Capitolul 34 — Cele douăsprezece iscoade

Capitol bazat pe textele din Numeri 13 şi 14.
La unsprezece zile după ce a plecat de la Horeb, oastea evreilor a tăbărât la Cadeş, în pustia Paran, care nu era prea departe de hotarele ţării făgăduite. În locul acesta, poporul a propus să se trimită iscoade care să cerceteze ţara. Lucrul acesta a fost adus de Moise înaintea Domnului şi s-a dat îngăduinţa, cu sfatul să fie ales, pentru scopul acesta, câte unul dintre fruntaşii fiecărei seminţii. Oamenii au fost aleşi după instrucţiunile date şi Moise le-a spus să meargă şi să vadă cum era ţara, aşezarea şi avantajele ei naturale, oamenii care locuiau acolo — dacă erau puternici sau slabi, puţini sau mulţi; să ia de asemenea seama la natura pământului şi la productivitatea lui şi să aducă din roadele ţării. {PP 387}
Ei s-au dus, au cercetat toată ţara, intrând pe la hotarul de miazăzi şi mergând până la capătul de miazănoapte. După o absenţă de patruzeci de zile, s-au întors. Poporul Israel nutrea mari speranţe şi aştepta cu mare nerăbdare. Vestea întoarcerii iscoadelor a trecut de la seminţie la seminţie şi a fost salutată cu bucurie. Poporul s-a grăbit să-i întâmpine pe solii care scăpaseră cu bine din primejdiile periculoasei lor acţiuni. Iscoadele au adus din roadele de acolo, ca dovadă a fertilităţii pământului. Era în timpul când se coceau strugurii şi au adus un ciorchine de strugure atât de mare, încât trebuia să fie purtat de doi oameni. Au mai adus smochine şi rodii, care creşteau acolo din belşug.
Poporul se bucura că avea să intre în stăpânirea unei ţări atât de bune şi a ascultat cu multă luare aminte raportul ce i se aducea lui Moise, ca să nu scape nici un cuvânt. „Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis”, au început iscoadele; „cu adevărat, este o ţară unde curge lapte şi miere, şi iată-i roadele”. Poporul era plin de înflăcărare; ar fi fost gata să asculte de glasul Domnului şi să pornească imediat să ia ţara în stăpânire. Dar, după ce au descris frumuseţea şi rodnicia ţării, toate iscoadele, în afară de două, au început să povestească pe larg greutăţile şi primejdiile ce se aflau înaintea izraeliţilor dacă ar fi pornit la cucerirea Canaanului. Au început să enumere naţiunile puternice aşezate în diferite părţi ale ţării; au spus că cetăţile aveau ziduri foarte mari, că poporul care locuia în ele era foarte puternic şi că va fi imposibil să cucerească ţara. Au mai spus, de asemenea, că au văzut acolo uriaşi, fii ai lui Anac, şi că era zadarnic să te gândeşti că ţara va putea fi cucerită. {PP 388}
Tabloul s-a schimbat acum. Nădejdea şi curajul au făcut loc unei deznădejdi laşe, în timp ce iscoadele dădeau pe faţă simţămintele inimilor lor necredincioase, care erau pline de descurajarea insuflată de Satana. Necredinţa lor a aruncat o umbră tristă asupra adunării şi puterea cea mare a lui Dumnezeu, manifestată de atâtea ori în sprijinul naţiunii alese, a fost uitată. Copiii lui Israel n-au mai stat să cugete; nu s-au gândit la faptul că Acela care-i adusese până aici le va da în mod sigur ţara. Ei nu şi-au mai amintit cât de minunat îi eliberase Dumnezeu de asupritorii lor, croindu-le un drum prin mare şi nimicind oştile lui faraon care îi urmăreau. Ei L-au lăsat pe Dumnezeu în afara preocupărilor lor şi s-au purtat ca şi când ar fi trebuit să depindă numai de puterea braţelor lor. {PP 388.2}
