Capitolul 38 — Călătoria în jurul Edomului

Capitol bazat pe textele din Numeri 20, 14-29; 21, 1-9.
Tabăra lui Israel de la Cadeş era numai la o mică distanţă de hotarele Edomului şi, atât Moise, cât şi poporul doreau foarte mult să urmeze drumul către ţara făgăduinţei prin ţinutul acesta; de aceea au trimis, după porunca lui Dumnezeu, o solie către regele edomit. {PP 422.1}
„Aşa vorbeşte fratele tău Israel. Tu ştii toate suferinţele prin care am trecut. Părinţii noştri s-au pogorât în Egipt, şi am locuit acolo multă vreme. Dar egiptenii ne-au chinuit, pe noi şi pe părinţii noştri. Am strigat către Domnul, şi El ne-a auzit glasul. A trimis un Înger şi ne-a scos din Egipt. şi iată că suntem la Cadeş, cetate care se află la marginea ţinutului tău. Lasă-ne să trecem prin ţara ta; nu vom trece nici prin ogoare, nici prin vii şi nici nu vom bea apă din fântâni; vom merge pe drumul împărătesc, fără să ne abatem la dreapta sau la stânga, până vom trece de ţinutul tău.” (Numeri 20, 14-20). Ca răspuns la această cerere curtenitoare a venit un refuz ameninţător: „Să nu cumva să treci pe la mine, căci altfel îţi voi ieşi înainte cu sabia”. {PP 422.2}
Surprinşi de acest refuz, conducătorii lui Israel au trimis o a doua cerere către rege, cu făgăduinţa: „Vom merge pe drumul cel mare; şi, dacă vom bea din apa ta, eu şi turmele mele, îţi voi plăti preţul; nu-ţi cer altceva decât să trec cu picioarele!” (Ver 19). {PP 422.3}
„Să nu cumva să treci!” a venit răspunsul. Cete înarmate de edomiţi fuseseră deja postate la Trecătorile cele dificile, aşa că era cu neputinţă să se înainteze paşnic în direcţia aceasta, iar evreilor nu le era îngăduit să folosească forţa. Trebuia să înconjoare Edomul pe o cale ocolită. {PP 422.4}
Dacă la data când au fost puşi la încercare ar fi avut încredere în Dumnezeu, Căpetenia oştirii Domnului i-ar fi condus prin Edom şi teama de ei ar fi venit asupra locuitorilor ţării, aşa încât, în loc să dea pe faţă vrăjmăşie faţă de ei, ar fi dat dovezi de bunăvoinţă. Dar izraeliţii nu au lucrat repede după Cuvântul lui Dumnezeu şi, în timp ce ei se lamentau şi murmurau, ocazia de aur a trecut. Când, în cele din urmă, au fost dispuşi să-i prezinte regelui cererea, le-a fost refuzată. Chiar de la părăsirea Egiptului, Satana se străduise fără încetare să le pună piedici şi ispite în cale, ca să nu poată moşteni Canaanul. Iar prin necredinţa lor, ei, în mod repetat, i-au deschis uşa, ca astfel să se împotrivească planurilor lui Dumnezeu. {PP 422.5}
Este important să credem în Cuvântul lui Dumnezeu şi să lucrăm prompt, în armonie cu el, în timp ce îngerii Lui aşteaptă să ne ajute. Îngerii răi sunt gata să ne pună piedici la orice pas de înaintare. şi atunci când providenţa lui Dumnezeu le cere copiilor Săi să meargă înainte, când El este gata să facă lucruri mari pentru ei, Satana îi ispiteşte ca, prin ezitare şi amânare, să-L supere pe Dumnezeu; el caută să aducă un duh de ceartă şi să trezească nemulţumiri sau necredinţă şi, în felul acesta, să-i lipsească de binecuvântările pe care Dumnezeu ar dori să li le dea. Servii lui Dumnezeu să fie pregătiţi de acţiune, gata oricând să meargă înainte, de îndată ce providenţa divină deschide calea. Orice zăbavă din partea lor îi dă lui Satana timp să le pregătească înfrângerea. {PP 423.1}
