune. Au fost strânse cantităţi imense. „Cel ce strânsese cel mai puţin avea zece omeri”. Tot ceea ce nu s-a putut folosi îndată a fost păstrat prin uscare la soare, astfel încât provizia, aşa cum a fost făgăduit, era îndestulătoare pentru o lună întreagă. {PP 382.1}
Dumnezeu le-a dat izraeliţilor ceea ce nu era spre cel mai mare bine al lor, şi aceasta pentru că au stăruit în dorinţa de a avea; ei nu fuseseră mulţumiţi cu ceea ce le-ar fi fost cu adevărat de folos. Dorinţele lor răzvrătite au fost împlinite, dar au fost lăsaţi să sufere urmările. Au mâncat cu lăcomie şi necumpătarea lor a fost grabnic pedepsită. „Domnul a lovit poporul cu o urgie foarte mare”. Un mare număr a pierit din cauza unor fierbinţeli mari, în timp ce aceia care erau cei mai vinovaţi dintre ei, au fost loviţi de îndată ce au gustat din hrana pe care o poftiseră. {PP 382.2}
La Haţerot, popasul următor după ce au părăsit Tabeera, pe Moise îl aştepta o încercare şi mai amară. Aaron şi Maria au avut o poziţie de mare cinste şi conducere în poporul Israel. Amândoi erau înzestraţi cu darul profetic şi prin poruncă divină amândoi au fost asociaţi cu Moise la eliberarea evreilor. „Am trimis înaintea ta pe Moise, Aaron şi Maria” (Mica 6, 4), sună cuvintele Domnului prin proorocul Mica. Forţa caracterului Mariei s-a manifestat de timpuriu, atunci când — copil fiind — veghea lângă Nil coşuleţul în care era ascuns pruncul Moise. Stăpânirea de sine şi tactul ei au fost folosite de Dumnezeu pentru a salva viaţa eliberatorului poporului Său. Bogat înzestrată cu darul poeziei şi al muzicii, Maria a luat conducerea femeilor israelite în cântec şi joc pe ţărmul Mării Roşii. În inima poporului şi în cinste înaintea Cerului, ea venea îndată după Moise şi Aaron. Dar acelaşi rău care a adus la început discordie în cer a apărut şi în inima acestei femei din Israel şi ea n-a rămas fără un simpatizant în nemulţumirea ei. {PP 382.3}
La numirea celor şaptezeci de bătrâni, Maria şi Aaron n-au fost consultaţi şi gelozia lor împotriva lui Moise a început să se dea pe faţă. În timpul vizitei lui Ietro, în timp ce izraeliţii erau în drum spre Sinai, faptul că Moise a primit de îndată sfatul socrului său a trezit în Aaron şi Maria teama ca influenţa acestuia asupra marelui conducător să nu o întreacă pe a lor. În organizarea sfatului bătrânilor, ei au avut simţământul că poziţia şi autoritatea lor au fost ignorate. Maria şi Aaron n-au cunoscut niciodată povara grijii şi a răspunderii care apăsa asupra lui Moise; şi, cu toate acestea, pentru că fuseseră aleşi să-l ajute, ei se socoteau ca având parte egală cu el la povara conducerii şi considerau numirea noilor ajutoare ca nefiind necesară. {PP 382.4}
Moise îşi dădea seama ca nimeni altul de importanţa marii lucrări ce-i fusese încredinţate. El îşi dădea seama de propria sa slăbiciune şi de aceea şi-a făcut din Dumnezeu sfetnicul său. Aaron se preţuia pe sine mult mai mult şi se încredea mai puţin în Dumnezeu. Când i s-au încredinţat răspunderi, a făcut greşeli, dând dovadă de slăbiciune de caracter prin josnica lui îngăduinţă în problema închinării idolatre de la Sinai. Dar Maria şi Aaron, orbiţi de gelozie şi ambiţie, au pierdut din vedere acest lucru. Aaron a fost foarte mult onorat de Dumnezeu prin faptul că familia lui fusese rânduită să îndeplinească lucrarea sfântă a preoţiei; dar până şi faptul acesta hrănea dorinţa după înălţare de sine. „Ei au zis: «Oare numai prin Moise vorbeşte Domnul? Nu vorbeşte oare şi prin noi?»” (Numeri 12, 2). Socotindu-se că sunt la fel de favorizaţi de Dumnezeu, considerau că au dreptul la aceeaşi poziţie şi autoritate. {PP 383.1}