În necredinţa lor, au limitat puterea lui Dumnezeu şi au dovedit neîncredere în braţul care i-a călăuzit în siguranţă până aici. Ei au repetat vechea lor greşeală, de a cârti împotriva lui Moise şi a lui Aaron. „Prin urmare, acesta este sfârşitul marilor noastre speranţe”, au spus ei. „Aceasta este ţara pentru stăpânirea căreia am făcut tot drumul din Egipt până aici, ca s-o luăm în stăpânire”. Ei i-au învinuit pe conducătorii lor că înşeală poporul şi vor să aducă nenorociri asupra lui Israel. {PP 388.3}
Poporul era disperat în dezamăgirea şi deznădejdea lui. S-a auzit un vaiet ca de moarte, ce se amesteca cu murmurele neînţelese ale vocilor. Înţelegând situaţia, plin de curaj în a lua apărarea cuvântului lui Dumnezeu, Caleb a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a înfrânge influenţa rea a tovarăşilor săi necredincioşi. O clipă, poporul a tăcut ca să asculte cuvintele sale pline de nădejde şi curaj cu privire la ţara cea bună. El n-a tăgăduit ce se spusese până atunci — zidurile erau înalte şi canaaniţii erau puternici. Dar Dumnezeu îi făgăduise poporului Israel această ţară. „Haidem să ne suim şi să punem mâna pe ţară”, spuse Caleb în mod stăruitor, „căci vom fi biruitori”. {PP 388.4}
Dar ceilalţi zece, întrerupându-l, au zugrăvit piedicile în culori şi mai negre decât la început. „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai mare decât noi”, au spus ei…. „Toţi aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă. Apoi am văzut în ea uriaşi, pe fiii lui Anac, care se trag din neamul uriaşilor; înaintea noastră şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste”. {PP 388.5}
Oamenii aceştia, după ce au pornit pe o cale rea, s-au ridicat cu încăpăţânare împotriva lui Iosua şi Caleb, împotriva lui Moise şi împotriva lui Dumnezeu. Fiecare pas înainte îi făcea şi mai hotărâţi. Erau porniţi să descurajeze orice efort de a lua în stăpânire Canaanul. Ei au sucit adevărul pentru a sprijini influenţa lor dăunătoare. „Este o ţară care mănâncă pe locuitorii ei”, au zis ei. Acest raport nu era numai rău, ci şi mincinos. Nu se potrivea cu restul raportului. Iscoadele declaraseră că ţara era roditoare şi prosperă şi poporul de statură uriaşă, lucruri ce ar fi fost cu neputinţă, dacă climatul ar fi fost aşa de nesănătos, încât să se poată spune despre ţară că „mănâncă pe locuitorii ei”. Dar atunci când îşi lasă inima în voia necredinţei, oamenii se aşează sub controlul lui Satana şi nimeni nu poate spune până unde îi poate duce el. {PP 389}
„Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe; şi poporul a plâns în noaptea aceea”. Curând a urmat revoltă şi nesupunere făţişă; deoarece Satana ajunsese să aibă deplina stăpânire, iar poporul se părea că-şi pierduse raţiunea. Îi blestemau pe Moise şi Aaron, uitând că Dumnezeu auzea vorbirea lor rea şi că, învăluit în stâlpul de nor, Îngerul prezenţei Sale era martor al revărsării teribile a mâniei lor. În amărăciunea lor, au strigat: „De ce n-a lăsat Domnul să fi murit noi în ţara Egiptului, sau de ce n-a lăsat Domnul să fi murit noi în pustia aceasta?” Atunci simţămintele inimii lor s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu: „Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea ucişi de sabie, iar nevestele noastre şi copilaşii noştri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?” şi şi-au zis unii altora: „Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt”. În felul acesta, îl acuzau nu numai pe Moise, ci şi pe Dumnezeu Însuşi de înşelăciune, că le-ar fi făgăduit o ţară pe care nu erau în stare s-o ia în stăpânire. Ei au mers până acolo, încât să numească un conducător care să-i ducă înapoi în ţara suferinţelor şi robiei de care fuseseră scăpaţi prin braţul tare al Celui atotputernic.