În îndrumările pe care i le dăduse lui Moise la început, cu privire la trecerea lor prin ţara edomiţilor, după ce spusese că edomiţii se vor teme de Israel, Domnul îi interzisese poporului să se folosească de acest privilegiu împotriva lor. Deoarece puterea lui Dumnezeu lucra pentru Israel, spaima ar fi făcut din edomiţi o pradă uşoară, iar evreii nu trebuiau să-i jefuiască. Porunca dată lor suna astfel: „Să vă păziţi bine. Să nu vă încăieraţi cu ei; căci nu vă voi da în ţara lor nici măcar o palmă de loc. Muntele Seir l-am dat în stăpânirea lui Edom.” (Deuteronom 2, 4-5). Edomiţii erau urmaşi ai lui Avraam şi ai lui Isaac şi, de dragul acestor slujitori ai Săi, Dumnezeu şi-a manifestat mila faţă de fiii lui Esau. El le dăduse în stăpânire muntele Seir şi nu trebuiau să fie tulburaţi, decât dacă, datorită păcatelor lor, aveau să se situeze în afara îndurării Lui. Evreii trebuia să-i alunge şi să-i nimicească cu desăvârşire pe locuitorii Canaanului, care umpluseră măsura răutăţii; dar edomiţii se mai aflau încă în timpul harului şi, din cauza aceasta, erau trataţi cu milă. Lui Dumnezeu Îi place mila şi de aceea Îşi arată îndurarea înainte de a veni cu judecăţile Sale. El l-a învăţat pe Israel să-i cruţe pe edomiţi, înainte de a le cere să-i nimicească pe locuitorii Canaanului. {PP 423.2}
Strămoşii lui Edom şi ai izraeliţilor fuseseră fraţi şi între ei trebuia să domnească iubirea şi prietenia frăţească. Izraeliţilor le era interzis să se răzbune atunci sau mai târziu pentru jignirea pe care le-o aduseseră prin refuzul de a le îngădui să treacă prin ţara lor. Ei nu trebuiau să se aştepte să ia în stăpânire vreo parte din ţinutul Edom. Chiar dacă izraeliţii formau poporul ales şi binecuvântat al lui Dumnezeu, ei trebuiau să ţină seama de opreliştile pe care El le punea înaintea lor. Dumnezeu le făgăduise o ţară foarte frumoasă; dar nu trebuiau să-şi închipuie că numai ei aveau dreptul să locuiască pe pământ şi să înceapă să-i alunge pe toţi ceilalţi. Li se poruncise ca în toate legăturile lor cu edomiţii să se ferească să le facă vreo nedreptate. Trebuiau să cadă la înţelegere prin bună învoială cu ei, să cumpere toate câte le trebuia de-ale mâncării şi tot ce luau să plătească fără întârziere. Pentru ca Israel să se încreadă şi mai mult în Dumnezeu şi să asculte de cuvântul Lui, i s-a reamintit: „Domnul, Dumnezeul tău, te-a binecuvântat în tot lucrul mâinilor tale şi n-ai dus lipsă de nimic.” (Deuteronom 2, 7). Ei nu depindeau de edomiţi, deoarece aveau un Dumnezeu care era bogat în mijloace pentru a le veni în ajutor. Ei nu trebuiau să caute să scoată de la ei nici prin putere, nici prin viclenie, ceva ce nu era al lor, ci, în toată purtarea lor, trebuiau să pună în aplicare principiul legii divine: „Să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. {PP 424.1}
Dacă ar fi trecut prin ţinutul lui Edom, aşa cum avea de gând Dumnezeu, trecerea aceasta le-ar fi folosit nu numai lor, ci ar fi fost o binecuvântare şi pentru locuitorii ţării, căci li s-ar fi dat un prilej să-l cunoască pe poporul lui Dumnezeu şi serviciul lor divin, să vadă cum Dumnezeul lui Iacov dă prosperitate acelora care Îl iubesc şi se tem de El. Dar necredinţa lui Israel a împiedicat toate acestea. Ca răspuns la cererile lor, Dumnezeu dăduse poporului apă, dar îngăduise ca necredinţa să aducă asupra lor pedeapsa. Din nou au trebuit să străbată locuri pustii şi să-şi astâmpere setea la izvorul minune, de care nu ar mai fi avut nevoie, dacă s-ar fi încrezut în El. {PP 424.2}
