Capitolul 43 — Moartea lui Moise

Capitol bazat pe textele din Deuteronom 31 până la 34.
În toată purtarea lui Dumnezeu faţă de poporul Său, iubirea şi îndurarea Lui în toate împrejurările s-au împletit cu dovezile cele mai convingătoare ale dreptăţii Lui hotărâte şi nepărtinitoare. Lucrul acesta este demonstrat în istoria poporului iudeu. Dumnezeu i-a dăruit lui Israel mari binecuvântări. Este descrisă în chip mişcător iubirea Lui duioasă faţă de ei. „Ca vulturul care îşi scutură cuibul, zboară deasupra puilor şi întinde aripile, îi ia şi-i poartă pe penele lui” (Deuteronom 32,11.12). şi totuşi, cât de grabnic şi aspru au fost loviţi din cauza abaterilor lor! {PP 469.1}
Iubirea fără de margini a lui Dumnezeu s-a dovedit prin faptul că L-a dăruit pe unicul Său Fiu pentru mântuirea omenirii pierdute. Domnul Hristos a venit pe pământ pentru a descoperi înaintea oamenilor caracterul Tatălui Său şi viaţa Sa a fost plină de iubire şi de îndurare dumnezeiască. şi, cu toate acestea, Însuşi Domnul Hristos zice: „Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 5,18). Acelaşi glas, care-l cheamă pe păcătos cu o stăruinţă plină de iubire şi răbdare să vină la El pentru a căpăta iertare şi pace, va rosti faţă de cei care leapădă Legea Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor” (Matei 25,41). Pretutindeni în Sfânta Scriptură Dumnezeu este înfăţişat atât ca un Tată duios, cât şi ca un Judecător drept. Chiar dacă are plăcere să fie îndurător şi „iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul”, totuşi „nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat” (Exod 34, 7). {PP 469.2}
Marele Cârmuitor al neamurilor spusese că nu Moise urma să îl ducă pe Israel în ţara aceea bună, iar stăruinţele călduroase ale robului lui Dumnezeu nu fuseseră în stare să-I schimbe hotărârea. Moise ştia că trebuie să moară. Cu toate acestea, nu se dovedise nici o clipă nepăsător în purtarea lui de grijă faţă de Israel. Cu credincioşie, el căutase să pregătească poporul pentru intrarea în ţara făgăduită. La porunca lui Dumnezeu, Moise şi Iosua au mers la cortul întâlnirii, în timp ce stâlpul de nor a venit şi s-a oprit deasupra intrării. În locul acesta, cu solemnitate, poporul a fost dat în grija lui Iosua. Lucrarea lui Moise, de conducător al lui Israel, se sfârşise. Dar şi acum el a uitat de sine, gândindu-se la binele poporului. În faţa mulţimii adunate, Moise a rostit către urmaşul său, după porunca lui Dumnezeu, următoarele cuvinte pline de bucurie sfântă: „Întăreşte-te şi îmbărbătează-te, căci tu vei duce pe copiii lui Israel în ţara pe care am jurat că le-o voi da; şi Eu Însumi voi fi cu tine” (Deuteronom 31,23). Apoi s-a îndreptat către bătrânii şi slujbaşii poporului, dându-le solemna însărcinare de a asculta cu credincioşie de învăţăturile ce le-au fost date de Dumnezeu. {PP 469.3}
Când au privit la bărbatul acesta înaintat mult în vârstă, care în foarte scurtă vreme urma să fie luat de la ei, izraeliţii şi-au amintit cu toţii, cu o nouă şi mai adâncă preţuire a iubirii lui părinteşti, de sfaturile lui înţelepte, de munca lui ce nu cunoştea oboseala. De atâtea ori, când păcatele lor atrăgeau cuvenita răsplătire de la Dumnezeu, rugăciunile lui Moise pentru ca ei să fie cruţaţi biruiseră! Durerea lor a crescut din cauza remuşcărilor. Cu amară căinţă şi-au amintit că stricăciunea lor îl dusese pe Moise la păcat şi din această cauză el trebuia să moară. Faptul că acum conducătorul lor iubit avea să fie luat de la ei avea să fie o mustrare mai mare decât ar fi primit dacă viaţa şi lucrarea lui ar fi continuat. Dumnezeu voia ca ei să simtă că n-ar trebui să-i facă şi viitorului lor conducător viaţa atât de obositoare, cum i-o făcuseră lui Moise. Dumnezeu îi vorbeşte poporului Său prin binecuvântările pe care i le oferă; iar atunci când acestea nu sunt preţuite, îi vorbeşte prin reţinerea lor, pentru a-l face să-şi dea seama de păcatele sale şi să se întoarcă la El din toată inima. {PP 470.1}
