Capitolul 36 — În pustie

Timp de aproape patruzeci de ani, copiii lui Israel sunt pierduţi din vedere în întunericul deşertului. „Vremea”, spunea Moise, „cât au ţinut călătoriile noastre de la Cadeş-Barnea până la trecerea pârâului Zered a fost de treizeci şi opt de ani; până a pierit din mijlocul taberei tot neamul oamenilor de război, cum le jurase Domnul. Mâna Domnului a fost împotriva lor, ca să-i nimicească din mijlocul taberei, până ce au pierit” (Deuteronom 2, 14.15). {PP 406.1}
În decursul acestor ani, i se reamintea mereu poporului că se afla sub mustrare divină. În răzvrătirea de la Cadeş, ei L-au lepădat pe Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a lepădat pentru vremea aceea pe ei. Pentru că se dovediseră necredincioşi legământului Său, nu aveau să primească semnul legământului, ritualul circumciziunii. Dorinţa lor de a se întoarce în ţara robiei arăta că sunt nevrednici de libertate, şi orânduirea Paştelui, instituită pentru a sărbători eliberarea din sclavie, nu trebuia să fie ţinută. {PP 406.2}
Cu toate acestea, continuarea slujbelor la sanctuar dovedea faptul că Dumnezeu nu uitase în totul pe poporul Său, şi, în îndurarea Lui, încă Se îngrijea de nevoile lor. „Domnul, Dumnezeul tău, te-a binecuvântat în tot lucrul mâinilor tale”, spunea Moise, reamintindu-le istoria peregrinărilor lor, „şi ţi-a cunoscut călătoria în această mare pustie. Iată, de patruzeci de ani Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine şi n-ai dus lipsă de nimic” (Deuteronom 2, 7). Iar imnul leviţilor, raportat de Neemia, înfăţişează în mod viu grija lui Dumnezeu pentru poporul Israel, chiar în aceşti ani, când au fost lepădaţi şi alungaţi: „În îndurarea Ta fără margini, nu i-ai părăsit în pustie şi stâlpul de nor n-a încetat să-i călăuzească ziua pe drum, iar stâlpul de foc să le lumineze noaptea drumul pe care aveau să-l urmeze. Le-ai dat Duhul Tău cel bun, ca să-i facă înţelepţi. N-ai depărtat mana Ta de la gura lor şi le-ai dat apă să-şi potolească setea. Patruzeci de ani ai avut grijă să-i hrăneşti în pustie şi n-au dus grijă de nimic, hainele nu li s-au învechit şi picioarele nu li s-au umflat” (Neemia 9, 19-21). {PP 406.3}
Peregrinarea prin pustie n-a fost poruncită numai ca o pedeapsă rostită asupra răzvrătiţilor şi cârtitorilor, ci trebuia să slujească la disciplinarea generaţiei ce avea să vină, pregătind-o pentru intrarea în ţara făgăduinţei. Moise le-a spus: „Domnul, Dumnezeul tău, te mustră cum mustră un om pe copilul lui”, „ca să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi cunoască pornirile inimii şi să te vadă dacă ai să păzeşti sau nu poruncile Lui. Astfel … te-a lăsat să suferi de foame şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului” (Deuteronom 8, 5.2.3).{PP 407.1}
„El l-a găsit într-un ţinut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoşate; l-a înconjurat, l-a îngrijit şi l-a păzit ca lumina ochilor Lui”. „În toate necazurile lor, n-au fost fără ajutor şi Îngerul care este înaintea Feţei Lui i-a mântuit; El Însuşi i-a răscumpărat, în dragostea şi îndurarea Lui, şi necurmat i-a sprijinit şi i-a purtat în zilele din vechime” (Deuteronom 32, 10; Isaia 63, 9). {PP 407.2}
Cu toate acestea, singurul raport al vieţii lor din pustie nu este alcătuit decât din dovezi ale răzvrătirii lor împotriva Domnului. Răzvrătirea lui Core a avut ca rezultat nimicirea a paisprezece mii de oameni din Israel. şi au mai fost cazuri izolate care dovedeau acelaşi spirit de dispreţ faţă de autoritatea divină. Odată, fiul unei femei israelite şi al unui egiptean, unul din mulţimea pestriţă care ieşise împreună cu Israel din Egipt, a părăsit locul său din tabără şi a intrat în partea izraeliţilor, pretinzând dreptul de a-şi ridica acolo cortul. Lucrul acesta era interzis de legea divină, urmaşii unui egiptean fiind excluşi din adunarea poporului până la a treia generaţie. Între el şi un israelit s-a iscat o ceartă; problema fiind adusă înaintea judecătorilor, hotărârea acestora a fost împotriva celui care călcase legea. {PP 407.3}
