Capitolul 35 — Răzvrătirea lui Core

Capitol bazat pe textele din Numeri 16 şi 17.
Judecăţile aduse asupra izraeliţilor au reuşit pentru un timp să ţină în frâu cârtirile şi nesupunerea lor, dar spiritul răzvrătirii era încă în inimă şi, în cele din urmă, a adus cele mai amare roade. Răzvrătirile de mai înainte fuseseră numai tulburări ale poporului, născându-se din pornirea de moment a mulţimii aţâţate; acum însă se formă o conspiraţie cu rădăcini adânci, rezultat al unui plan hotărât de a răsturna autoritatea conducătorilor rânduiţi de Însuşi Dumnezeu. {PP 395.1}
Core, iniţiatorul acestei mişcări, era un levit din familia lui Chehat şi văr cu Moise; era un om capabil şi cu influenţă. Cu toate că era rânduit să slujească la cortul întâlnirii, ajunsese să fie nemulţumit de poziţia sa şi aspira la demnitatea preoţiei. Faptul că slujba preoţească, ce îi revenea mai înainte primului născut al fiecărei familii, i-a fost dată lui Aaron şi familiei lui a dat naştere la gelozie şi nemulţumire şi, pentru un timp, Core s-a împotrivit pe ascuns autorităţii lui Moise şi Aaron, cu toate că nu îndrăznise să se avânte la un act de revoltă. În cele din urmă, el a conceput îndrăzneţul plan de a răsturna atât autoritatea civilă, cât şi pe cea religioasă. A reuşit să găsească repede simpatizanţi. Lângă corturile lui Core şi ale chehatiţilor, pe latura de miazăzi a tabernacolului, se afla tabăra seminţiei lui Ruben, corturile lui Datan şi Abiram, doi prinţi ai acestei seminţii, fiind vecine cu cel al lui Core. Aceşti prinţi s-au alăturat imediat planurilor lui ambiţioase. Fiind coborâtori din cel mai mare fiu al lui Iacov, ei pretindeau că autoritatea civilă li se cuvine lor, fiind hotărâţi să împartă cu Core onorurile preoţiei. {PP 395.2}
Starea sufletească a poporului înlesnea planurile lui Core. În amărăciunea dezamăgirii, vechile îndoieli, gelozia şi ura au revenit şi au fost îndreptate plângeri din nou împotriva răbdătorului lor conducător. Izraeliţii pierdeau întruna din vedere faptul că se aflau sub călăuzire divină. Ei uitau că Îngerul legământului era Conducătorul lor nevăzut, că, învăluită în stâlpul de nor, prezenţa Domnului Hristos mergea înaintea lor şi că Moise primea de la El toate îndrumările. {PP 395.3}
Ei nu erau dispuşi să se supună sentinţei teribile care spunea că trebuie să moară în pustie şi, de aceea, erau gata să se agaţe de orice pretext pentru a crede că nu Dumnezeu, ci Moise era acela care îi conducea şi care le-a hotărât soarta. Străduinţele cele mai bune ale celui mai blând om de pe suprafaţa pământului n-au putut să potolească răzvrătirea acestui popor; şi, cu toate că semnele dezaprobării lui Dumnezeu faţă de stricăciunea lor de mai înainte le stăteau încă în faţă — dovadă rândurile lor rărite şi prin numărul celor ce lipseau, ei n-au pus la inimă lecţia aceasta. Din nou au fost biruiţi de ispită. {PP 396.1}
Viaţa umilă de păstor a lui Moise fusese mult mai liniştită şi mai fericită decât poziţia sa actuală de conducător al acestei mari mulţimi, cu un spirit atât de turbulent. şi totuşi, Moise nu a îndrăznit să aleagă. În locul toiagului de păstor, i s-a dat un toiag al puterii, pe care nu-l putea lăsa din mână până când Dumnezeu nu-l elibera de povara răspunderii. Acela care citeşte tainele tuturor inimilor ştia ceea ce urmăreau Core şi cei ce i se alăturaseră şi i-a dat poporului Său avertizări şi sfaturi care să-l facă în stare să scape de înşelăciunea acestor uneltitori de rele. Ei văzuseră judecata lui Dumnezeu căzând asupra Mariei, din cauza geloziei şi murmurării împotriva lui Moise. Domnul declarase că Moise era mai mare decât un profet. „Cu el vorbesc gură către gură”. „De aceea”, a adăugat El, „pentru ce nu v-aţi temut să vorbiţi împotriva robului Meu Moise?” (Numeri 12, 8). Instrucţiunile acestea nu erau date numai pentru Aaron şi Maria, ci pentru tot Israelul. {PP 396.2}
