Capitolul 40 — Balaam

Capitol bazat pe textele din Numeri 22 până la 24.
După ce s-au întors de la cucerirea Basanului, la Iordan, izraeliţii au tăbărât, în vederea apropiatei cuceriri a Canaanului, de-a lungul râului, ceva mai sus de vărsarea lui în Marea Moartă, chiar în faţa câmpiei Ierihonului. Se aflau acum la hotarele Moabului, iar moabiţii erau cuprinşi de spaimă din cauza apropierii năvălitorilor. {PP 438.1}
Moabiţii nu fuseseră supăraţi cu nimic de Israel, totuşi ei urmăriseră cu mare îngrijorare tot ce se petrecuse în ţările vecine. Amoriţii, din faţa cărora fuseseră nevoiţi să se retragă, au fost înfrânţi de evrei, iar ţinutul care le fusese smuls moabiţilor de către amoriţi se afla acum în mâinile lui Israel. Oştile Basanului cedaseră în faţa puterii tainice, ascunse în stâlpul de nor, iar uriaşele cetăţi întărite fuseseră luate de evrei. Moabiţii nu îndrăzneau să pornească la un atac împotriva lor; părea că e fără nădejde să lupte împotriva lor cu armele, când vedeau puterea supraomenească ce lupta pentru evrei. Dar ei, aşa cum făcuse şi faraon, s-au hotărât să ia ca ajutor puterea vrăjitoriei pentru a împiedica lucrarea lui Dumnezeu. Voiau să aducă un blestem asupra lui Israel. {PP 438.2}
Moabiţii erau strâns uniţi cu madianiţii atât prin legături de naţionalitate, cât şi de credinţă. Iar Balac, împăratul Moabului, a stârnit temerile poporului înrudit cu ei şi a reuşit să-i câştige colaborarea în planurile lui împotriva lui Israel, trimiţând solia următoare: „Mulţimea aceasta are să înghită tot ce este în jurul nostru, cum paşte boul verdeaţa de pe câmp”. Se spunea despre Balaam, un locuitor din Mesopotamia, că avea puteri supranaturale şi faima sa ajunsese până în ţara lui Moab. S-au hotărât deci să-l cheme în ajutor. De aceea au trimis soli pe „bătrânii lui Moab şi bătrânii lui Madian”, care au plecat la el, ca să câştige de partea lor puterea lui de a ghici şi de a face vrăji împotriva lui Israel. {PP 438.3}
Solii au plecat în grabă în lunga lor călătorie peste munţi şi prin pustie, către Mesopotamia, şi, când l-au găsit pe Balaam, i-au transmis solia din partea împăratului lor: „Iată, un popor a ieşit din Egipt; acoperă faţa pământului şi s-a aşezat în faţa mea. Vino, te rog, să-mi blestemi pe poporul acesta, căci este mai puternic decât mine; poate că aşa îl voi putea bate şi-l voi izgoni din ţară, căci ştiu că pe cine binecuvântezi tu este binecuvântat, şi pe cine blestemi tu este blestemat”. {PP 439.1}
Balaam fusese cândva un om bun şi un profet al lui Dumnezeu; dar decăzuse şi se lăsase pradă lăcomiei după avere; cu toate acestea, el încă mai mărturisea a fi slujitor al Celui Prea Înalt. El nu era în necunoştinţă de tot ce făcuse Dumnezeu pentru Israel şi, când trimişii şi-au făcut cunoscută solia, el ştia prea bine că era de datoria lui să refuze darurile lui Balac şi să le dea drumul solilor să plece. Dar el şi-a îngăduit să se joace cu ispita şi le-a poruncit solilor să rămână peste noapte la el, spunând că nu poate da un răspuns hotărât până nu va fi cerut sfat de la Domnul. Balaam ştia că blestemul lui nu poate face nici un rău lui Israel. Dumnezeu era de partea lor şi, atâta vreme cât ei Îi rămâneau credincioşi, nici o putere vrăjmaşă, pământească sau demonică, nu era în stare să le facă vreun rău. Dar mândria sa a fost măgulită de cuvintele solilor, când i-au spus: „Pe cine binecuvântezi este binecuvântat şi pe cine blestemi este blestemat”. A fost ispitit de darurile cele scumpe şi de perspectiva locurilor de frunte ce i se făgăduiau; acestea au trezit lăcomia sa. Astfel, cu lăcomie, el a primit comorile oferite şi, în timp ce mărturisea o strictă ascultare de voinţa lui Dumnezeu, a încercat să se conformeze dorinţelor lui Balac. {PP 439.2}
În timpul nopţii, îngerul lui Dumnezeu i s-a arătat lui Balaam cu solia: „Să nu te duci cu ei; şi nici să nu blestemi poporul acela căci este binecuvântat.” {PP 439.3}