Înfuriat din pricina acestei decizii, el l-a blestemat pe judecător şi, în aprinderea patimii lui, a hulit Numele lui Dumnezeu. El a fost adus imediat înaintea lui Moise. Era dată de mult porunca: „Cine va blestema pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea” (Exod 21, 17). Dar nu se prevăzuse nimic cu privire la un astfel de caz. Atât de grozavă era nelegiuirea, încât s-a crezut că este necesar să se ceară, în mod deosebit, sfat de la Dumnezeu. Omul a fost închis până când avea să fie cunoscută voinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi a rostit sentinţa — după cele spuse de Dumnezeu, cel ce hulise trebuia să fie scos afară din tabără şi ucis cu pietre. Cei care fuseseră de faţă când s-a săvârşit păcatul şi-au pus mâinile pe capul său, mărturisind astfel în mod solemn că învinuirea ce i se aducea era dreaptă. Apoi, tot ei au fost aceia care au aruncat primele pietre, iar cei care erau de faţă au luat şi ei parte după aceea la executarea sentinţei. {PP 407.4}
Această întâmplare a fost urmată de darea unei legi pentru cazuri asemănătoare: „Oricine va blestema pe Dumnezeul lui, îşi va lua pedeapsa pentru păcatul lui. Cine va blestema Numele Domnului, va fi pedepsit cu moartea. Toată adunarea să-l ucidă cu pietre. Fie străin, fie băştinaş, să moară, pentru că a hulit Numele lui Dumnezeu” (Leviticul 24, 15.16). {PP 408.1}
Sunt şi dintre aceia care pun la îndoială iubirea lui Dumnezeu şi dreptatea Lui atunci când a dat o pedeapsă atât de aspră pentru cuvintele rostite în aprinderea patimii. Dar atât iubirea, cât şi dreptatea Sa cer să se arate că izbucnirea de vorbe ieşite din răutate împotriva lui Dumnezeu constituie un mare păcat. Pedeapsa dată trebuia să fie o avertizare pentru alţii, şi anume că Numele lui Dumnezeu trebuie să fie privit cu respect. Dacă păcatul acestui om ar fi rămas nepedepsit, şi alţii ar fi făcut la fel şi, ca rezultat, multe vieţi ar fi trebuit, în cele din urmă, să fie sacrificate. {PP 408.2}
Mulţimea pestriţă care a ieşit din Egipt împreună cu poporul Israel era un continuu izvor de ispită şi necazuri. Cei care o compuneau mărturiseau că au renunţat la idolatrie şi că se închină adevăratului Dumnezeu; dar educaţia din copilărie şi creşterea le-au modelat obiceiurile şi caracterul şi ei erau mai mult sau mai puţin stricaţi de idolatrie şi lipsă de respect pentru Dumnezeu. Ei au fost cei mai porniţi să înceapă cearta şi erau primii care se plângeau şi molipseau tabăra prin practicile lor idolatre şi prin cârtirile lor împotriva lui Dumnezeu.{PP 408.3}
Curând după întoarcerea în pustie, a avut loc un caz de călcare de Sabat în împrejurări care l-au arătat a fi un caz de o deosebită vinovăţie. Vestea că Domnul îl va dezmoşteni pe Israel a trezit un spirit de răzvrătire. Un om din popor, mâniat pentru faptul că fusese exclus din Canaan şi hotărât să-şi dea pe faţă dispreţul faţă de Legea lui Dumnezeu, se aventură să calce în mod făţiş porunca a patra a Decalogului, ducându-se să adune lemne în ziua Sabatului. În timpul peregrinării lor în pustie, aprinderea focului în ziua a şaptea a săptămânii fusese oprită cu stricteţe. Opreliştea aceasta nu avea să fie extinsă şi în ţara Canaanului, unde asprimea climei făcea adesea necesară aprinderea focului; dar în pustie, focul nu era necesar pentru a te încălzi. Fapta acestui om era o călcare voită şi premeditată a poruncii a patra — un păcat datorat nu necugetării sau necunoaşterii, ci încumetării. El a fost prins asupra faptului şi adus înaintea lui Moise. Fusese deja vestit mai dinainte că orice călcare a Sabatului va fi pedepsită cu moartea, dar nu se făcuse încă cunoscut cum avea să se aplice pedeapsa aceasta. Moise a adus cazul înaintea lui Dumnezeu şi i s-a dat următoarea îndrumare: „Omul acesta să fie pedepsit cu moartea, toată adunarea să-l ucidă cu pietre în afara taberei” (Numeri 15, 35). Păcatele hulirii şi călcării de bună voie a Sabatului erau pedepsite la fel, fiind amândouă dovezi ale dispreţului faţă de autoritatea lui Dumnezeu. {PP 408.4}