În umilinţă şi amărăciune, Moise şi Aaron au căzut cu faţa la pământ înaintea întregii adunări a copiilor lui Israel, neştiind ce să facă să-i întoarcă de la planul lor pripit şi necugetat. Caleb şi Iosua au încercat să liniştească tulburarea. Cu hainele sfâşiate în semn de durere şi indignare, ei s-au aruncat în mijlocul poporului şi glasurile lor răsunătoare se auzeau pe deasupra furtunii vaietelor şi durerii lor răzvrătite. „ţara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va aduce în ţara aceasta şi ne-o va da; este o ţară în care curge lapte şi miere. Numai nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului şi nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au nici un sprijin; Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei”. {PP 389.3}
Canaaniţii umpluseră măsura nelegiuirii şi Domnul nu voia să-i mai rabde. Protecţia Lui fiind retrasă, ei urmau să fie o pradă uşoară. Prin legământul lui Dumnezeu, ţara îi fusese dată lui Israel. Dar s-a primit raportul fals al iscoadelor necredincioase şi prin aceasta întreaga adunare a fost dusă în rătăcire. Trădătorii şi-au făcut lucrarea. Dac ă numai doi oameni ar fi adus raportul cel rău, iar ceilalţi zece i-ar fi încurajat să ia ţara în stăpânire în Numele Domnului, şi atunci ei ar fi primit sfatul celor doi, neluându-i în seamă pe cei zece, din cauza necredinţei lor păcătoase. Dar nu erau decât doi care susţineau ce era drept, în timp ce toţi cei zece erau de partea răzvrătirii. {PP 390.1}
Iscoadele necredincioase îi învinuiau în gura mare pe Caleb şi Iosua şi cineva a strigat că trebuie să fie omorâţi cu pietre. Gloata nebună a pus mâna pe pietre cu care să-i omoare pe bărbaţii aceştia credincioşi. S-au aruncat asupra lor cu ţipete de nebunie, când deodată pietrele le-au căzut din mâini. Au amuţit şi au început să tremure de spaimă. Dumnezeu intervenise pentru a opri planurile lor ucigaşe. Slava prezenţei Sale, asemenea unei flăcări arzătoare, lumină cortul întâlnirii. Tot poporul a văzut semnul acesta de la Domnul. Cineva mai puternic decât ei Se descoperea şi nimeni n-a îndrăznit să se mai împotrivească. Iscoadele care aduseseră raportul rău se încovoiară lovite de groază şi, abia suflând, îşi căutară drumul spre corturile lor. {PP 390.2}
Moise s-a sculat şi a intrat în sfântul locaş. Domnul i-a spus: „Îi voi lovi cu ciumă şi-i voi nimici, dar pe tine te voi face un neam mare”. Dar Moise se rugă din nou pentru poporul său. Nu se putea învoi ca ei să fie nimiciţi, iar el să ajungă un neam mare. Apelând la mila lui Dumnezeu, el zise: „Să se arate puterea Domnului în mărimea ei, cum ai spus când ai zis: «Domnul este încet la mânie şi bogat în bunătate….» Iartă deci fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării Tale, cum ai iertat poporului acestuia din Egipt până aici”.{PP 390.3}
Domnul a făgăduit să-l cruţe pe Israel de o nimicire imediată, dar din cauza necredinţei şi laşităţii lor, El nu putea să-şi manifeste puterea de a-i supune pe vrăjmaşii lor. De aceea, în îndurarea Lui, le-a poruncit să se înapoieze către Marea Roşie, ca fiind singura cale sigură. {PP 391.1}