De aceea, mulţimile lui Israel se întoarseră iarăşi spre miazăzi şi porniră pe drumul prin pustiul uscat, care li se părea şi mai trist după ce priviseră un timp pajiştile verzi de pe dealurile şi văile lui Edom. Peste lanţurile de munţi se înălţa, pe deasupra acelor pustietăţi, muntele Hor, al cărui vârf avea să fie locul morţii şi înmormântării lui Aaron. Când izraeliţii au ajuns la muntele acesta, lui Moise i s-a dat porunca: „Ia pe Aaron şi pe fiul său Eleazar, şi suie-i pe muntele Hor. Dezbracă-l pe Aaron de veşmintele lui şi îmbracă-l pe fiul său Eleazar cu ele. Acolo va fi adăugat Aaron la poporul lui şi va muri.” (Numeri 20, 22-29). {PP 424.3}
Cei doi bătrâni şi cu cel mai tânăr au urcat împreună pe înălţimea muntelui. Capetele lui Moise şi Aaron erau albe de zăpada celor o sută douăzeci de ierni. Viaţa lor lungă şi plină de evenimente fusese caracterizată de cele mai serioase încercări şi de cele mai mari onoruri care au fost date vreodată omului. Ei erau bărbaţi înzestraţi cu mari daruri naturale şi toate forţele lor se dezvoltaseră, crescuseră şi se înnobilaseră prin legătura lor cu Cel Infinit. Ei îşi cheltuiseră viaţa într-o activitate neegoistă pentru Dumnezeu şi pentru semenii lor; faţa lor dădea dovadă de o mare putere intelectuală, statornicie, intenţii nobile şi o puternică iubire. {PP 425.1}
Moise şi Aaron stătuseră mulţi ani umăr la umăr, în grijile şi ostenelile lor. Împreună, dăduseră piept, cu multe primejdii şi se împărtăşiseră cu binecuvântările vădite ale lui Dumnezeu; acum venise timpul să se despartă. Înaintau foarte încet, deoarece fiecare clipă a rămânerii în compania celuilalt era foarte preţioasă. Urcuşul era abrupt şi obositor; şi, cum se opreau deseori pentru a se odihni, îşi povesteau despre trecut şi viitor. Înaintea lor, cât puteau vedea cu ochii, li se înfăţişa scena pribegiei lor prin pustiu. Jos, pe câmpie, erau strânse în tabără numeroasele cete ale lui Israel, cărora aceşti doi bărbaţi aleşi le consacraseră cea mai mare parte a vieţii lor, pentru binele cărora ei simţiseră un interes atât de viu şi jertfiseră atât de mult. Undeva, dincolo de muntele lui Edom, era calea care ducea spre pământul făgăduinţei — pământ de ale cărui binecuvântări Moise şi Aaron nu aveau să se bucure. Nici un sentiment de răzvrătire nu şi-a găsit loc în inima lor, nici un cuvânt de nemulţumire nu a ieşit de pe buzele lor; totuşi, pe faţa lor plutea o solemnă tristeţe, când se gândeau la lucrul care îi despărţise de moştenirea părinţilor lor. {PP 425.2}
Lucrarea lui Aaron pentru Israel se încheiase. Cu patruzeci de ani mai înainte, la vârsta de optzeci şi trei de ani, Dumnezeu îl chemase să se unească cu Moise în marea şi însemnata lui lucrare. El conlucrase cu fratele său la scoaterea din Egipt a fiilor lui Israel. El ţinuse sus mâinile marelui conducător, când oastea lui Israel se lupta împotriva lui Amalec. Îi fusese îngăduit să se urce pe muntele Sinai pentru a se înfăţişa lui Dumnezeu şi pentru a vedea slava divină. Domnul trecuse asupra familiei lui Aaron preoţia şi-l onorase cu sfânta consacrare ca mare preot. El îl susţinuse în slujba cea sfântă prin înspăimântătoarele manifestări ale judecăţii divine în nimicirea lui Core şi a cetei lui. Prin mijlocirea lui Aaron fusese oprită plaga. Când cei doi fii ai lui au fost ucişi pentru că au dispreţuit porunca lămurită a lui Dumnezeu, el nu s-a răzvrătit şi nici măcar nu a murmurat. şi totuşi viaţa lui cea nobilă a fost pătată. Aaron a săvârşit un păcat greu când, la muntele Sinai, a cedat cerinţei poporului şi a făcut viţelul de aur şi un altul, când s-a unit cu Maria în invidie şi a murmurat împotriva lui Moise. Iar împreună cu Moise L-a jignit pe Dumnezeu la Cades, când nu a ascultat de porunca de a vorbi stâncii pentru a le da apă. {PP 425.3}