În zilele noastre, sunt mulţi aceia care leapădă Sabatul creaţiunii ca fiind o instituţie iudaică şi spun că, dacă ar trebui să fie ţinut, atunci ar trebui aplicată pedeapsa cu moartea pentru călcarea lui; dar vedem că păcatul hulirii a primit aceeaşi pedeapsă ca şi călcarea Sabatului. Trebuie să tragem oare concluzia că porunca a treia trebuie dată şi ea la o parte, ca fiind obligatorie numai pentru iudei? şi totuşi, argumentul scos din pedeapsa cu moartea se aplică şi la porunca a treia, la porunca a cincea şi, de fapt, la toate Cele Zece Porunci, aşa cum se aplică la porunca a patra. Cu toate că s-ar putea ca Dumnezeu să nu pedepsească acum călcarea Legii Sale cu pedepse vremelnice, Cuvântul Lui declară totuşi că plata păcatului este moartea; şi în executarea finală a judecăţii se va vedea că moartea este partea acelora care au călcat preceptele Sale sfinte. {PP 409.1}
În tot timpul celor patruzeci de ani în pustie, în fiecare săptămână i se amintea poporului, prin miracolul manei, obligaţia sfântă a păzirii Sabatului. şi totuşi, nici aceasta nu i-a dus la ascultare. Cu toate că nu s-au dedat la o călcare atât de făţişă şi îndrăzneaţă ca cel care primise o pedeapsă atât de izbitoare, s-a dat totuşi pe faţă o mare delăsare în păzirea poruncii a patra. Dumnezeu declară prin profetul Său: „Mi-au pângărit peste măsură de mult Sabatele Mele” (Ezechiel 20, 13.24). şi acesta este enumerat printre motivele de îndepărtare a primei generaţii de ţara făgăduinţei. şi, cu toate acestea, copiii lor n-au învăţat lecţia. Atât de mare a fost nepăsarea lor faţă de păzirea Sabatului, în timpul celor patruzeci de ani de pribegie în pustie, încât chiar dacă Dumnezeu nu i-a oprit să intre în Canaan, El a spus că aveau să fie împrăştiaţi printre păgâni, după aşezarea lor în ţara făgăduită. {PP 409.2}
De la Cadeş, copiii lui Israel s-au întors în pustie; iar după ce s-a terminat timpul rămânerii lor în deşert, a venit „toată adunarea copiilor lui Israel … în pustia ţin, în luna întâia şi poporul s-a oprit la Cadeş” (Numeri 20, 1). {PP 410.1}
Aici a murit şi a fost îngropată Maria. De la scena aceea plină de bucurie de pe ţărmul Mării Roşii, când Israel a ieşit cu cântec şi cu joc pentru a sărbători triumful Domnului, la mormântul din pustie, care a pus capăt unei vieţi de peregrinaj aşa a fost soarta a milioane de suflete care au ieşit din Egipt cu mari speranţe. Păcatul le-a smuls chiar de la buze cupa binecuvântărilor. Va învăţa oare generaţia următoare această lecţie? {PP 410.2}
„Cu toate acestea, ei n-au încetat să păcătuiască şi n-au crezut în inimile lor…. Când îi lovea de moarte, ei Îl căutau, se întorceau şi se îndreptau spre Dumnezeu; îşi aduceau aminte că Dumnezeu este Stânca lor şi că Dumnezeul Atotputernic este Izbăvitorul lor” (Psalmii 78, 32-35). Dar ei nu s-au întors la Dumnezeu din sinceritate. Cu toate că atunci când erau loviţi de vrăjmaşi căutau ajutorul Lui, singurul care îi putea scăpa, totuşi „inima nu le era tare faţă de El şi nu erau credincioşi legământului. Totuşi, în îndurarea Lui, El iartă nelegiuirea şi nu nimiceşte; Îşi opreşte de multe ori mânia şi nu dă drumul întregii Lui urgii. El şi-a adus deci aminte că ei nu erau decât carne, o suflare care trece şi nu se mai întoarce” (Psalmii 78, 37-39).
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s