În aceeaşi zi, i s-a dat lui Moise porunca: „Suie-te pe … muntele Nebo … şi priveşte ţara Canaanului pe care o dau în stăpânirea copiilor lui Israel. Tu vei muri pe muntele pe care te vei sui şi vei fi adăugat la poporul tău” (Deuteronom 32, 49.50). De multe ori plecase Moise din tabără, supus chemării divine de a sta în legătură cu Domnul; de astă dată însă, trebuia să facă un drum nou şi tainic. Trebuia să meargă pentru a-şi preda viaţa în mâinile Creatorului său. Moise ştia că trebuie să moară singur; nici unui prieten pământesc nu-i era îngăduit să-i slujească în ceasurile de pe urmă. Scenele viitoare erau învăluite în mare taină şi solemnitate şi inima lui se zbătea, dându-se înapoi din faţa lor. Cea mai grea încercare pentru el era despărţirea de poporul grijii şi iubirii sale — poporul cu care îşi unise viaţa şi interesele atâta timp. Dar învăţase să se încreadă în Dumnezeu şi, cu credinţă necondiţionată, s-a predat împreună cu poporul, iubirii şi îndurării Sale. Pentru ultima dată Moise a stat în adunarea poporului. {PP 470.2}
Din nou, Duhul lui Dumnezeu Se odihni asupra lui şi, în cea mai aleasă şi mai mişcătoare vorbire, rosti o binecuvântare pentru fiecare seminţie şi încheie cu cuvintele: {PP 471.1}
„Nimeni nu este ca Dumnezeul lui Israel,
El trece pe ceruri ca să-ţi vină în ajutor,
Trece cu măreţie pe nori.
Dumnezeul cel veşnic este un loc de adăpost,
şi sub braţele Lui cele veşnice este un loc de scăpare.
El a izgonit pe vrăjmaş dinaintea ta,
şi a zis: «Nimiceşte-l».
Israel este fără frică în locuinţa lui,
Izvorul lui Iacov este deoparte
Într-o ţară plină de grâu şi de must,
şi cerul lui picură rouă.”
„Ferice de tine, Israele!
Cine este ca tine, un popor mântuit de Domnul,
Scutul care-ţi dă ajutor?” {PP 471.2}
(Deuteronom 33, 26-29).
Moise se întoarse de la adunare şi, tăcut şi singur, urcă pe drumul către înălţimea muntelui. Urcă pe „muntele Nebo, pe vârful muntelui Pisga” (Deuteronom 34, 1). Pe fiecare pisc s-a oprit, privind la scenele ce se desfăşurau înaintea lui. Departe, către apus, se întindeau apele albastre ale Mării celei Mari; către miazănoapte se înălţau spre cer munţii Hermonului; către răsărit se întindea podişul Moab, iar dincolo de el Basanul, locul biruinţelor lui Israel; către miazăzi, până departe, era pustia în care pribegiseră atâta timp. {PP 471.3}
În singurătatea aceasta, Moise privi înapoi la viaţa lui care fusese plină de oboseli şi sacrificii de când renunţase la onorurile regeşti ale curţii şi la posibilitatea urcării pe tronul Egiptului, pentru a-şi uni soarta cu cea a poporului ales al lui Dumnezeu. Îşi aduse aminte de anii cei lungi petrecuţi în pustie, ca păstor al turmelor lui Ietro, de arătarea Îngerului în rugul ce ardea şi de chemarea ce-i fusese făcută de a-l elibera pe Israel. Mai privi la minunile cele puternice săvârşite de puterea lui Dumnezeu în favoarea poporului Său ales şi la mila plină de îndurare arătată în decursul anilor lungi de rătăcire şi răscoală. În pofida celor făcute de Dumnezeu pentru ei, în pofida rugăciunilor şi ostenelilor lui, numai doi dintre adulţii marii mulţimi ce părăsise Egiptul au fost găsiţi destul de credincioşi ca să li se îngăduie să intre în ţara făgăduinţei. Când Moise privi la rezultatele ostenelilor lui, i se păru că viaţa lui de osteneli şi sacrificii fusese aproape zadarnică. {PP 471.4}