Dumnezeu voise ca aceşti mari conducători ai lui Israel să fie reprezentanţi ai Domnului Hristos. Aaron purta pe pieptul lui numele lui Israel. El făcea cunoscut poporului voinţa lui Dumnezeu. El intra în Ziua Ispăşirii în locul prea sfânt „nu fără sânge” ca mijlocitor pentru întreg Israelul. El ieşea, după ce săvârşea lucrarea aceasta, pentru a binecuvânta poporul, după cum Domnul Hristos va veni atunci când se va sfârşi lucrarea Sa de mijlocire, pentru a-l binecuvânta pe poporul Său care aşteaptă. Caracterul ales şi serviciul sfânt, ca reprezentant al Marelui nostru Preot, au făcut ca păcatul lui Aaron să fie atât de mare la Cades. {PP 426.1}
Cu adâncă durere, Moise scoase veşmintele sacre cu care era îmbrăcat Aaron şi-l îmbrăcă cu ele pe Eleazar, care a fost făcut în felul acesta urmaş al lui, prin rânduială dumnezeiască. Din pricina păcatului său la Cades, lui Aaron i s-a retras privilegiul de a sluji în Canaan ca mare preot, de a aduce cea dintâi jertfă pe pământul făgăduit şi de a sfinţi astfel moştenirea lui Israel. Moise trebuia să continue să-şi poarte răspunderea de conducător al poporului chiar până la graniţele Canaanului. El urma să vadă doar de departe pământul făgăduit, însă fără să pună piciorul pe el. Dacă aceşti servi ai lui Dumnezeu, când au stat în faţa stâncii, la Cades, ar fi îndurat încercarea fără să murmure atunci când ea a fost adusă asupra lor, cât de cu totul altul ar fi fost viitorul lor! O faptă rea rămâne totdeauna faptă rea. Este posibil ca lucrarea unei vieţi întregi să nu poată niciodată îndrepta ce s-a stricat într-o singură clipă de ispită sau de nechibzuinţă. {PP 426.2}
Lipsa din tabără a celor doi mari conducători şi faptul că ei fuseseră însoţiţi de Eleazar care, după cum era prea bine cunoscut, trebuia să fie urmaşul lui Aaron în sfânta lui slujbă, au trezit un simţământ de nelinişte, iar întoarcerea lor era aşteptată cu nerăbdare. Când poporul a privit în jur şi a cercetat marea adunare, şi-a dat seama că mai toţi adulţii care părăsiseră Egiptul pieriseră în pustie. Toţi au avut o presimţire rea când şi-au adus aminte de judecata dată împotriva lui Moise şi Aaron. Unii şi-au dat seama de rostul călătoriei tainice spre vârful muntelui Hor şi îngrijorarea lor pentru conducător a fost şi mai mare din cauza unor amare amintiri şi a remuşcărilor. {PP 426.3}
În cele din urmă au putut zări siluetele lui Moise şi a lui Eleazar, cum coborau încet de pe munte; dar Aaron nu era cu ei. Eleazar purta veşmintele de mare preot ca semn că intrase în slujba sfântă, în locul tatălui său. Când tot poporul s-a adunat cu inima îndurerată în jurul conducătorului său, Moise a povestit că Aaron se sfârşise pe braţele lui, pe muntele Hor, şi că l-au înmormântat acolo. Adunarea a izbucnit în strigăte de jale, pentru că toţi îl iubeau, cu toate că atât de des îi pricinuiseră durere. „şi, când toată adunarea a văzut că Aaron murise, toată casa lui Israel a plâns pe Aaron treizeci de zile.” (Numeri 20, 29). {PP 427.1}