Core şi tovarăşii lui de conspiraţie erau bărbaţi favorizaţi cu manifestări deosebite ale puterii şi măreţiei lui Dumnezeu. Ei făceau parte din numărul acelora care s-au suit cu Moise pe munte şi au văzut slava dumnezeiască. Dar de la data aceea a avut loc o schimbare. O ispită, la început slabă, fusese hrănită în inimă, ispită ce se întărise pe măsură ce era încurajată, până când mintea lor ajunsese să fie controlată de Satana, iar ei se avântară în lucrarea lor de nemulţumire. Spunând că sunt foarte mult interesaţi de prosperitatea poporului, la început ei îşi şopteau unul altuia nemulţumirea, apoi au spus-o bărbaţilor de frunte din Israel. Insinuările lor au fost atât de repede primite, încât se avântară şi mai departe şi, în cele din urmă, au ajuns să creadă cu adevărat că sunt mânaţi de râvnă pentru Dumnezeu.{PP 396.3}
Ei au izbutit să înstrăineze astfel două sute cincizeci de prinţi, bărbaţi de renume din mijlocul adunării. Cu aceşti susţinători puternici şi cu influenţă, ei se simţeau ca şi siguri că vor putea face o schimbare radicală în conducere şi vor aduce îmbunătăţiri mari felului de administraţie al lui Moise şi Aaron. {PP 397.1}
Gelozia a dat naştere la ură, iar ura la răzvrătire. Ei au pus în discuţie problema dreptului lui Moise la o autoritate şi onoare aşa de mare, până când au ajuns să se uite la el ca la unul care ocupa o poziţie vrednică de invidiat, pe care oricine dintre ei putea să o ocupe tot aşa de bine ca şi el. S-au înşelat, gândind că Moise şi Aaron şi-au luat cu de la sine putere poziţiile pe care le deţineau. Cei nemulţumiţi spuneau că aceşti conducători se înălţaseră mai presus de adunarea Domnului, luând asupra lor preoţia şi cârmuirea, după familia lor, nu erau îndreptăţiţi să se aşeze mai presus de ceilalţi din Israel; ei nu erau mai sfinţi decât poporul şi ar fi trebuit să fie destul pentru ei să fie pe aceeaşi treaptă cu fraţii lor, care erau deopotrivă favorizaţi de prezenţa şi protecţia deosebită a lui Dumnezeu. {PP 397.2}
Lucrarea următoare a conspiratorilor a fost cu poporul. Pentru cei greşiţi şi care merită mustrare, nimic nu este mai plăcut decât să primească mângâiere şi laudă. Și astfel, Core şi cei ce i se alăturaseră au câştigat atenţia şi sprijinul adunării. Acuzaţia de cârtire adusă poporului, care a atras asupra lui mânia lui Dumnezeu, a fost declarată ca fiind o greşeală. Ei spuneau că adunarea nu avea nici o vină, deoarece nu cerea nimic altceva decât drepturile ce i se cuveneau; dar că Moise era un conducător pretenţios, că mustrase poporul, numindu-i păcătoşi, când, de fapt, ei erau un popor sfânt şi Domnul era în mijlocul lor. {PP 397.3}