În răzvrătirea lui, poporul a strigat: „Dacă ar fi voit Domnul să fi murit în pustia aceasta”. Acum, această rugăciune avea să fie împlinită. Domnul declară: „Voi face întocmai cum aţi vorbit în auzul urechilor Mele. Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta. Voi toţi, a căror numărătoare s-a făcut de la vârsta de douăzeci de ani în sus … nu veţi intra în ţara pe care jurasem că vă voi da-o s-o locuiţi…. Pe copilaşii voştri, însă, despre care aţi zis că vor fi de jaf, îi voi face să intre în ea, ca să cunoască ţara pe care aţi nesocotit-o voi”. Despre Caleb, El a zis: „Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însufleţit de un alt duh şi a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s-a dus, şi urmaşii lui o vor stăpâni”. După cum iscoadele au petrecut patruzeci de zile în călătoria lor, tot astfel oştile lui Israel aveau să pribegească patruzeci de ani în pustie. {PP 391.2}
Când Moise i-a făcut cunoscută poporului hotărârea dumnezeiască, furia s-a schimbat în jale. Oamenii erau conştienţi de faptul că pedeapsa era dreaptă. Cele zece iscoade necredincioase, lovite de urgia lui Dumnezeu, au pierit acolo, înaintea ochilor întregului Israel; şi, în soarta lor, poporul citi propriul lui destin. {PP 391.3}
Părea acum că se pocăiesc în mod sincer de purtarea lor păcătoasă; dar lor le părea mai degrabă rău de urmările umblării lor rele decât de faptul că-şi dădeau seama că fuseseră nerecunoscători şi neascultători. Când au înţeles că Domnul nu-şi schimbă hotărârea, din nou li s-a trezit încăpăţânarea lor şi au spus că nu vor să se întoarcă în pustie. Poruncindu-le să se retragă din ţara vrăjmaşilor lor, Dumnezeu a pus la probă aparenta lor supunere şi s-a dovedit că nu era reală. Erau conştienţi că au păcătuit mult prin faptul că îngăduiseră furiei să-i stăpânească şi că încercaseră să ucidă iscoadele care îi îndemnau să asculte de Dumnezeu; dar au fost cuprinşi de groază când şi-au dat seama că făcuseră o greşeală teribilă, ale cărei consecinţe aveau să se dovedească a fi dezastruoase pentru ei. Inima lor era neschimbată şi n-aveau nevoie decât de un motiv care să le prilejuiască o izbucnire asemănătoare. Acesta se prezentă când Moise, cu autoritatea dată de Dumnezeu, le porunci să se întoarcă în pustie. {PP 391.4}
Pentru Moise, Aaron, Caleb şi Iosua, hotărârea că Israel nu trebuia să intre în Canaan decât peste patruzeci de ani a fost o dezamăgire amară; şi totuşi, ei au primit decizia divină fără să murmure. Dar aceia care s-au plâns de felul cum Se purtase Dumnezeu cu ei şi care au spus că se întorc în Egipt au plâns şi s-au văitat când le-au fost luate binecuvântările pe care le dispreţuiseră. S-au întristat fără rost, iar acum Dumnezeu le dădea motiv să plângă. Dacă s-ar fi jelit pentru păcatul lor atunci când le-a fost arătat cu credincioşie, această sentinţă n-ar fi fost pronunţată, dar ei se jeleau pentru că sufereau pedeapsa; întristarea lor nu era pocăinţă şi astfel nu se putea obţine o schimbare a sentinţei. {PP 392.1}
Noaptea a fost petrecută în plânset, dar o dată cu dimineaţa a venit o nădejde. Ei s-au hotărât să-şi răscumpere lipsa de curaj. Când Domnul le-a spus să se suie şi să ia ţara în stăpânire, au refuzat; iar acum, când le-a spus să se retragă, erau tot atât de rebeli. S-au hotărât să pună mâna pe ţară şi s-o ia în stăpânire; poate că Dumnezeu va primi lucrarea lor şi Îşi va schimba planul cu privire la ei. {PP 392.2}