Cu nemulţumire, Balaam i-a lăsat pe soli să plece dimineaţa; dar nu le-a destăinuit ce îi spusese Domnul. Mânios că i s-au stricat planurile în ce priveşte bogăţia şi onoarea, a strigat la ei înfuriat: „Duceţi-vă înapoi în ţara voastră, căci Domnul nu vrea să mă lase să merg cu voi.” {PP 439.4}
Balaam „a iubit plata fărădelegii” (2 Petru 2, 15). Păcatul lăcomiei, pe care Dumnezeu îl declară a fi idolatrie, a făcut din el un om făţarnic şi, prin acest unic păcat, Satana a ajuns să pună complet stăpânire pe el. Acesta a fost păcatul care a dus la ruinarea lui. {PP 439.5}
Ispititorul făgăduieşte totdeauna câştig şi onoare lumească pentru a-i face pe oameni să se abată de la slujirea lui Dumnezeu. El le spune că prea marea lor conştiinciozitate îi ţine departe de bogăţie. În felul acesta, mulţi sunt ispitiţi să se îndepărteze de calea strictei loialităţi. Un pas greşit face ca pasul următor să fie mai uşor, iar ei vor deveni din ce în ce mai îndrăzneţi. Ei vor cuteza şi vor săvârşi cele mai groaznice lucruri din momentul în care s-au lăsat în stăpânirea lăcomiei şi a poftei după mărire. Mulţi se mângâie cu gândul că de dragul vreunui câştig lumesc se pot depărta pentru un timp de cărarea strictei credincioşii şi apoi, după ce şi-au împlinit dorinţele, pot să-şi schimbe iarăşi umblarea când le place. Unii ca aceştia se prind singuri în laţurile lui Satana şi rareori mai pot scăpa. {PP 440.1}
Când trimişii i-au raportat lui Balac despre refuzul profetului de a-i însoţi, nu au lăsat nici măcar să se înţeleagă că Dumnezeu îi poruncise aceasta. Presupunând că amânarea lui Balaam a fost numai pentru a obţine o plată mai mare, împăratul a trimis domnitori mai numeroşi şi mai cu vază decât cei dintâi, cu făgăduinţe de onoruri mai mari, şi le-a dat deplină putere să spună că sunt gata să accepte orice ar cere Balaam. Solia stăruitoare a lui Balac către Balaam suna astfel: „Nu mai pune piedici şi vino la mine; căci îţi voi da multă cinste şi voi face tot ce vei spune; numai vino, te rog, şi blastămă poporul acesta.” {PP 440.2}
Balaam a fost pus a doua oară la încercare. În răspunsul său la cererea trimişilor, el se făcea că manifestă o mare credincioşie şi incoruptibilitate, asigurându-i că oricât de mult aur şi argint i s-ar oferi, n-ar putea fi determinat să lucreze împotriva voinţei lui Dumnezeu. Dar, în acelaşi timp, el dorea să facă şi pe voia împăratului; şi, cu toate că voia lui Dumnezeu îi era binecunoscută, i-a îndemnat pe soli să rămână acolo peste noapte, ca să-L mai întrebe o dată pe Dumnezeu, ca şi când Atotputernicul ar fi om, care poate fi dus cu vorba. {PP 440.3}
În timpul nopţii, Domnul i Se arătă lui Balaam şi îi spuse: „Fiindcă oamenii aceştia au venit să te cheme, scoală-te şi du-te cu ei; dar să faci numai ce-ţi voi spune.” În felul acesta, Domnul dorea să-i îngăduie lui Balaam să-şi împlinească voia, pentru că stăruia mereu. El nu umbla după ascultarea de Dumnezeu, ci mergea pe calea aleasă de el şi apoi se străduia să obţină aprobarea lui Dumnezeu. {PP 440.4}
Sunt şi astăzi mii de oameni care merg pe aceeaşi cale. Dacă datoria s-ar potrivi cu înclinaţiile inimii lor, nu le-ar veni greu s-o recunoască. Ea le este lămurit arătată în Biblie sau le este în mod clar arătată de împrejurări şi raţiune. Dar, pentru că dovezile acestea sunt potrivnice dorinţelor şi înclinaţiilor lor, adesea, ei dau la o parte aceste dovezi şi se încumetă să vină la Dumnezeu ca să afle de la El ce au de făcut. Cu o mare şi aparentă conştiinciozitate ei se roagă îndelung şi stăruitor, cerând lumină. Dar Dumnezeu nu Se va lăsa să fie luat în râs. Adesea, El îi lasă pe unii ca aceştia să-şi urmeze propriile lor dorinţe şi să suporte consecinţele. „Dar poporul Meu n-a ascultat glasul Meu, … atunci i-am lăsat în voia pornirilor inimii lor.” (Psalmii 81, 11-12). Dacă cineva ştie bine care-i este datoria, să nu îndrăznească să vină la Dumnezeu cu cererea de a-l scuti de împlinirea ei. Dimpotrivă, cu inima umilă şi supusă să ceară putere şi înţelepciune pentru a face faţă cerinţelor ei. {PP 440.5}