Core a trecut în revistă istoria călătoriilor lor prin pustie, unde fuseseră trecuţi prin locuri grele şi mulţi pieriseră din pricina cârtelilor şi neascultării lor. Cei ce-i ascultau au ajuns să creadă că necazurile lor ar fi putut fi evitate în mod clar, dacă Moise ar fi luat o altă cale. Concluzia lor era că toate nenorocirile i se datorau lui şi că rămânerea lor departe de Canaan era o consecinţă a greşitei conduceri a lui Moise şi Aaron; că, dacă Core ar fi conducătorul lor şi dacă i-ar îmbărbăta, scoţând în evidenţă faptele lor bune, în loc să le mustre păcatele, ar avea o călătorie liniştită şi prosperă; în loc de a peregrina încoace şi încolo prin pustie, ar porni direct spre ţara făgăduinţei. {PP 397.4}
În această lucrare de nemulţumire, între elementele ce aduceau dezbinare, în adunare era o mai mare unire şi armonie decât mai înainte. Succesul lui Core în mijlocul poporului făcea să-i sporească încrederea şi-l întărea în credinţa că, dacă nu era ţinută în frâu uzurparea autorităţii de către Moise avea să fie fatală pentru libertăţile poporului Israel; el mai pretindea, de asemenea, că Dumnezeu îi făcuse cunoscut acest lucru şi îl autorizase să facă o schimbare în conducere înainte de a fi prea târziu. Dar mulţi nu erau gata să primească acuzaţiile aduse de Core împotriva lui Moise. Amintirea muncii sale pline de răbdare şi sacrificiu de sine le-a venit în minte şi conştiinţa li s-a tulburat. Prin urmare, era necesar să-i pună în seamă un motiv egoist pentru interesul său profund faţă de Israel; a fost repetată vechea acuzaţie, şi anume că el îi adusese acolo ca să piară în pustie şi astfel să poată pune mâna pe averile lor. {PP 398.1}
Pentru un timp, această lucrare s-a făcut în taină. Însă, îndată ce mişcarea a ajuns să prindă suficientă putere ca să asigure o ruptură pe faţă, Core şi-a făcut apariţia în fruntea partidei, acuzându-i public pe Moise şi Aaron de uzurparea autorităţii la care Core şi asociaţii lui erau la fel de îndreptăţiţi. În afară de aceasta, se mai aducea acuzaţia că poporul fusese lipsit de libertate şi independenţă. „Destul”, au spus conspiratorii, „toată adunarea, toţi sunt sfinţi, şi Domnul este în mijlocul lor. Pentru ce vă ridicaţi voi mai presus de adunarea Domnului?” {PP 398.2}
Moise nu se aşteptase la acest complot adânc înrădăcinat şi, atunci când a înţeles îngrozitoarea lui semnificaţie, a căzut cu faţa la pământ într-o rugăciune tăcută înaintea lui Dumnezeu. Apoi, s-a sculat plin de întristare, dar calm şi puternic. Călăuzirea divină îi fusese asigurată. Chiar „mâine”, a spus el, „Domnul va arăta cine este al Lui şi cine este sfânt şi-l va lăsa să se apropie de El”. Proba avea să fie amânată până a doua zi, pentru ca toţi să poată avea timp să se gândească. Apoi, aceia care aspirau la preoţie trebuia să vină fiecare cu o cădelniţă şi să ardă tămâie la cortul întâlnirii, în prezenţa adunării lui Israel. Legea era foarte clară, şi anume că numai cei care fuseseră consacraţi pentru slujba aceasta sfântă puteau sluji în sanctuar. Chiar şi preoţii Nadab şi Abihu fuseseră nimiciţi, pentru că au îndrăznit să aducă „foc străin”, nesocotind astfel porunca divină. Cu toate acestea, Moise şi-a provocat acuzatorii — dacă îndrăzneau să păşească într-o situaţie aşa de primejdioasă, să pună problema înaintea lui Dumnezeu. {PP 398.3}
Despărţindu-i pe Core şi pe confraţii săi leviţi, Moise a spus: „Prea puţin lucru este oare pentru voi că Dumnezeul lui Israel v-a ales din adunarea lui Israel, lăsându-vă să vă apropiaţi de El, ca să fiţi întrebuinţaţi la slujba cortului Domnului şi să vă înfăţişaţi înaintea adunării ca să-I slujiţi? V-a lăsat să vă apropiaţi de El pe tine şi pe toţi fraţii tăi, pe copiii lui Levi, şi acum mai voiţi şi preoţia? De aceea te aduni tu şi ceata ta împotriva Domnului! Căci cine este Aaron, ca să cârtiţi împotriva lui?” {PP 399.1}