Lăsându-se cuprinsă de spiritul de nemulţumire, Maria a găsit motiv de plângere în evenimente pe care Dumnezeu le condusese în mod deosebit. Căsătoria lui Moise îi displăcuse. Faptul că alesese o femeie dintr-o altă naţiune, în loc să-şi ia o soţie din mijlocul evreilor, a fost o ofensă pentru familie şi pentru mândria sa naţională. Sefora era tratată cu un dispreţ nu atât de bine ascuns. Cu toate că era numită „femeia etiopiană” (Numeri 12, 1), soţia lui Moise era madianită şi deci descendentă a lui Avraam. La înfăţişare, ea se deosebea de evrei, deoarece culoarea pielii ei era ceva mai închisă. Cu toate că nu era israelită, Sefora era o adoratoare a adevăratului Dumnezeu. Ea avea o fire timidă şi retrasă, blândă şi duioasă, suferind mult la vederea durerii altora; pentru acest motiv, când era în drum spre Egipt, Moise a consimţit ca ea să se întoarcă în Madian. El dorea s-o cruţe de durerea de a fi martoră la judecăţile ce aveau să cadă asupra egiptenilor. {PP 383.2}
Când Sefora a revenit la soţul ei, în pustie, a văzut că poverile îi istoveau puterile şi i-a făcut cunoscut lui Ietro temerile ei, iar acesta a sugerat măsuri pentru uşurarea muncii lui. Aici era principalul motiv al antipatiei Mariei faţă de Sefora. Suferind nespus din cauza închipuitei neglijări arătate faţă de ea şi Aaron, Maria o socotea pe soţia lui Moise ca fiind cauza, trăgând concluzia că influenţa acesteia îl împiedicase pe Moise să se consfătuiască cu ei ca mai înainte. Dacă ar fi stat cu hotărâre pentru adevăr, Aaron ar fi putut împiedica răul; dar în loc să-i arate Mariei păcătoşenia purtării ei, a simpatizat cu ea, a ascultat la plângerile ei, ajungând astfel să-i împărtăşească gelozia. {PP 384.1}
Acuzaţiile lor au fost suportate de Moise în tăcere. Experienţa câştigată în cursul anilor de muncă şi aşteptare în Madian, spiritul de umilinţă şi îndelungă răbdare dezvoltat acolo — toate acestea l-au pregătit pe Moise să întâmpine cu răbdare necredinţa şi cârtirile poporului şi, de asemenea, mândria şi invidia acelora care ar fi trebuit să fie ajutoarele lui neşovăielnice. Moise era „foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului”, şi, pentru aceasta, i-a fost dată înţelepciune şi călăuzire dumnezeiască mai presus de alţii. Scriptura spune: „El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept. El învaţă pe cei smeriţi calea Sa” (Psalmii 25, 9). Cei smeriţi sunt călăuziţi de Domnul, pentru că primesc de învăţătura, sunt gata să se lase învăţaţi. Ei au o dorinţă sinceră de a cunoaşte şi a face voia lui Dumnezeu. Făgăduinţa Mântuitorului este: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui”, va cunoaşte învăţătura (Ioan 7, 17). Iar prin apostolul Iacov declară: „Dacă vreunuia din voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mâna largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” (Iacov 1, 5). Dar făgăduinţa aparţine numai acelora care sunt gata să-L urmeze în totul pe Domnul. Dumnezeu nu forţează voinţa nimănui; de aceea El nu-i poate călăuzi pe cei care sunt prea mândri pentru a se lăsa învăţaţi şi care ţin cu tot dinadinsul să aibă propriul lor drum. Despre omul şovăielnic, care caută să facă voia lui, în timp ce spune că face voia lui Dumnezeu, este scris: „Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul” (Iacov 1, 7). {PP 384.2}