Moabiţii erau un popor idolatru şi decăzut; cu toate acestea, faţă de lumina primită, vina lor în faţa cerului nu era aşa de mare ca a lui Balaam. Întrucât se dădea drept profet al lui Dumnezeu, tot ce spunea el era primit ca având autoritate divină. Prin urmare, el nu trebuia să vorbească aşa cum îi venea, ci trebuia să rostească solia aşa cum i-o dădea Dumnezeu. „Să faci numai ce-ţi voi spune”, era porunca lui Dumnezeu. {PP 441.1}
Balaam primise îngăduinţa să plece cu solii veniţi de la moabiţi, dacă ar fi venit din nou dimineaţa, să-l cheme. Dar, supăraţi de şovăiala lui şi aşteptându-se la un nou refuz, ei au pornit la drum spre casă fără să mai stea de vorbă cu el. Orice scuză pentru a se conforma cerinţei lui Balac fusese acum înlăturată. Dar Balaam era hotărât să pună mâna pe plata făgăduită şi, dimineaţa, luând dobitocul pe care obişnuia să călărească, porni la drum. Se temea ca nu cumva chiar şi acum să-i fie retrasă îngăduinţa divină şi mâna furtunos înainte, ca nu cumva, într-un fel oarecare, să-i scape răsplata mult râvnită. {PP 441.2}
Dar „Îngerul Domnului S-a aşezat în drum ca să i se împotrivească.” Animalul a văzut solul divin ce era nevăzut de ochii omului şi, lăsând drumul, o luă peste câmp. Cu lovituri sălbatice, Balaam aduse din nou animalul pe drum; dar din nou, la un loc strâmt, cu pereţi de stâncă, Îngerul Se arătă şi, în încercarea de a se da la o parte din faţa fiinţei ameninţătoare, animalul presă de zid piciorul stăpânului său. Balaam era orb faţă de încercările Cerului şi nu recunoştea că Dumnezeu îi închidea calea. Omul îşi ieşi din fire şi sili măgăriţa să meargă mai departe, bătând-o fără milă. {PP 441.3}
„Îngerul Domnului a trecut mai departe, şi S-a aşezat într-un loc unde nu era chip să te întorci nici la dreapta, nici la stânga”. Îngerul S-a arătat acolo, ca şi mai înainte, într-o atitudine ameninţătoare, iar bietul animal, tremurând de groază, se opri prăbuşindu-se la pământ, sub călăreţ. Furia lui Balaam nu mai cunoscu margini şi lovi animalul cu băţul şi mai crunt decât înainte. De astă dată Dumnezeu îi deschise gura şi, măgăriţa necuvântătoare, „care a început să vorbească cu glas omenesc, a pus frâu nebuniei proorocului” (2 Petru 2, 26). „Ce ţi-am făcut, de m-ai bătut de trei ori?” — zise ea. {PP 442.1}
Mânios că trebuie să zăbovească din pricina aceasta pe cale, Balaam îi răspunse animalului aşa cum ar fi vorbit cu o fiinţă înzestrată cu înţelepciune: „Pentru că ţi-ai bătut joc de mine; dacă aş avea o sabie în mână, te-aş ucide pe loc.” Iată-l pe vestitul vrăjitor, plecat la drum ca să blesteme un popor întreg pentru ca să-i taie puterile, nu era în stare să ucidă măgăriţa pe care călărea! {PP 442.2}
Deodată ochii lui Balaam s-au deschis şi el L-a văzut pe Îngerul lui Dumnezeu stând cu sabia trasă, gata să-l ucidă. Înspăimântat, „s-a plecat şi s-a aruncat cu faţa la pământ.” Îngerul îi spuse: „Pentru ce ţi-ai bătut de trei ori măgăriţa? Iată, Eu am ieşit ca să-ţi stau împotrivă, căci drumul pe care mergi este un drum care duce la pierzare înaintea Mea. Măgăriţa M-a văzut, şi s-a abătut de trei ori dinaintea Mea; dacă nu s-ar fi abătut dinaintea Mea, pe tine te-aş fi omorât, iar pe ea aş fi lăsat-o vie.” Balaam mai trăia numai datorită măgăriţei cu care se purtase atât de sălbatic. Omul care se lăudase că este profet al lui Dumnezeu, care spunea despre sine că „are ochii deschişi” şi că „vede vedenia Celui Atotputernic”, era atât de orbit de lăcomie şi de patima îmbogăţirii, încât nu era în stare să-L zărească pe Îngerul Domnului, care, în schimb, era văzut de animal. Mintea „lor necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4, 4). Cât de mulţi sunt cei orbiţi în felul acesta! Ei aleargă pe căi oprite, călcând în picioare Legea lui Dumnezeu, şi nu pot să vadă că Dumnezeu şi îngerii le stau împotrivă. Ca şi Balaam, ei se mânie pe aceia care vor să-i ferească de cădere. {PP 442.3}