Datan şi Abiram nu luaseră o poziţie atât de îndrăzneaţă cum făcuse Core; şi, sperând că ei au fost, poate, atraşi în această conspiraţie fără să fie în totul stricaţi, Moise i-a chemat să vină la el, ca să audă personal din gura lor acuzaţiile pe care i le aduceau. Dar ei n-au vrut să vină şi, în mod obraznic, au refuzat să-i recunoască autoritatea. Răspunsul lor, rostit în auzul întregii adunări, a fost: „N-ajunge că ne-ai scos dintr-o ţară unde curge lapte şi miere, ca să ne faci să murim în pustie, de vrei să mai şi stăpâneşti peste noi? Ce bine ne-ai mai dus într-o ţară unde curge lapte şi miere, şi ce bine ne-ai mai dat în stăpânire ogoare şi vii! Crezi că poţi să iei ochii oamenilor? Nu ne suim!” {PP 399.2}
În felul acesta, pentru a descrie locul robiei, ei au folosit acelaşi limbaj prin care Domnul descrisese moştenirea făgăduită. Ei l-au acuzat pe Moise că pretinde că lucrează sub călăuzire divină, folosind aceasta ca un mijloc de a-şi întări autoritatea; şi au declarat că nu vor mai admite să fie conduşi, asemenea unor orbi, când spre Canaan, când spre pustie, după cum se potriveşte mai bine planurilor sale ambiţioase. Astfel, cel ce fusese ca un părinte plin de bunătate şi un păstor răbdător a fost înfăţişat în cel mai negru caracter al unui tiran şi uzurpator. Neintrarea în Canaan, ca pedeapsă pentru propriile lor păcate, a fost o acuzaţie pusă asupra lui. {PP 399.3}
Era clar că simpatia poporului era de partea celor nemulţumiţi; dar Moise n-a făcut nici un efort pentru a se apăra. În prezenţa adunării, el a apelat în mod solemn la Dumnezeu, ca martor al curăţiei motivelor sale şi al dreptăţii comportamentului său, implorându-L să fie judecătorul său. {PP 399.4}
A doua zi dimineaţa, cei două sute cincizeci de prinţi, în frunte cu Core, s-au prezentat cu cădelniţele. Ei au fost introduşi în curtea cortului întâlnirii, în timp ce poporul se strânsese afară să aştepte rezultatul. Nu Moise a fost acela care a strâns adunarea lui Israel pentru a vedea înfrângerea lui Core şi a grupului său, ci cei răzvrătiţi, în oarba lor încumetare, au strâns-o pentru a fi martoră a biruinţei lor. O mare parte din adunare era pe faţă de partea lui Core, a cărui nădejde foarte mare era că va izbuti să-l înfrângă pe Moise. {PP 400.1}
Pe când erau astfel adunaţi înaintea lui Dumnezeu, „slava Domnului s-a arătat întregii adunări”. Avertizarea divină a fost transmisă lui Moise şi Aaron. „Despărţiţi-vă din mijlocul acestei adunări, şi-i voi topi într-o clipă”. Dar ei au căzut cu feţele la pământ şi s-au rugat: „Dumnezeule, Dumnezeul duhurilor oricărui trup! Un singur om a păcătuit şi să Te mânii împotriva întregii adunări?” {PP 400.2}
Core se retrăsese din adunare pentru a li se alătura lui Datan şi Abiram, atunci când Moise, însoţit de cei şaptezeci de bătrâni, a venit cu o ultimă avertizare adresată acelora care n-au vrut să vină la el. Mulţimea îl urmă, dar mai înainte de a-şi face cunoscută solia, Moise, prin poruncă divină, porunci poporului: „Depărtaţi-vă de corturile acestor oameni răi şi nu vă atingeţi de nimic din ce este al lor, ca să nu pieriţi o dată cu pedepsirea lor pentru toate păcatele lor”. Avertizarea a fost ascultată, căci apăsarea unei imediate judecăţi divine era asupra tuturor. Capii răscoalei s-au văzut părăsiţi de aceia pe care îi înşelaseră, dar cerbicia lor era de nezdruncinat. Ei stăteau cu familiile la uşa corturilor lor, ca o sfidare a avertizării divine. {PP 400.3}