Totuşi, nu-i părea rău că purtase poverile acestea. ştia că misiunea şi lucrarea îi fuseseră rânduite chiar de Dumnezeu. La începutul chemării lui de a deveni conducătorul lui Israel, pentru a-l scoate din robie, dorise să fugă de purtarea răspunderii; dar, după ce a luat asupra sa lucrarea, n-a mai lepădat povara. Chiar şi atunci când Dumnezeu i-a oferit posibilitatea de a scăpa de grijă, nimicindu-l pe Israelul răsculat, n-a putut să se învoiască la aceasta. Cu toate că încercările lui fuseseră grele, se bucurase totuşi de dovezi deosebite ale harului lui Dumnezeu; în timpul rămânerii în pustie câştigase o experienţă bogată, deoarece văzuse descoperirea puterii şi măreţiei lui Dumnezeu şi stătuse în comuniune cu iubirea Lui; şi-a dat seama că alegerea sa fusese înţeleaptă, preferând să sufere ocara împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă parte de plăcerile trecătoare ale păcatului. Cugetând la trecutul lui, la viaţa de conducător al poporului lui Dumnezeu, şi-a dat seama că o greşeală întinase totuşi această viaţă. Dacă această abatere ar fi putut fi iertată, atunci nu s-ar mai fi temut de moarte. I-a fost dată asigurarea că pocăinţa şi credinţa în Jertfa făgăduită erau tot ce cerea Dumnezeu, iar Moise şi-a recunoscut din nou păcatul şi a cerut stăruitor iertare în Numele Domnului Isus. {PP 472.1}
În acest timp, înaintea lui se desfăşura panorama ţării făgăduite. Toate hotarele ţării i-au fost arătate, nu înceţoşat şi greu de desluşit din depărtare, ci privirea lui a fost încântată de claritatea şi frumuseţea priveliştii. ţara i-a fost arătată cu această ocazie nu cum era ea atunci, ci aşa cum urma să ajungă prin binecuvântarea lui Dumnezeu, sub stăpânirea lui Israel. I se părea că vede un al doilea Eden. Erau acolo munţi îmbrăcaţi cu cedri din Liban, dealuri acoperite cu livezi de măslini şi îmbălsămate de parfumul viţei de vie, câmpii verzi întinse, strălucind de flori şi belşug; erau aici palmieri tropicali, lanuri unduioase de grâu şi orz, văi însorite, în care cântecul păsărelelor se îngâna cu murmurul pâraielor, oraşe măreţe şi grădini bogate, lacuri pline de bogăţii ca marea, cirezi ce păşteau pe colinele dealurilor, iar prin crăpăturile stâncilor, comorile albinelor sălbatice. Era cu adevărat un pământ aşa cum îl descrisese Moise lui Israel sub puterea Duhului lui Dumnezeu: binecuvântat cu „cel mai bun dar al cerului, roua, cele mai bune ape care sunt jos, cele mai bune roade ale soarelui, … cele mai bune roade de pe dealurile veşnice, cele mai bune roade ale pământului şi tot ce cuprinde el” (Deuteronom 33, 13-16). {PP 472.2}
Moise a văzut cum Israel s-a aşezat în Canaan, cum fiecare seminţie a ajuns să locuiască în teritoriul ei. Privind mai departe la cele ce se vor petrece cu ei după aşezarea în ţara făgăduinţei, i-a fost înfăţişată lunga şi trista istorie a apostaziei şi a pedepsei lor. A văzut cum sunt împrăştiaţi printre neamuri din cauza păcatelor lor, cum s-a depărtat de la ei slava lui Israel, a văzut oraşul lor cel frumos prefăcut în ruină, iar pe locuitorii lui duşi în robie, în ţări străine. I-a văzut cum au fost aduşi din nou în ţara părinţilor lor şi cum, în cele din urmă, au ajuns sub stăpânirea Romei. {PP 475.1}