Cu privire la înmormântarea marelui preot al lui Israel, Sfânta Scriptură dă următorul raport: „Acolo a murit Aaron şi a fost îngropat” (Deuteronom 10, 6). Ce contrast izbitor între înmormântarea aceasta, care s-a făcut după porunca hotărâtă a lui Dumnezeu, şi obiceiurile din zilele noastre! În timpurile de astăzi, slujbele de înmormântare ale unei persoane ce deţine o înaltă poziţie sunt făcute adesea un prilej de ceremonii exagerate şi impresionante. Când a murit Aaron, unul dintre cei mai de seamă oameni din câţi au trăit vreodată, au fost de faţă numai doi din cei mai apropiaţi prieteni ai săi pentru a fi martori ai morţii lui şi pentru a participa la înmormântarea sa. Iar mormântul acela singuratic de pe muntele Hor a fost pentru totdeauna ascuns de privirea lui Israel. Dumnezeu nu este onorat prin ceremoniile grandioase care se fac adesea în cinstea celor morţi şi prin cheltuielile exagerate care se fac pentru a da înapoi ţărânii trupul lor. {PP 427.2}
Întreaga adunare a simţit durere pentru Aaron, dar nici unul nu a ajuns să simtă pierderea aceasta atât de dureros ca Moise. Moartea lui Aaron i-a amintit cu putere lui Moise că şi moartea lui era aproape; dar, oricât de scurtă ar mai fi fost rămânerea lui pe pământ, el a simţit cu putere pierderea tovarăşului său nedezlipit — singurul care împărtăşise cu el atâţia ani bucuriile şi durerile, nădejdile şi temerile sale. De acum înainte, Moise trebuia să lucreze singur; dar ştia că Dumnezeu este prietenul său şi pe El s-a sprijinit cu atât mai mult. {PP 427.3}
Curând după ce au părăsit muntele Hor, izraeliţii au suferit o înfrângere în lupta cu Arad, unul dintre domnitorii canaaniţilor. Dar, când au căutat cu toată inima sprijinul lui Dumnezeu, li s-a dat ajutor şi vrăjmaşii lor au fost înfrânţi. În loc ca biruinţa aceasta să le insufle recunoştinţă şi să-l facă pe popor să simtă cât de mult depindea de Dumnezeu, aceasta i-a făcut să se îngâmfe şi să fie încrezuţi. Curând au căzut în vechile lor obiceiuri de a murmura. Acum erau nemulţumiţi deoarece oştirilor lui Israel nu li se îngăduise să înainteze spre Canaan imediat după răzvrătirea lor, la auzul veştilor aduse de iscoade cu aproape patruzeci de ani în urmă. Ei considerau îndelungata lor rămânere în pustie o zadarnică amânare şi erau de părere că şi atunci i-ar fi putut înfrânge tot aşa de lesne pe vrăjmaşii lor ca şi acum.{PP 427.4}
În timp ce îşi urmau călătoria spre miazăzi, drumul lor trecea printr-o vale fierbinte, nisipoasă, lipsită de orice umbră şi de orice plantă. Drumul părea lung şi greu şi ei sufereau de oboseală şi sete. Din nou n-au fost în stare să suporte încercarea credinţei şi a răbdării. Prin faptul că priveau mereu la partea întunecoasă a experienţei lor, ei se despărţeau mai mult şi tot mai mult de Dumnezeu. Ei pierduseră din vedere faptul că, dacă n-ar fi murmurat atunci când n-au mai avut apă la Cadeş, ar fi fost cruţaţi de drumul în jurul Edomului. Dumnezeu avusese planuri mai bune pentru ei. Inimile lor ar fi trebuit să fie pline de recunoştinţă faţă de Acela care pedepsise atât de blând păcatele lor. În loc de a face acest lucru, ei îşi închipuiau că, dacă Dumnezeu şi Moise nu s-ar fi împotrivit, ei ar fi fost până acum stăpâni pe pământul făgăduit. După ce au intrat singuri în greutăţi, făcându-şi singuri viaţa mai grea decât dorise Dumnezeu, acum aruncau asupra Lui vina necazurilor lor. În felul acesta, nutreau gânduri rele în inimă cu privire la felul în care Dumnezeu Se purta cu ei şi, în cele din urmă, au ajuns să fie nemulţumiţi de orice. Egiptul li se părea mai luminos şi mai vrednic de dorit decât ţara către care-i conducea Dumnezeu. {PP 428.1}