În Numele Dumnezeului lui Israel, Moise a declarat în auzul adunării: „Iată cum veţi cunoaşte că Domnul m-a trimis să fac toate aceste lucruri şi că nu lucrez din capul meu. Dacă oamenii aceştia vor muri cum mor toţi oamenii şi dacă vor avea aceeaşi soartă ca toţi oamenii, nu m-a trimis Domnul; dar dacă Domnul va face un lucru nemaiauzit, dacă pământul îşi va deschide gura ca să-i înghită cu tot ce au, aşa încât se vor pogorî de vii în locuinţa morţilor, atunci veţi şti că oamenii aceştia au hulit pe Domnul.” {PP 400.4}
Ochii tuturor copiilor lui Israel erau aţintiţi asupra lui Moise, în timp ce, plini de groază, stăteau în aşteptarea evenimentului. Când el a terminat de vorbit, pământul s-a despicat în două şi cei răzvrătiţi au fost înghiţiţi de vii cu tot ceea ce aveau şi „au pierit din mijlocul adunării”. Poporul a fugit, condamnându-se ca părtaş la acest păcat. Dar judecata lui Dumnezeu nu era încă încheiată. Un foc a ieşit din nor şi i-a mistuit pe cei două sute cincizeci de prinţi care aduceau tămâie. Aceşti oameni care nu se răzvrăteau prima dată nu au fost nimiciţi o dată cu principalii autori ai conspiraţiei. Lor li s-a îngăduit să vadă sfârşitul acestora şi să aibă ocazia să se pocăiască, dar ei simpatizau cu cei răzvrătiţi şi au împărtăşit soarta lor. Chiar şi atunci când Moise i-a cerut poporului Israel să fugă de nimicirea ce stătea să vină, judecata divină ar fi putut să fie oprită, dacă Core şi ceata lui s-ar fi pocăit şi ar fi cerut iertare. Dar stăruinţa lor încăpăţânată le-a pecetluit soarta. Întreaga adunare era părtaşă la vina lor, căci toţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, au simpatizat cu ei. şi totuşi, Dumnezeu, în marea Lui milă, a făcut o deosebire între conducătorii răzvrătirii şi aceia pe care aceştia îi conduseseră. Acelora care s-au lăsat înşelaţi li s-a dat timp pentru pocăinţă. Li s-au dat dovezi zdrobitoare că erau greşiţi şi că Moise avea dreptate. Iar manifestarea deosebită a puterii lui Dumnezeu a înlăturat orice îndoială. {PP 400.5}
Domnul Isus, Îngerul care mergea înaintea evreilor, a căutat să-i scape de la nimicire. Iertarea era gata să le fie dată. Judecata lui Dumnezeu era acum foarte aproape şi apela la ei în vederea pocăinţei. O intervenţie specială, irezistibilă, a Cerului făcuse ca răzvrătirea lor să se oprească. Acum, dacă aveau să răspundă la intervenţia providenţei lui Dumnezeu, puteau fi salvaţi. Dar, în timp ce fugeau de judecată, din cauza fricii de nimicire, răzvrătirea lor nu era vindecată. Ei s-au întors în noaptea aceea la corturile lor îngroziţi, dar nu pocăiţi. {PP 401.1}
Ei fuseseră linguşiţi de Core şi oamenii lui până când au început ei înşişi să creadă că, în adevăr, erau oameni foarte buni, că fuseseră înşelaţi şi că Moise profitase de pe urma lor. Dacă aveau să admită că Core şi gruparea lui greşiseră, iar Moise a avut dreptate, atunci ar fi fost obligaţi să primească drept cuvânt al lui Dumnezeu sentinţa că trebuia să moară în pustie. Dar nu erau dispuşi să se supună acestei hotărâri şi au încercat să creadă că Moise i-a înşelat. Ei au nutrit speranţa că era pe cale să se stabilească o nouă ordine a lucrurilor, în care lauda avea să înlocuiască mustrarea şi o viaţă uşoară urma să ia locul neliniştii şi conflictului. {PP 401.2}