Balaam dovedise ce fel de duh era în el, când şi-a bătut animalul. „Cel neprihănit se îndură de vite, dar inima celui rău este fără milă” (Proverbe 12, 10). Puţini sunt cei ce recunosc aşa cum trebuie, cât de rău este să-şi bată joc de animale sau, din nepăsare, să le lase să sufere. Domnul, care l-a făcut pe om, a făcut şi vieţuitoarele necuvântătoare şi „Se îndură de toate făpturile mâinilor Sale” (Psalmii 145, 9). Animalele au fost create pentru a-i sluji omului; dar el nu are dreptul de a le pricinui dureri printr-un tratament aspru sau prin poveri ce întrec puterea lor. {PP 442.4}
Din cauza păcatului omului, „până în ziua de astăzi toată firea suspină” (Romani 8, 22). Aşadar nu numai omului, ci şi animalelor li s-au dat suferinţa şi moartea. De aceea se cuvine ca omul să caute a uşura, în loc de a mări, povara suferinţei pe care abaterile lui o aduc asupra făpturilor lui Dumnezeu. Cine se poartă rău cu animalele pentru că le are sub puterea sa este un laş şi un tiran. Înclinaţia de a-i face pe alţii să sufere, fie oameni, fie necuvântătoare, este satanică. Mulţi nu-şi dau seama că sălbăticia lor va fi odată scoasă la iveală, ştiind că animalele lipsite de grai nu pot să o spună. Dacă însă acestor oameni li s-ar deschide ochii aşa cum i-au fost deschişi lui Balaam, ar vedea cum un înger al lui Dumnezeu se află lângă ei, ca martor, pentru a mărturisi împotriva lor în curţile cereşti. În cer se duce un raport şi vine ziua când aceia care se poartă rău cu făpturile lui Dumnezeu vor fi judecaţi şi condamnaţi. {PP 443.1}
Când L-a văzut pe trimisul lui Dumnezeu, Balaam a strigat îngrozit: „Am păcătuit, căci nu ştiam că Te-ai aşezat înaintea mea în drum; şi acum, dacă nu găseşti că e bine ce fac eu, mă voi întoarce.” Domnul l-a lăsat să-şi urmeze drumul, dar l-a făcut să înţeleagă că puterea divină trebuia să controleze cuvintele lui. Dumnezeu avea să-i dovedească lui Moab că evreii se aflau sub scutul Său; şi lucrul acesta l-a făcut cu foarte mare putere, arătându-le că nici chiar Balaam nu era în stare să rostească un blestem împotriva lor, fără învoire de sus. {PP 443.2}
Regele Moabului, fiind informat de apropierea lui Balaam, i-a ieşit în întâmpinare la graniţa regatului, cu un mare alai, ca să-l primească. Când şi-a exprimat nedumerirea în legătură cu zăbovirea lui Balaam, acesta, având în vedere răsplata bogată ce-l aştepta, a răspuns: „Iată că am venit la tine; acum îmi va fi oare îngăduit să spun ceva? Voi spune cuvintele pe care mi le va pune Dumnezeu în gură”. Balaam a regretat foarte mult această restricţie; el se temea că nu va putea să-şi aducă la îndeplinire planul, datorită puterii de control a lui Dumnezeu ce era asupra sa. {PP 443.3}
Împăratul şi cele mai de seamă căpetenii ale împărăţiei sale l-au însoţit cu mare fast pe Balaam până pe „muntele lui Baal”, de unde putea privi oştile evreilor. Priviţi-l pe profet cum, stând pe înălţime, priveşte în jos, la poporul ales al lui Dumnezeu! Cât de puţin ştiu izraeliţii despre ce se întâmplă în apropierea lor! Cât de puţin ştiu ei despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu care se revarsă asupra lor ziua şi noaptea! Cât de întunecată este mintea poporului lui Dumnezeu din toate veacurile! Cât de greoi sunt ei în a pricepe marea Lui iubire şi îndurare! Nu ar trebui ca inima oamenilor să se umple de recunoştinţă faţă de iubirea lui Dumnezeu şi de respect, la gândul măreţiei şi puterii Lui, văzând cum lucrează puterea Lui pentru ei?{PP 443.4}
Balaam cunoştea în oarecare măsură serviciul jertfelor evreilor şi nădăjduia să primească binecuvântarea lui Dumnezeu şi să-şi ajungă scopurile sale păcătoase, dacă îi va întrece, oferind daruri mai bogate. În felul acesta, vederile păcătoase ale moabiţilor începeau să pună stăpânire pe sufletul lui. Înţelepciunea lui ajunsese să fie o nebunie; viziunea lui spirituală se întunecase; lăsându-se în voia puterii lui Satana, el şi-a atras orbirea. La cererea lui Balaam s-au zidit şapte altare şi el a adus câte o jertfă pe fiecare dintre ele. Apoi s-a dus singur pe o înălţime pentru a se întâlni cu Dumnezeu, făgăduindu-i lui Balac că-i va face cunoscut tot ce-i va descoperi Domnul. {PP 444.1}