Deoarece nutreau un spirit de nemulţumire, izraeliţii erau porniţi să afle cusur chiar şi în binecuvântările date lor: „şi au vorbit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise: «Pentru ce ne-aţi scos din Egipt, ca să murim în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă şi ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă»”. (Numeri 21, 5). {PP 428.2}
Moise prezentă cu credincioşie înaintea poporului mărimea acestui păcat. Numai puterea lui Dumnezeu îi apărase în „acea pustie mare şi grozavă, unde erau şerpi înfocaţi şi scorpioni, în locuri uscate şi fără apă.” (Deuteronom 8, 15). În fiecare zi a călătoriilor lor fuseseră păziţi printr-o minune a milostivirii divine. Pe tot drumul pe care îi călăuzise Dumnezeu, au găsit apă ca să-i învioreze pe cei însetaţi, pâine din cer ca să-şi astâmpere foamea, pace şi siguranţă sub norul umbros în timpul zilei şi stâlpul de foc în timpul nopţii. Îngerii i-au ajutat în timp ce urcau înălţimile stâncoase sau potecile gloduroase ale pustiei. Cu toate greutăţile pe care le înduraseră, nimeni nu era slăbit în rândurile lor. Picioarele nu li se umflaseră în lungile lor călătorii şi nici hainele nu se învechiseră pe ei…. Dumnezeu făcuse ca fiarele sălbatice şi şerpii veninoşi din păduri şi pustie să asculte de ei. şi acum, când, cu toate aceste dovezi de iubire din partea Lui, poporul încă stăruia să se mai plângă, Dumnezeu voia să tragă la o parte mâna Sa apărătoare, până vor ajunge să preţuiască purtarea Lui de grijă plină de milă şi se vor întoarce la El cu căinţă şi umilinţă. {PP 428.3}
Pentru că fuseseră apăraţi de puterea divină, ei nu recunoscuseră nenumăratele primejdii care îi înconjurau din toate părţile. În nerecunoştinţa şi necredinţa lor, ei se aşteptaseră să fie loviţi cu moartea, şi iată că Domnul lăsă să vină moartea peste ei. şerpii veninoşi, care făceau ca pustiul să fie nesigur, erau numiţi şerpi înfocaţi din cauza grozăviei muşcăturii lor, care aducea fără întârziere o aprindere grozavă a corpului şi o moarte grabnică. În clipa în care mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu s-a tras înapoi de la Israel, mulţi din popor au fost atacaţi de aceste animale veninoase. {PP 429.1}
În toată tabăra domneau acum spaima şi confuzia. Aproape în fiecare cort se aflau morţi sau muribunzi. Nimeni nu mai era în siguranţă. Adesea, liniştea nopţii era sfâşiată de strigăte care anunţau noi victime. Toţi erau la lucru, să-i ajute pe cei în suferinţă sau să-i apere pe aceia care încă nu fuseseră atinşi. De astă dată, nici un murmur n-a mai ieşit de pe buzele lor. Când erau comparate cu suferinţa prezentă, încercările şi greutăţile de mai înainte păreau neînsemnate, ca să se mai gândească la ele. Poporul se umili acum în faţa lui Dumnezeu. Ei au venit la Moise cu mărturisiri şi rugăminţi stăruitoare. „Am păcătuit”, au zis ei, „căci am vorbit împotriva Domnului şi împotriva ta.” (Numeri 21, 7-9). Numai cu puţin înainte, îl acuzaseră că este cel mai mare vrăjmaş al lor, cauza tuturor nenorocirilor şi suferinţelor lor. Dar, chiar atunci când cuvintele le erau pe buze, ştiau că acuzaţia era nedreaptă; şi, de îndată ce s-a ivit un necaz real, au dat fuga la el, singurul care putea să mijlocească pentru ei la Dumnezeu. „Roagă-te Domnului”, răsuna strigătul lor, „ca să depărteze aceşti şerpi de la noi.” {PP 429.2}