Oamenii care pieriseră le spuseseră cuvinte linguşitoare şi pretinseseră că au faţă de ei mare interes şi iubire, iar poporul a tras concluzia că Core şi tovarăşii lui au fost oameni buni şi că Moise fusese, prin anumite mijloace, cauza nimicirii lor. {PP 402.1}
Nu este posibilă pentru oameni o mai mare insultă la adresa lui Dumnezeu decât aceea de a dispreţui şi respinge mijloacele pe care El doreşte să le folosească pentru mântuirea lor. Izraeliţii nu numai că făcuseră acest lucru, dar plănuiseră să-l omoare atât pe Moise, cât şi pe Aaron. şi cu toate acestea, ei n-au simţit nevoia de a căuta iertarea lui Dumnezeu pentru păcatul lor întristător. Acea noapte a încercării n-a fost petrecută în pocăinţă şi mărturisire, ci în născocirea unui mod de a se opune dovezilor ce îi arătau a fi cei mai mari păcătoşi. Ei nutreau încă ură faţă de oamenii aleşi de Dumnezeu şi s-au hotărât să se opună autorităţii lor. Satan a era prezent ca să le pervertească judecata şi să-i ducă la nimicire, ca pe nişte orbi. {PP 402.2}
Tot Israelul fugise speriat la strigătul păcătoşilor ce coborau de vii în locuinţa morţilor, căci îşi ziceau: „Să fugim ca să nu ne înghită pământul”. Dar, „a doua zi, toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit împotriva lui Moise şi a lui Aaron, zicând: «Voi aţi omorât pe poporul Domnului»”. Ei erau gata să treacă la acte de violenţă împotriva conducătorilor lor credincioşi şi plini de sacrificiu de sine. {PP 402.3}
Manifestarea puterii divine a fost văzută în norul de deasupra cortului întâlnirii şi din nor o voce le-a vorbit lui Moise şi Aaron, spunând: „Daţi-vă la o parte din mijlocul acestei adunări şi-i voi topi într-o clipă”. {PP 402.4}
Vinovăţia păcatului nu era asupra lui şi, de aceea, Moise nu s-a temut şi nu s-a grăbit să plece şi să lase adunarea poporului Israel să piară. Moise a zăbovit şi, în această teribilă criză, a dat pe faţă adevăratul interes pe care îl are păstorul pentru turma ce i-a fost dată în grijă. El a mijlocit înaintea lui Dumnezeu ca mâna Lui să nu-l nimicească cu totul pe poporul pe care El şi l-a ales. Prin mijlocirea sa, braţul răzbunării a fost oprit, pentru ca neascultătorul şi răzvrătitul Israel să nu fie nimicit cu totul. {PP 402.5}
Dar slujitorul mâniei Domnului pornise; urgia îşi făcea lucrarea morţii. La sfatul fratelui său, Aaron a luat cădelniţa şi s-a grăbit să meargă în mijlocul adunării pentru a „face ispăşire pentru ei”. „S-a aşezat între cei morţi şi cei vii, şi urgia a încetat”. O dată cu fumul de tămâie, în cortul întâlnirii se înălţau la Dumnezeu şi rugăciunile lui Moise; şi urgia a fost oprită, dar nu mai înainte ca paisprezece mii de oameni din Israel să piară, ca dovadă a vinovăţiei murmurării şi răzvrătirii. A fost dată o nouă dovadă a faptului că preoţia fusese stabilită în familia lui Aaron. Prin poruncă divină, fiecare seminţie a trebuit să pregătească câte un toiag pe care să-şi scrie numele său. Numele lui Aaron a fost scris pe toiagul seminţiei lui Levi. Toiegele au fost puse în cortul întâlnirii, „înaintea mărturiei”. Înflorirea unuia dintre toiege avea să fie semnul că Domnul a ales acea seminţie pentru slujba preoţiei. A doua zi, „iată că toiagul lui Aaron, care era pentru casa lui Levi, înverzise, făcuse muguri, înflorise şi copsese migdale”. Toiagul a fost arătat poporului şi apoi pus în cortul întâlnirii, ca o mărturie pentru generaţiile ce aveau să vină. Această minune a clarificat problema preoţiei. {PP 402.6}