Împreună cu nobilii şi cu prinţii lui Moab, împăratul a rămas lângă jertfe, în timp ce în jurul lor se adunase mulţimea curioasă ce aştepta întoarcerea profetului. În cele din urmă el a venit şi oamenii aşteptau ca vorbele lui să nimicească pentru totdeauna puterea neînţeleasă care lucra pentru izraeliţii pe care îi urau. Balaam spuse: {PP 444.2}
„Balac m-a adus din Aram. Împăratul Moabului m-a chemat din munţii Răsăritului, zicând: «Vino şi blestemă-mi pe Iacov! Vino şi defaimă-mi pe Israel!» Cum să blestem eu pe cel ce nu-l blestemă Dumnezeu? Cum să defaim eu pe cel ce nu-l defaimă Domnul? Îl văd din vârful stâncilor, Îl privesc de pe înălţimea dealurilor: Este un popor care locuieşte deoparte, şi nu face parte dintre neamuri. Cine poate să numere pulberea lui Iacov, şi să spună numărul unui sfert din Israel? O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi, şi sfârşitul meu să fie ca al lor!” {PP 444.3}
Balaam recunoştea că el venise cu gândul de a-l blestema pe Israel, dar cuvintele pe care le rostea erau cu totul contrare simţămintelor inimii sale. El era constrâns să rostească binecuvântări, în timp ce sufletul lui era plin de blesteme. {PP 447.1}
Când Balaam a privit tabăra lui Israel, a văzut cu uimire dovada prosperităţii lor. Ei fuseseră zugrăviţi înaintea lui ca o mulţime sălbatică şi dezorganizată, umplând ţara ca nişte cete nomade ce erau o pacoste şi o groază pentru popoarele din jur. Adevărul era cu totul altul. El a văzut marea întindere şi rânduiala deplină a taberei lor, în care totul dovedea ordine şi disciplină temeinică. I s-a arătat mila cu care Dumnezeu lua seama la izraeliţi şi caracterul lor deosebit, ca popor ales. Ei nu trebuia să fie pe aceeaşi treaptă cu celelalte popoare, ci mai presus de toate. „Un popor care locuieşte deoparte şi nu face parte dintre neamuri.” La data când se rosteau aceste cuvinte, izraeliţii nu aveau aşezări trainice şi felul lor deosebit de a fi, obiceiurile şi purtarea lor nu îi erau cunoscute lui Balaam. Dar cât de surprinzător s-a împlinit această profeţie în istoria de mai târziu a lui Israel! În tot timpul robiei lor, în toate veacurile de când sunt împrăştiaţi printre popoare, ei au rămas un popor deosebit. Aşa este poporul lui Dumnezeu, adevăratul Israel, cu toate că este împrăştiat printre toate neamurile şi pe pământ ei nu sunt decât peregrini, a căror cetăţenie este în ceruri. {PP 447.2}
Lui Balaam i s-a arătat nu numai istoria poporului evreu ca naţiune, ci el a privit şi creşterea şi vieţuirea adevăratului Israel al lui Dumnezeu până la sfârşitul timpului. El a văzut cum mila deosebită a Celui Prea Înalt este cu aceia care Îl iubesc şi se tem de El. I-a văzut cum sunt sprijiniţi de harul Său când trec prin valea umbrelor morţii. El i-a văzut cum se ridică din morminte încoronaţi cu slavă, cinste şi mărire. A văzut cum cei răscumpăraţi se bucură de mărirea nepieritoare a pământului nou. Privind la toate acestea el strigă: „Cine poate să numere pulberea lui Iacov şi să spună numărul unui sfert din Israel?” Iar când a văzut cum strălucea pe fruntea fiecăruia coroana măririi şi fiecare faţă era luminată de bucurie, când lăsă privirea să urmărească viaţa fără de sfârşit şi fericirea lor fără de margini, rosti, mişcat din adâncul sufletului, dorinţa inimii lui: „O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi, şi sfârşitul meu să fie ca al lor.” {PP 447.3}