Moise a primit poruncă de la Dumnezeu să facă un şarpe de aramă, asemănător cu cei vii, şi să-l înalţe în mijlocul poporului. El a făcut întocmai, şi se răspândi prin tabără vestea îmbucurătoare că toţi cei care fuseseră muşcaţi puteau să trăiască dacă priveau la şarpele de aramă. Mulţi muriseră deja şi, când Moise a înălţat şarpele pe o prăjină, unii n-au voit să creadă că numai privind la şarpele de metal aveau să se vindece; aceştia au pierit în necredinţa lor. Totuşi, au fost mulţi care au crezut în măsura aceasta, rânduită de Dumnezeu. Taţi, mame, fraţi, surori se grăbeau să ajute celor suferinzi şi prietenilor lor care erau pe moarte, să-şi îndrepte privirea stinsă către şarpe. Când aceştia, cu toate că erau istoviţi şi gata să moară, reuşeau să privească o singură dată la chipul acela, se făceau cu desăvârşire sănătoşi. {PP 430.1}
Oamenii ştiau bine că nu era nici o putere în şarpele de aramă, ca să facă o schimbare atât de mare în aceia care priveau la el. Puterea de vindecare venea numai de la Dumnezeu. În înţelepciunea Sa, El a ales calea aceasta pentru a-şi face cunoscută puterea. Prin mijlocul acesta simplu, El i-a făcut pe izraeliţi să vadă că şi-au atras singuri necazurile acestea, prin păcatele lor. În acelaşi timp, au primit asigurarea că nu aveau de ce să se teamă atâta timp cât ascultau de Dumnezeu, căci El era gata să-i apere. {PP 430.2}
Înălţarea şarpelui de aramă trebuia să-i aducă lui Israel o învăţătură însemnată. Ei nu se puteau salva singuri de sub puterea ucigătoare a otrăvii din rănile lor. Numai Dumnezeu putea să-i vindece. şi, cu toate acestea, ei trebuia să dea pe faţă credinţă în mijloacele rânduite de El. Ca să trăiască, trebuia să privească. Credinţa îi făcea să fie bine primiţi de Dumnezeu şi, prin faptul că priveau la şarpe, îşi dovedeau credinţa. Ei ştiau că nu este nici o putere în şarpe, dar acesta era un simbol al Domnului Hristos; şi astfel nevoia credinţei în meritele Lui a fost prezentată minţii lor. Mai înainte, mulţi dintre ei aduseseră jertfe şi crezuseră că prin aceasta şi-au ispăşit cu îndestulare păcatele. Ei nu se încredeau în Mântuitorul ce trebuia să vină, pe care aceste jertfe doar Îl preînchipuiau. Domnul dorea acum să le arate că jertfele lor nu aveau mai multă putere în ele însele decât şarpele de aramă, ci, tot aşa, aveau rostul să le îndrepte gândurile la Domnul Hristos, care era Jertfa cea mare pentru păcat. {PP 430.3}
„şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3, 14-15). Toţi cei care au trăit vreodată pe pământ au simţit împunsătura „şarpelui cel vechi, numit Diavolul şi Satana.” (Apocalips 12,9). Efectele fatale ale păcatului pot fi înlăturate numai prin mijloacele rânduite de Dumnezeu. Izraeliţii îşi salvau viaţa privind la şarpele care fusese înălţat. Această privire cerea credinţă. Ei trăiau pentru că credeau în Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru că îşi puneau încrederea în mijlocul rânduit pentru însănătoşirea lor. Tot astfel, păcătosul trebuie să privească la Domnul Hristos şi să trăiască. El primeşte iertarea prin credinţa în jertfa ispăşitoare. Spre deosebire de preînchipuirile lipsite de putere şi viaţă, Domnul Hristos are în Sine Însuşi putere şi tărie să-l vindece pe păcătosul pocăit. {PP 431.1}
În timp ce păcătosul nu se poate mântui pe sine, are totuşi ceva de făcut pentru a obţine mântuirea. „Pe Cel ce vine la Mine”, zice Domnul Hristos, „nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6, 37). Dar noi trebuie să venim la El; şi dacă ne căim de păcatele noastre, trebuie să credem că El ne primeşte şi ne iartă. Credinţa este un dar de la Dumnezeu, dar puterea de a o folosi este a noastră. Credinţa este mâna cu care sufletul apucă mila şi îndurarea date în dar de Dumnezeu. {PP 431.2}