A fost pe deplin stabilit faptul că Moise şi Aaron au vorbit având o autoritate divină, iar poporul era obligat să creadă, să primească adevărul neplăcut — şi anume că aveau să moară în pustie. „Iată”, au zis ei, „că murim, pierim, pierim cu toţii”. Au mărturisit faptul că au păcătuit, răzvrătindu-se împotriva conducătorilor lor şi au recunoscut că Core şi gruparea sa au suferit pe drept pedeapsa lui Dumnezeu.{PP 403.1}
În răscoala lui Core se vede la lucru, într-o măsură mai mică, acelaşi spirit care a dus la răzvrătirea lui Satana în ceruri. Mândria şi ambiţia l-au făcut pe Lucifer să ridice plângeri împotriva conducerii lui Dumnezeu şi să caute să răstoarne ordinea ce fusese stabilită în ceruri. De la cădere, ţinta sa a fost aceea de a însămânţa în mintea oamenilor acelaşi spirit de invidie şi nemulţumire, aceeaşi ambiţie pentru locuri de frunte şi onoare. În felul acesta a lucrat el asupra minţii lui Core, Datan şi Abiram, pentru a trezi în ei dorinţa de înălţare de sine şi pentru a pune în mişcare invidia, neîncrederea şi răzvrătirea. Satana i-a făcut să-L lepede pe Dumnezeu şi conducerea sa, prin lepădarea oamenilor numiţi de El. şi, cu toate că în cârtirea lor împotriva lui Moise şi Aaron Îl huleau pe Dumnezeu, erau atât de amăgiţi, încât se credeau fără vină, şi-i priveau pe aceia care le mustrau cu credincioşie păcatele ca fiind mânaţi de Satana. {PP 403.2}
Mai există oare aceleaşi rele ce au stat la temelia ruinei lui Core? Mândria şi ambiţia sunt răspândite foarte mult; şi, atunci când sunt nutrite, deschid uşa invidiei şi luptei după întâietate; sufletul se înstrăinează atunci de Dumnezeu şi, fără să-şi dea seama, este atras în rândurile lui Satana. Asemenea lui Core şi tovarăşilor lui, mulţi, chiar din rândul celor ce-şi zic urmaşi ai Domnului Hristos, gândesc, plănuiesc şi lucrează cu atâta râvnă la înălţarea de sine, încât, pentru a câştiga simpatia şi sprijinul poporului, sunt gata să pervertească adevărul, să falsifice şi să-i prezinte în mod greşit pe slujitorii lui Dumnezeu şi chiar să le pună în seamă motive josnice şi egoiste, motive pe care, de fapt, le nutresc în propriile lor inimi. Repetând în mod stăruitor neadevăruri şi făcând aceasta chiar împotriva dovezilor, ajung şi ei în cele din urmă să creadă că sunt adevărate. În timp ce se străduiesc să nimicească încrederea poporului în oamenii rânduiţi de Dumnezeu, ei cred în adevăr că s-au angajat într-o lucrare bună şi că Îi fac chiar un serviciu lui Dumnezeu. {PP 403.3}
Evreii nu erau dispuşi să se supună dispoziţiilor şi restricţiilor Domnului. Ei erau neliniştiţi când li se puneau îngrădiri şi nu erau dispuşi să primească mustrarea. Aceasta era taina cârtirilor lor împotriva lui Moise. Dacă ar fi fost lăsaţi liberi să facă ce le plăcea, ar fi fost mai puţine plângeri împotriva conducătorului lor. În tot cursul istoriei bisericii, slujitorii lui Dumnezeu au avut de dat piept cu acelaşi spirit. {PP 404.1}