Dacă Balaam ar fi fost dispus să primească lumina pe care i-a dat-o Dumnezeu, ar fi început să trăiască cele spuse şi s-ar fi despărţit îndată de Moab. N-ar fi dus mai departe jocul acela plin de încumetare cu harul lui Dumnezeu, ci s-ar fi întors la El fără întârziere, cu adâncă pocăinţă. Dar Balaam iubea plata nedreptăţii şi era hotărât să şi-o asigure. Fără îndoială, Balac se aştepta să cadă asupra lui Israel un blestem ca un foc ce arde, şi când auzi cele spuse de profet, exclamă scos din fire: „Ce mi-ai făcut? Te-am luat să blestemi pe vrăjmaşul meu şi iată că tu-l binecuvântezi.” Balaam, care căuta ca din constrângere să facă o virtute, a declarat că a rostit cuvintele ce i-au fost dictate de puterea divină, dintr-o consideraţie credincioasă faţă de voinţa lui Dumnezeu. Răspunsul lui a fost: „Nu trebuie oare să spun ce-mi pune Domnul în gură?” Nici de astă dată Balac nu renunţă la gândurile sale. El îşi zise că priveliştea măreaţă pe care o oferea tabăra lui Israel îl impresionase aşa de mult pe Balaam, încât nu mai îndrăznise să-şi folosească vrăjitoriile. Împăratul hotărî deci să-l ducă într-un loc de unde putea fi văzută numai o mică parte a oştirii. Dacă Balaam putea fi determinat să blesteme câte o frântură, întreaga tabără ar fi ajuns curând să fie dată nimicirii. S-a făcut o nouă încercare, pe vârful unei înălţimi cu numele Pisga. Din nou s-au clădit şapte altare şi pe fiecare a fost adusă o jertfă, ca şi prima dată. Împăratul şi mai marii săi au rămas lângă jertfe, în timp ce Balaam s-a retras pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Din nou i s-a dat profetului o solie divină, pe care el nu avea putere să o schimbe sau să nu o rostească.{PP 447.4}
Atunci când s-a arătat mulţimii ce aştepta îngrijorată, i s-a pus întrebarea: „Ce a spus Domnul?” Răspunsul, ca mai înainte, a umplut de spaimă inima împăratului şi a mai marilor săi: {PP 448.1}
„Dumnezeu nu este un om ca să mintă, Nici un fiu al omului, ca să-I pară rău. Ce a spus, oare nu va face? Ce a făgăduit, oare, nu va împlini? Iată că am primit poruncă să binecuvântez. Da, El a binecuvântat, şi eu nu pot întoarce. El nu vede nici o fărădelege în Iacov, Nu vede nici o răutate în Israel. Domnul, Dumnezeul lui, este cu el. El este Împăratul lui, veselia lui.” {PP 448.2}
Uimit de aceste descoperiri, Balaam exclamă: „Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacov, nici vrăjitoria împotriva lui Israel”. Marele vrăjitor şi-a încercat puterea sa vrăjitorească, după dorinţa moabiţilor; dar chiar cu acest prilej trebuia să spună despre Israel: „Ce minune a făcut Dumnezeu!” Câtă vreme se aflau sub scutul lui Dumnezeu, nici un neam şi nici o naţiune nu putea să-i biruiască, chiar dacă ar fi fost sprijiniţi de toată puterea lui Satana. Întreaga lume avea să fie uimită de lucrarea minunată săvârşită de Dumnezeu în favoarea poporului Său — că un om care era hotărât să umble pe calea lui păcătoasă a fost stăpânit aşa de tare de puterea divină, încât, în loc să blesteme, a rostit, în cuvinte alese şi cu cele mai frumoase exprimări de sentimente poetice, cele mai bogate şi mai scumpe făgăduinţe. Iar mila dovedită de Dumnezeu în vremea aceea faţă de Israel trebuia să fie o asigurare a grijii Sale ocrotitoare pentru copiii Săi ascultători şi credincioşi, din toate veacurile. Când Satana îi va îndemna pe oamenii răi să bârfească, să chinuiască şi să-L nimicească pe poporul lui Dumnezeu, atunci copiii Săi îşi vor aminti întâmplarea aceasta, pentru ca astfel să li se întărească curajul şi credinţa în El. {PP 449.1}
Deznădăjduit şi înfrânt, împăratul Moabului strigă: „Nu-l blestema, dar măcar nu-l binecuvânta!” În inima lui, încă mai nutrea o slabă nădejde şi s-a hotărât să mai facă o încercare. El l-a dus pe Balaam pe muntele Por, unde se afla un templu închinat desfrânatelor slujbe ale lui Baal — zeul lor. Aici s-a ridicat acelaşi număr de altare ca şi mai înainte şi s-a adus acelaşi număr de jertfe; dar, de această dată, Balaam nu s-a mai dus singur la o parte ca să afle voia lui Dumnezeu, ca altă dată. N-a mai alergat la descântece, ci, stând lângă altare, a privit corturile lui Israel. Duhul lui Dumnezeu a venit din nou asupra lui şi de pe buzele sale a pornit solia divină: {PP 449.2}
„Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove! Locuinţele tale, Israele! Ele se întind ca nişte văi, Ca nişte grădini lângă un râu, Ca nişte copaci de aloe pe care i-a sădit Domnul, Ca nişte cedri pe lângă ape. Apa curge din găleţile lui, {PP 449.3}
şi sămânţa lui este udată de ape mari; Împăratul lui se înalţă mai presus de Agag, şi împărăţia lui ajunge puternică…. Îndoaie genunchii, se culcă întocmai ca un leu, Ca o leoaică: Cine-l va scula? Binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta, şi blestemat să fie oricine te va blestema!” {PP 449.4}
Aici este descrisă propăşirea copiilor lui Dumnezeu prin cele mai frumoase tablouri ce se pot afla în natură. Profetul îl aseamănă pe Israel cu văile mănoase, acoperite de recolte bogate, cu grădinile înfloritoare udate de izvoare ce nu seacă niciodată, cu pomul de aloe frumos mirositor şi cu cedrul măreţ. Ultimul tablou menţionat este unul dintre cele mai frumoase şi mai potrivite ce se găsesc în Sfânta Scriptură. Cedrul Libanului era onorat de toate popoarele din răsărit. Familia de copaci din care face parte cedrul se află răspândită pe întreaga faţă a pământului pe unde a putut pătrunde omul. Îi merge bine din regiunea polară şi până în zona tropicală; se bucură de arşiţa soarelui şi nu se înspăimântă de geruri; creşte puternic de-a lungul apelor, dar se înalţă maiestuos şi în pustietăţile arse de soare. El îşi înfige rădăcina adânc în stânca munţilor şi dă piept vitejeşte cu furtuna. Frunzele lui sunt proaspete şi verzi chiar şi atunci când toate celelalte au murit de suflul iernii. Mai presus de toţi ceilalţi copaci, cedrul de Liban se deosebeşte prin tăria, trăinicia şi puterea lui nepieritoare. Toate acestea sunt folosite pentru a-i preînchipui pe aceia a căror „viaţă este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”. (Coloseni 3, 3). Sfânta Scriptură spune: „Cel drept va înflori ca finicul şi va creşte ca cedrul din Liban” (Psalmii 92, 12). Mâna divină a înălţat cedrul ca împărat peste pădure. „Chiparoşii nu erau de asemuit cu crengile lui, şi platanii nu erau ca ramurile lui; nici un copac din grădina lui Dumnezeu nu era ca el în frumuseţe” (Ezechiel 31,8). Cedrul era folosit deseori ca o emblemă a regalităţii, iar felul în care Scriptura îl foloseşte, ca să-i reprezinte pe cei drepţi, arată cum consideră cerul pe aceia care fac voia lui Dumnezeu. {PP 450.1}
Balaam a proorocit că Împăratul lui Israel va ajunge mai puternic decât împăratul Agag. Acesta era numele dat regilor amaleciţilor, care în acea vreme erau o naţiune foarte puternică; dar dacă rămânea credincios lui Dumnezeu, Israel urma să îşi biruiască vrăjmaşii. Fiul lui Dumnezeu era Împăratul lui Israel şi tronul Lui urma să fie aşezat odată pe pământ, iar puterea Lui să se înalţe peste toate împărăţiile pământului. {PP 450.2}
În timp ce asculta cuvintele profetului, Balac a fost copleşit de deznădejde, spaimă şi mânie. El a fost indignat de faptul că Balaam nu a putut să-i dea nici cea mai mică încurajare în legătură cu un răspuns favorabil, când totul era categoric numai împotriva lui. El a privit cu dispreţ purtarea făţarnică şi înşelătoare a profetului. Nemaiputând să se stăpânească, împăratul strigă: „Fugi acum şi du-te acasă. Spusesem că-ţi voi da cinste, dar Domnul te-a împiedicat să o primeşti.” La aceasta i s-a răspuns că împăratul fusese avertizat de la început că Balaam putea să rostească numai solia dată lui de Dumnezeu. {PP 450.3}
Înainte de a se întoarce la poporul său, Balaam a rostit o profeţie foarte frumoasă şi foarte aleasă cu privire la Răscumpărătorul lumii şi la nimicirea finală a vrăjmaşilor lui Dumnezeu: „Îl văd, dar nu acum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov, Un toiag de cârmuire se ridică din Israel. El străpunge laturile Moabului, şi prăpădeşte pe toţi copiii lui Set.” {PP 451.1}