Dumnezeu făcuse ca intrarea lor în ţara aceea, la timpul rânduit de El să fie pentru ei un privilegiu şi o datorie; dar, din pricina nepăsării lor încăpăţânate, îngăduinţa aceea fusese retrasă. Satana îşi ajunsese ţinta, împiedicându-i să intre în Canaan şi acum îi zorea să facă exact lucrul pe care Dumnezeu le spunea să nu-l mai facă şi pe care ei refuzaseră să-l facă atunci când Dumnezeu îl cerea. În felul acesta, marele înşelător a câştigat biruinţa, făcându-i să se răzvrătească pentru a doua oară. Ei nu şi-au pus încrederea în puterea lui Dumnezeu care să lucreze împreună cu străduinţele lor spre a ajunge în stăpânirea Canaanului; dar acum, ei se sprijineau pe propria lor putere pentru a îndeplini lucrarea independent de ajutorul divin: „Am păcătuit împotriva Domnului”, au strigat ei; „ne vom sui şi ne vom bate, cum ne-a poruncit Domnul, Dumnezeul nostru” (Deuteronom 1, 41). Atât de teribil îi orbise neascultarea! Domnul nu le poruncise niciodată „să se suie şi să se lupte”. Nu era planul Său acela ca ei să pună stăpânire pe ţară prin război, ci printr-o strictă ascultare de poruncile Sale. {PP 392.3}
Deşi inimile lor erau neschimbate, poporul a fost adus în situaţia de a-şi mărturisi păcătoşenia şi nebunia răzvrătirii manifestate atunci când iscoadele au adus raportul. Acum ei au văzut valoarea binecuvântării pe care o lepădaseră cu atâta grabă. Au mărturisit că necredinţa lor a fost aceea care i-a despărţit de Canaan. „Am {PP 392.4}
păcătuit”, au zis ei, recunoscând că vina era la ei, şi nu la Dumnezeu, pe care cu atâta răutate Îl învinuiseră că nu-şi împlineşte făgăduinţele făcute. Cu toate că mărturisirea n-a izvorât dintr-o adevărată pocăinţă, ea a slujit la apărarea dreptăţii lui Dumnezeu, arătând că El era îndreptăţit să Se poarte astfel cu ei. {PP 393.1}
Dumnezeu mai lucrează încă într-un mod asemănător pentru a-şi glorifica Numele, făcându-i pe oameni să recunoască dreptatea Sa. Când aceia care mărturisesc că-L iubesc se plâng de felul în care Se poartă Dumnezeu cu ei, în providenţa Sa, sau dispreţuiesc făgăduinţele Lui şi se lasă în voia ispitei, unindu-se cu îngerii cei răi pentru a-I înfrânge planurile, adesea Domnul conduce în aşa fel evenimentele, încât aceşti oameni sunt aduşi acolo în situaţia că, deşi n-au făcut o adevărată pocăinţă, să fie convinşi de păcatul lor şi să fie constrânşi să recunoască vinovăţia purtării lor, cum şi dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu în felul în care Se poartă cu ei. Astfel, Dumnezeu pune la lucru elemente contrarii care să scoată la iveală lucrările întunericului. şi, cu toate că spiritul care a îndemnat la umblarea cea rea nu s-a schimbat pe deplin, se fac mărturisiri care apără onoarea lui Dumnezeu şi îi îndreptăţesc pe credincioşii Lui slujitori care au adus mustrare, dar care au fost vorbiţi de rău şi cărora li s-a arătat împotrivire. Aşa va fi când mânia lui Dumnezeu se va revărsa în cele din urmă. Când „Domnul vine cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor”, „va încredinţa pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite” (Iuda 1:14.15). Fiecare păcătos va fi făcut să recunoască faptul că osândirea lui este îndreptăţită.{PP 393.2}