Îngăduinţa faţă de păcat face ca oamenii să-i dea lui Satana intrare liberă în mintea lor; astfel, ei merg de la o treaptă a nelegiuirii la alta. Lepădarea luminii întunecă mintea şi împietreşte inima, astfel încât este uşor pentru ei să facă un pas mai departe în păcat şi să lepede o lumină şi mai puternică până când, în cele din urmă, obiceiurile lor rele ajung bine înrădăcinate. Păcatul nu li se mai pare ceva păcătos. Acela care, în mod credincios, predică Cuvântul lui Dumnezeu, condamnând astfel păcatele lor, prea adesea ajunge să aibă parte de ura lor. Nevoind să îndure durerea şi sacrificiul trebuincios pentru a se produce o schimbare, ei se întorc împotriva slujitorului lui Dumnezeu şi socotesc mustrările lui ca fiind nemeritate şi aspre. Asemenea lui Core, ei spun că poporul nu este vinovat; cel ce mustră este cauza tuturor tulburărilor. şi, adormindu-şi conştiinţa cu această înşelăciune, cei geloşi şi cei nemulţumiţi se unesc pentru a semăna discordia în biserică şi a slăbi mâinile acelora care vor să o zidească. {PP 404.2}
Fiecare pas înainte făcut de aceia pe care Dumnezeu îi cheamă să conducă lucrarea Lui trezeşte bănuieli; fiecare faptă este greşit interpretată de cei invidioşi şi de căutătorii de greşeli. Aşa a fost pe timpul lui Luther, al lui Wesley şi al altor reformatori. şi aşa este şi astăzi. {PP 404.3}
Core n-ar fi urmat calea pe care a luat-o, dacă ar fi ştiut că toate îndrumările şi mustrările adresate lui Israel veneau de la Dumnezeu. Dar el ar fi trebuit să ştie acest lucru. Dumnezeu dăduse dovezi îndestulătoare că El îl conduce pe Israel. Dar Core şi tovarăşii săi au respins lumina până când au orbit atât de mult, încât nici cele mai izbitoare manifestări ale puterii lui Dumnezeu n-au fost îndestulătoare pentru a-i convinge; ei le-au pus pe toate pe seama unor mijloace omeneşti sau satanice. Acelaşi lucru a fost făcut de popor, care, în ziua imediat următoare nimicirii lui Core şi a cetei lui, a venit la Moise şi Aaron, zicând: „Voi aţi omorât pe poporul Domnului”. Fără a ţine seama de faptul că avuseseră cele mai convingătoare dovezi ale neplăcerii lui Dumnezeu faţă de purtarea lor în nimicirea oamenilor care îi amăgiseră, ei au îndrăznit să pună judecăţile Lui pe seama lui Satana, declarând că prin puterea celui rău Moise şi Aaron au pricinuit moartea unor oameni buni şi sfinţi. Această faptă le-a pecetluit soarta. Ei săvârşiseră păcatul împotriva Duhului Sfânt, un păcat prin care inima omului este într-adevăr împietrită faţă de influenţa harului divin. „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului”, a spus Domnul Isus Hristos, „va fi iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat” (Matei 12, 32). Aceste cuvinte au fost rostite de Mântuitorul nostru când faptele cele bune pe care le săvârşise prin puterea lui Dumnezeu au fost puse de iudei pe seama lui Beelzebul. Prin mijlocirea Duhului Sfânt, Dumnezeu comunică cu omul; şi aceia care, în mod deliberat, leapădă mijlocirea aceasta, ca fiind de la Satana, taie canalul de legătură dintre suflet şi cer. {PP 404.4}
Dumnezeu lucrează prin manifestarea Duhului Său ca să-l mustre şi să-l convingă pe păcătos; şi dacă lucrarea Duhului este lepădată, în cele din urmă Dumnezeu nu mai poate face nimic pentru acel suflet. Ultimul mijloc al harului divin este folosit. Păcătosul rupe astfel orice legătură cu Dumnezeu, iar păcatul nu are nici un leac ca să se vindece singur. Nu mai există o rezervă de putere, prin care Dumnezeu să poată lucra pentru a-l convinge şi converti pe păcătos. „Lăsaţi-l în pace” (Osea 4, 17) — este porunca divină. Atunci „nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi” (Evrei 10, 26-27). {PP 405.1}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s