I-a fost îngăduit să privească în veacurile viitoare şi să vadă întâia venire a Mântuitorului. L-a văzut pe Domnul ca prunc în Betleem, a auzit glasul corurilor îngereşti izbucnind în imn vesel de laudă, vestind slavă lui Dumnezeu şi pace pe pământ. A văzut steaua de pe cer care îi îndruma pe magii din răsărit către Isus şi o lumină vie a strălucit pe faţa lui când s-a gândit la cuvintele profeţiei: „O stea răsare din Iacov, şi un toiag de cârmuire se ridică din Israel” (Numeri 24, 17). A văzut viaţa umilă a Domnului Hristos în Nazaret, lucrarea Lui plină de iubire şi milă, cum şi vindecările Lui şi felul cum a fost lepădat de naţiunea semeaţă şi necredincioasă. Uimit, a ascultat la felul lăudăros în care oamenii preamăreau Legea lui Dumnezeu, în timp ce Îl dispreţuiau şi Îl lepădau pe Acela prin care s-a dat Legea. L-a văzut pe Domnul Isus pe Muntele Măslinilor cum, plângând, Îşi lua rămas bun de la cetatea Lui iubită. Când a văzut cea din urmă lepădare a acestui popor atât de mult binecuvântat de Dumnezeu, a acestui popor pentru care el lucrase, se rugase şi se jertfise, pentru care foarte bucuros ar fi fost gata să lase chiar să-i fie şters numele din cartea vieţii, când a auzit cuvintele acelea grozave: „Iată că vi se lasă casa pustie” (Matei 23, 38), inima lui Moise a sângerat de durere şi lacrimi grele au izvorât din ochii lui, lacrimi de milă pentru durerea Fiului lui Dumnezeu. {PP 475.2}
L-a privit pe Mântuitorul până în Ghetsemani şi a văzut chinul Lui sufletesc din grădină, vânzarea, batjocura şi chinul, apoi răstignirea pe cruce. Moise a văzut că aşa cum el înălţase şarpele în pustie, tot astfel trebuia să fie înălţat şi Fiul lui Dumnezeu, pentru ca toţi aceia care cred în El „să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3, 15). Inima lui Moise a fost cuprinsă de durere, de indignare şi de spaimă când a văzut batjocura şi ura satanică pe care o manifesta naţiunea iudaică faţă de Mântuitorul, faţă de Îngerul cel puternic care mersese înaintea strămoşilor lor. El a auzit strigătul de moarte al Domnului Hristos: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34). L-a văzut cum zăcea în mormântul cel nou al lui Iosif. Întunericul deznădejdii fără de sfârşit părea că înconjoară lumea. Dar, privind din nou, L-a văzut ieşind biruitor şi înălţându-Se la cer însoţit de îngerii adoratori, luând cu Sine o mulţime de captivi. El a văzut cum se deschid porţile strălucitoare pentru a-L primi şi cum oastea cerului Îşi salută cu cântări de biruinţă Conducătorul. Tot atunci i s-a descoperit că el însuşi trebuia să fie unul dintre cei care Îl însoţeau pe Mântuitorul şi-I deschideau porţile veşnice. În timp ce privea la această scenă, faţa lui se lumină de o lumină sfântă. Cât de mici i se păreau încercările şi jertfele vieţii sale în comparaţie cu cele ale Fiului lui Dumnezeu! Ce neînsemnate faţă de „greutatea veşnică de slavă”! (2 Corinteni 4, 17). Moise s-a bucurat că, deşi în mică măsură, a putut şi el să ia parte la suferinţele Domnului Hristos. {PP 475.3}
Moise i-a văzut pe ucenicii Domnului Hristos mergând pentru a duce lumii Evanghelia. A văzut cum poporul Israel, „după carne”, nu era în stare să răspundă la înalta chemare pe care Dumnezeu i-o adresase; în necredinţa lor, izraeliţii au dat greş în a deveni lumina lumii. Chiar dacă au lepădat bunătatea lui Dumnezeu şi nu mai meritau binecuvântările Lui ca popor ales, Dumnezeu tot nu lepădase sămânţa lui Avraam; planurile măreţe pe care El dorise să le îndeplinească prin Israel trebuia să fie realizate. Toţi aceia care ajung prin Domnul Hristos copii ai credinţei sunt socotiţi sămânţa lui Avraam; ei trebuie să ajungă moştenitori ai făgăduinţelor legământului; ca şi Avraam, ei sunt chemaţi să păzească şi să facă cunoscut omenirii Legea lui Dumnezeu şi Evanghelia Fiului Său. Moise a văzut cum, prin ucenicii Domnului Isus, lumina Evangheliei lumina poporul „care zăcea în întuneric” (Matei 4, 16) şi mii de oameni din ţările păgâne alergau la lumina ei crescândă. {PP 476.1}