Dumnezeu îl alesese pe Moise şi aşezase Duhul Său asupra lui; iar Maria şi Aaron, prin murmurările lor, s-au făcut vinovaţi de necredinţă nu numai faţă de conducătorul ce fusese rânduit, ci şi faţă de Dumnezeu. şoptitorii răzvrătiţi au fost chemaţi la cortul întâlnirii şi puşi faţă în faţă cu Moise. „Domnul S-a pogorât în stâlpul de nor şi a stătut la uşa cortului. A chemat pe Aaron şi pe Maria, şi ei s-au apropiat amândoi”. Pretenţia lor că au darul profetic nu a fost tăgăduită; Dumnezeu putea să le vorbească în vedenii şi visuri. Dar lui Moise, pe care Dumnezeu Însuşi l-a numit „credincios în toată casa Mea”, i se acordase o comuniune mai apropiată. Cu el, Dumnezeu vorbea gură către gură. „«Cum de nu v-aţi temut să vorbiţi împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?» Domnul S-a aprins de mânie împotriva lor. şi a plecat”. Norul s-a îndepărtat de la cortul întâlnirii, semn al dezaprobării lui Dumnezeu, iar Maria a fost pedepsită. Era plină de lepră, albă ca zăpada. Aaron a fost cruţat, dar a fost aspru mustrat prin pedeapsa aplicată Mariei. Mândria lor a fost acum umilită până la pământ. Aaron şi-a mărturisit păcatul şi s-a rugat ca sora lui să nu fie lăsată să piară de plaga aceea ucigătoare şi respingătoare. Ca răspuns la rugăciunea lui Moise, lepra a fost curăţată. Totuşi, Maria a trebuit să fie închisă timp de şapte zile afară din tabără. Numai după ce a fost scoasă din tabără, simbolul bunăvoinţei divine s-a aşezat din nou deasupra cortului întâlnirii. Din respect pentru poziţia ei înaltă şi din durere pentru lovitura ce a căzut asupra ei, întreaga tabără a rămas la Haţerot aşteptând înapoierea ei. {PP 384.3}
Această manifestare a dezaprobării lui Dumnezeu avea rostul de a fi o avertizare pentru tot Israelul şi de a pune o stavilă spiritului de nemulţumire şi nesupunere. Dacă nu ar fi fost pedepsite în mod vădit, invidia şi nemulţumirea Mariei ar fi adus urmări foarte rele. Invidia este una dintre cele mai satanice trăsături de caracter ce pot exista în inima omului şi una dintre cele mai stricăcioase în efectele ei. Înţeleptul zice: „Furia este fără milă şi mânia năvalnică, dar cine poate sta împotriva geloziei?” (Proverbe 27, 4). Gelozia a fost aceea care a adus tulburare în cer, iar hrănirea şi manifestarea ei au dat naştere între oameni la rele ce nu pot fi zugrăvite. „Acolo unde este pizmă şi duh de ceartă, este tulburare şi tot felul de fapte rele” (Iacov 3, 16). {PP 385.1}
Nu trebuie să fie socotit ca un lucru de mică importanţă faptul de a-i vorbi de rău pe alţii sau de a ne face judecători ai motivelor şi umblării altora. „Cine vorbeşte de rău pe un frate sau judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea sau judecă Legea. şi dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător” (Iacov 4, 11). Este un singur Judecător — El, Cel „care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimii” (1 Corinteni 4, 5). şi oricine se apucă să-i judece şi să-i condamne pe semenii săi uzurpă drepturile Creatorului. În mod deosebit, Biblia ne învaţă să ne ferim de a aduce cu uşurinţă acuzaţii împotriva acelora pe care Dumnezeu i-a chemat să lucreze ca trimişi ai Săi. Apostolul Petru, descriind o clasă de oameni care sunt cu totul dedaţi păcatelor, spune: „Ca nişte îndrăzneţi şi încăpăţânaţi ce sunt, ei nu se tem să batjocorească dregătoriile, pe când îngerii, care sunt mai mari în putere şi tărie, nu aduc înaintea Domnului nici o judecată batjocoritoare împotriva lor” (2 Petru 2, 10-11). Iar Pavel, în învăţătura sa pentru cei care sunt puşi peste biserică, spune: „Împotriva unui prezbiter să nu primeşti învinuire decât din gura a doi sau trei martori” (1 Timotei 5, 19). Acela care a aşezat asupra oamenilor răspunderi grele, de conducători şi învăţători ai poporului Său, va cere socoteală poporului pentru felul în care se poartă faţă de slujitorii Săi. Noi trebuie să-i onorăm pe aceia pe care Dumnezeu îi onorează. Pedeapsa dată Mariei trebuie să fie o mustrare pentru toţi cei care se lasă în voia geloziei şi care cârtesc împotriva acelora asupra cărora Dumnezeu aşează povara lucrării Sale. {PP 385.2}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s