Nimic altceva decât neprihănirea Domnului Hristos nu ne poate da dreptul la binecuvântările legământului harului. Sunt mulţi aceia care de mult timp doresc şi încearcă să obţină aceste binecuvântări, dar nu le primesc, pentru că nutresc gândul că pot face ceva pentru a fi vrednici de ele. Ei nu-şi îndepărtează privirea de la eul lor, ca să creadă că Domnul Hristos este un Mântuitor atotîndestulător. Nu trebuie să credem că propriile noastre merite ne vor mântui; numai Domnul Hristos este nădejdea mântuirii noastre. „În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” (Faptele Apostolilor 4, 12). {PP 431.3}
Dacă ne încredem pe deplin în Dumnezeu, dacă ne încredem în meritele Domnului Isus ca într-un Mântuitor ce iartă păcatele, vom primi tot ajutorul pe care-l căutăm. Nimeni să nu privească la sine, ca şi cum ar avea puterea să se mântuiască singur. Domnul Hristos a murit pentru noi, pentru că noi eram lipsiţi de puterea de a face aceasta. În El este nădejdea noastră, îndreptăţirea şi neprihănirea noastră. Când ne vedem păcătoşenia, să nu ne descurajăm şi să nu ne temem ca şi când n-am avea Mântuitor sau ca şi cum El nu ar avea faţă de noi gânduri de îndurare. Chiar acum El ne invită să venim la El în neputinţa noastră, pentru a fi mântuiţi. {PP 431.4}
Mulţi izraeliţi nu vedeau nici un ajutor în mijlocul rânduit pentru ei de Dumnezeu. Morţii şi muribunzii zăceau de jur împrejurul lor şi ştiau că fără ajutor ceresc pieirea este sigură; dar ei au continuat să se plângă de rănile, durerile şi moartea lor sigură, până li s-a dus puterea şi ochii li s-au înţepenit, în timp ce ar fi putut să fie vindecaţi într-o clipă. Dacă suntem conştienţi de trebuinţele noastre, nu trebuie să irosim puterile, plângându-ne de ele. Dacă ne dăm seama de starea noastră deznădăjduită fără Domnul Hristos, nu trebuie să cedăm descurajării, ci să ne încredem în meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat. Priveşte şi trăieşte! Domnul Isus şi-a dat cuvântul. El îi va mântui pe toţi câţi vin la El. Chiar dacă milioane de suflete care au nevoie să fie vindecate vor respinge mila Sa, nici unul dintre cei care se încred în meritele Sale nu va fi lăsat să piară. {PP 432.1}
Mulţi nu vor să-L primească pe Domnul Hristos până nu li se lămureşte toată taina planului de mântuire. Ei refuză privirea prin credinţă, deşi văd că mii privesc şi simt eficacitatea privirii la crucea Domnului Hristos. Mulţi rătăcesc prin labirintul filosofiei, pentru a căuta temeiuri şi dovezi pe care niciodată nu le vor afla, în timp ce leapădă dovezile pe care Dumnezeu a avut plăcerea să le dea. Ei refuză să trăiască în lumina Soarelui neprihănirii până nu li se lămureşte de ce luminează. Toţi aceia care stăruiesc pe calea aceasta nu vor ajunge niciodată la cunoştinţa adevărului. Dumnezeu nu va da niciodată la o parte orice motiv de îndoială. El dă dovezi îndestulătoare pe care să ne putem sprijini credinţa, şi, dacă nu le primim pe acestea, sufletul rămâne în întuneric. Dacă aceia care erau muşcaţi de şerpi ar fi stat să se îndoiască şi să pună întrebări înainte de a consimţi să privească, ar fi pierit. Este datoria noastră ca mai întâi să privim şi numai după aceea privirea credinţei ne va da viaţă. {PP 432.2}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s