Văzând acestea, el s-a bucurat de creşterea şi prosperitatea lui Israel. O altă scenă se desfăşură apoi înaintea lui. I se arătase mai înainte cum Satana i-a ispitit pe iudei să-L lepede pe Domnul Hristos, în timp ce mărturiseau că onorează Legea Tatălui Său. De astă dată a văzut lumea creştină într-o altă rătăcire asemănătoare, deoarece oamenii ziceau că Îl primesc pe Domnul Hristos, dar lepădau Legea lui Dumnezeu. Auzise strigătele delirante ale preoţilor şi bătrânilor: „La moarte cu Omul acesta! Răstigneşte-L!” Răstigneşte-L! Iar acum a auzit de la aceia care se prezentau drept învăţători ai creştinilor, strigătul: „La moarte cu Legea!” A văzut cum Sabatul era nesocotit şi în locul lui a fost instituită o întocmire falsă. Din nou Moise a fost cuprins de uimire şi groază. Cum puteau aceia care pretindeau a crede în Hristos să lepede Legea pe care o proclamase cu însăşi vocea Sa de pe înălţimea muntelui sfânt? Cum se putea oare ca cineva care se teme de Dumnezeu să dea la o parte Legea, care este temelia domniei Lui în cer şi pe pământ? Cu bucurie, Moise observă că Legea tot mai era onorată şi înălţată de un număr mic de credincioşi. El a văzut marea şi finala străduinţă a puterilor pământeşti de a-i nimici pe aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu. A privit peste timpuri la vremea aceea când Dumnezeu Se va ridica pentru a-i mustra pe locuitorii pământului pentru răutatea lor şi pentru a-i acoperi şi adăposti în ziua mâniei Sale pe aceia care se tem de Numele Lui. A auzit legământul de pace al lui Dumnezeu cu cei care au ţinut Legea Sa, când va face să răsune glasul Său din locaşul cel sfânt, iar cerurile şi pământul vor tremura. El a văzut a doua venire a Domnului Hristos în mărire, învierea drepţilor pentru viaţă veşnică şi preschimbarea sfinţilor vii, fără a gusta moartea, şi înălţarea lor în cântece de bucurie către Cetatea lui Dumnezeu. {PP 476.2}
Încă o scenă s-a înfăţişat privirii lui — aceea a pământului eliberat de blestem, mai plăcut decât minunata ţară făgăduită care i se arătase cu puţin timp înainte. Acolo nu mai este păcat şi moartea nu mai poate străbate. Acolo îşi găsesc cei mântuiţi patria lor cea veşnică. Cu o bucurie ce nu poate fi redată în cuvinte, Moise priveşte la scena aceea — realizarea unei eliberări mai minunate decât şi-ar fi putut imagina, având cele mai îndrăzneţe nădejdi. După ce şi-a sfârşit peregrinajul pământesc, Israelul lui Dumnezeu şi-a aşezat sălaşul în patria făgăduită. {PP 477.1}
Apoi aceste scene au fost ascunse privirilor sale, iar ochii lui au putut vedea din nou ţinutul Canaanului, care se întindea până departe. Apoi, ca un călător obosit, se culcă pentru a se odihni. „Moise, robul Domnului, a murit acolo, în ţara Moabului, după porunca Domnului. şi Domnul l-a îngropat în vale, în ţara Moabului, faţă în faţă cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi” (Deuteronom 34, 5.6). Mulţi dintre cei care în timpul vieţii lui Moise nu au vrut să-i urmeze sfaturile ar fi fost în primejdie să se dedea la idolatrie faţă de trupul mort, dacă ar fi cunoscut mormântul lui. Din această cauză a fost ascuns de privirile oamenilor. Dar îngeri ai lui Dumnezeu au înmormântat trupul mort al servului Său credincios şi au făcut de strajă la mormântul singuratic. {PP 477.2}