şi sfârşi prin aceea că prezise nimicirea desăvârşită a lui Moab şi Edom, a lui Amalec şi a cheniţilor, aşa că împăratului moabiţilor nu i-a rămas nici o rază de speranţă. {PP 451.2}
Dezamăgit în aşteptările lui de a obţine onoare şi avere, certat cu împăratul Moabului şi ştiind că-şi atrăsese neplăcerea lui Dumnezeu, Balaam se întoarse din călătoria la care pornise după găsirea sa cu cale. Când ajunse în ţara lui, puterea stăpânitoare a Duhului lui Dumnezeu îl părăsi şi lăcomia care fusese înăbuşită până aici a ajuns din nou stăpână pe el. Era gata să se folosească de orice mijloc, pentru ca să apuce plata făgăduită de Balac. Balaam ştia că fericirea israeliţilor depindea de ascultarea lor de Dumnezeu şi că nu era altă cale pe care să fie atrasă nimicirea lor, decât de a-i ispiti la păcat. Se hotărî deci să câştige bunăvoinţa lui Balac, învăţându-i pe moabiţi ce să facă pentru ca să atragă blestemul asupra lui Israel. {PP 451.3}
S-a întors îndată în ţara Moabului şi i-a înfăţişat împăratului planurile sale. Chiar şi moabiţii erau convinşi că, atâta vreme cât Israel Îi rămânea credincios lui Dumnezeu, El era scutul lor. Planul lui Balaam era deci să-i facă să se despartă de Dumnezeu, fiind atraşi la idolatrie. Dacă puteau fi făcuţi să ia parte la desfrânatele slujbe în cinstea lui Baal şi a Astarteii, atotputernicul lor Apărător avea să le devină vrăjmaş şi ei să ajungă în curând prada popoarelor furioase şi războinice din jur. Planul acesta a fost acceptat imediat de împărat, iar Balaam a rămas şi el acolo pentru ca să ajute la punerea lui în aplicare. {PP 451.4}
Balaam a văzut izbânda planului lui diavolesc. El a văzut cum a venit blestemul lui Dumnezeu asupra poporului Său şi cum mii dintre ei au fost loviţi de judecăţile Lui; dar dreptatea divină, care a pedepsit păcatul israeliţilor, nu l-a lăsat nici pe amăgitor să scape. În războiul pe care izraeliţii l-au dus împotriva madianiţilor, a fost ucis şi Balaam. El avusese o presimţire că sfârşitul lui este aproape, atunci când a strigat: „O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi şi sfârşitul meu să fie ca al lor”. Dar nu a ales să trăiască viaţa celor neprihăniţi şi a avut parte de soarta vrăjmaşilor lui Dumnezeu. {PP 451.5}
Soarta lui Balaam a fost la fel ca cea a lui Iuda, iar caracterele lor se aseamănă în chip izbitor. Amândoi au încercat să unească slujirea lui Dumnezeu cu slujirea lui Mamona şi amândoi au dat greş. Balaam L-a recunoscut pe adevăratul Dumnezeu şi a pretins că-I slujeşte; Iuda credea în Isus ca Mesia şi s-a unit cu urmaşii Lui. Dar Balaam a căutat să folosească slujirea lui Dumnezeu ca pe un mijloc de a câştiga avere şi onoare lumească şi, pentru că nu a putut pune mâna pe ele, s-a poticnit, a căzut şi a fost nimicit. Iuda aştepta ca prin legătura cu Hristos să-şi asigure bogăţie şi onoare în împărăţia pământească pe care, după cum credea el, Mesia urma s-o întemeieze. Nimicirea nădejdilor sale l-a dus la cădere şi la pieire. Atât Balaam, cât şi Iuda primiseră mare lumină şi se bucuraseră de privilegii deosebite; dar un singur păcat nutrit în inimă a otrăvit întreaga fiinţă şi le-a adus nimicirea. {PP 452.1}
E primejdios să lăsăm o pornire rea să se cuibărească în inima noastră. Un singur păcat pe care-l nutrim, încetul cu încetul va înjosi caracterul, aducând cele mai nobile puteri ale lui în supunere faţă de dorinţa cea rea. Cel care îndepărtează din conştiinţa sa chiar numai o singură strajă, care îngăduie o singură deprindere păcătoasă şi o singură abatere de la înaltele cerinţe ale datoriei, dărâmă zidurile de apărare ale sufletului şi deschide o cale pentru ca Satana să intre şi să îl ducă în rătăcire. Singura cale sigură este aceea ca împreună cu David să înălţăm zilnic rugăciunea aceasta, dintr-o inimă sinceră: „Paşii mei stau neclintiţi pe cărările Tale, şi nu mi se clatină picioarele.” (Psalmii 17,5). {PP 452.2}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s