Fără a ţine seama de hotărârea divină, izraeliţii s-au pregătit să pornească la cucerirea Canaanului. Echipaţi cu armură şi cu arme de luptă, erau, după aprecierea lor, cu totul pregătiţi pentru luptă; dar înaintea lui Dumnezeu şi a îndureraţilor Săi slujitori, ei erau întristător de nepregătiţi. Când, după aproape patruzeci de ani, le-a spus izraeliţilor să se suie şi să ia Ierihonul, Domnul le-a făgăduit că va merge cu ei. Chivotul cuprinzând Legea Sa era purtat în fruntea oştirii. Conducătorii rânduiţi pentru aceasta trebuia să îndrume mişcările lor, sub supravegherea divină. Cu o astfel de călăuzire, nu li se putea întâmpla nici un rău. Dar acum, împotriva poruncii lui Dumnezeu şi a interzicerii solemne a conducătorilor lor fără chivot, şi fără Moise, ei au plecat să dea piept cu oştile vrăjmaşe. {PP 393.3}
Trâmbiţa a sunat şi Moise a alergat după ei, avertizându-i: „Pentru ce călcaţi porunca Domnului? Nu veţi izbuti! {PP 393.4}
Nu vă suiţi, căci Domnul nu este în mijlocul vostru. Căci Amaleciţii şi Canaaniţii sunt înaintea voastră şi veţi cădea ucişi de sabie”. {PP 394.1}
Canaaniţii auziseră de puterea aceea tainică, ce părea că ocroteşte acest popor, şi de minunile săvârşite pentru ei şi au strâns acum o oaste mare ca să-i alunge pe invadatori. Oastea atacatoare nu avea nici un conducător. Nu s-a înălţat nici o rugăciune ca Dumnezeu să le dea izbândă. Ei au pornit cu gândul disperat fie să-şi schimbe soarta, fie să moară în luptă. Deşi nedeprinşi la luptă, erau mulţi şi înarmaţi şi sperau ca, printr-un atac puternic prin surprindere, să înfrângă orice rezistenţă. Plini de îndrăzneală, ei l-au provocat pe inamic, care nu îndrăznea să-i atace. {PP 394.2}
Canaaniţii au tăbărât pe un platou stâncos, la care se putea ajunge numai pe poteci greu accesibile, un urcuş drept şi primejdios. Numărul nespus de mare al evreilor nu putea face decât ca înfrângerea lor să fie şi mai teribilă. Se târau încet pe potecile de munte, expunându-se loviturilor de moarte ale vrăjmaşilor de sus. Stânci masive erau prăvălite şi veneau la vale, provocând un zgomot asurzitor, însemnându-şi calea cu sângele celor ucişi. Cei care au ajuns în vârf, istoviţi de urcuş, au fost respinşi cu sălbăticie şi daţi înapoi cu pierderi mari. Câmpul măcelului era plin de trupurile celor morţi. Oastea lui Israel a fost cu desăvârşire înfrântă. Nimicirea şi moartea au fost rezultatul acestei încercări răzvrătite. {PP 394.3}
Constrânşi în cele din urmă să se recunoască înfrânţi, supravieţuitorii „s-au întors şi au plâns înaintea Domnului; dar Domnul nu le-a ascultat glasul” (Deuteronom 1, 45). Prin biruinţa lor răsunătoare, vrăjmaşii lui Israel, care aşteptaseră cu frică apropierea acelei mari oştiri, au prins curaj să li se împotrivească. Acum considerau ca fiind neadevărate toate veştile pe care le auziseră cu privire la lucrările minunate pe care Dumnezeu le săvârşise pentru poporul Său şi credeau că n-au de ce să se teamă. Această primă înfrângere a lui Israel, care le-a dat canaaniţilor curaj şi hotărâre, a sporit foarte mult greutăţile cuceririi. Izraeliţilor nu le mai rămânea altceva de făcut decât să dea înapoi din faţa vrăjmaşilor lor victorioşi şi să meargă în pustie, ştiind că aici trebuie să fie mormântul unei generaţii întregi. {PP 394.4
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s