„În Israel nu s-a mai ridicat prooroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă. Nici unul nu poate fi pus alături de el în ce priveşte toate semnele şi minunile pe care l-a trimis Dumnezeu să le facă în ţara Egiptului, împotriva lui Faraon, împotriva supuşilor lui şi împotriva întregii ţări, şi în ce priveşte toate semnele înfricoşătoare pe care le-a făcut Moise cu mână tare înaintea întregului Israel” (Deuteronom 34, 10-12). {PP 478.1}
Dacă viaţa lui nu ar fi fost pătată de acel unic păcat, săvârşit atunci când a întârziat să-i dea cinste lui Dumnezeu pentru apa scoasă din stâncă la Cades, Moise ar fi putut intra în ţara făgăduită şi ar fi fost proslăvit fără să vadă moartea. Dar nu trebuia să rămână multă vreme în mormânt. Domnul Isus Însuşi împreună cu îngerii care l-au îngropat s-au coborât din cer ca să-l cheme afară pe sfântul care dormea. Satana tresăltase de bucurie când izbutise să-l determine pe Moise să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu şi să-l aducă sub puterea morţii. Marele vrăjmaş susţinea că sentinţa divină — „ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Geneza 3, 19) — îi dădea stăpânire asupra morţilor. Puterea mormântului nu fusese niciodată înfrântă până atunci şi, de aceea, el îi pretindea pe toţi cei care se odihneau în mormânt, ca fiind robii săi, ce nu puteau fi eliberaţi din închisoarea întunecată. {PP 478.2}
Pentru prima dată Domnul Hristos era pe punctul de a-i da viaţă unui mort. Când Prinţul Vieţii şi fiinţele luminoase s-au apropiat de mormânt, pe Satana l-a apucat spaima că-şi pierde stăpânirea. Cu îngerii săi cei răi, el a stat acolo, hotărât să lupte pentru a nu se putea pătrunde într-un ţinut pe care-l considera ca fiind ai lui. El se lăuda că servul lui Dumnezeu a ajuns robul lui. Satana susţinea că nici măcar Moise nu fusese în stare să ţină Legea lui Dumnezeu; că îşi atribuise cinstea cuvenită Domnului şi că se făcuse astfel vinovat de acelaşi păcat care dusese la izgonirea sa din cer şi deci, prin acea abatere ajunsese sub stăpânirea lui. Marele amăgitor a repetat vechile învinuiri pe care le adusese împotriva cârmuirii lui Dumnezeu şi a ridicat noi proteste împotriva purtării drepte a lui Dumnezeu faţă de el. {PP 478.3}
Domnul Hristos nu S-a înjosit începând o ceartă cu Satana. Ar fi putut să arate ce îngrozitoare lucrare săvârşise prin amăgirile lui în cer, ducând la pierderea unui număr atât de mare de locuitori ai lui. I-ar fi putut aminti minciunile din Eden, care l-au condus pe Adam la păcat şi au atras moartea asupra neamului omenesc. I-ar fi putut atrage atenţia lui Satana asupra faptului că propria lui lucrare de a-l provoca pe Israel să se răscoale şi să murmure a istovit îndelunga răbdare a conducătorului şi că tot el l-a atacat într-o clipă de neatenţie, împingându-l la păcatul care l-a adus sub stăpânirea morţii. Dar Domnul Hristos şi-a pus nădejdea în Tatăl Său, zicând: „Domnul să te mustre” (Iuda 9). Mântuitorul nu S-a lăsat prins în ceartă cu adversarul Său, ci acolo şi imediat şi-a început lucrarea pentru a sfărâma puterea vrăjmaşului decăzut şi a-l învia pe cel mort. Iată o dovadă a supremaţiei Fiului lui Dumnezeu, căreia Satana nu i se putea împotrivi. Învierea a fost asigurată pentru veşnicie. Satana a fost deposedat de prada lui, drepţii cei morţi aveau să trăiască iarăşi. {PP 478.4}
Din cauza păcatului, Moise ajunsese sub puterea lui Satana. După propriile merite, el era pe bună dreptate rob al morţii; dar a fost trezit la o viaţă nemuritoare, întrucât avea acest drept în Numele Mântuitorului. Moise a ieşit proslăvit din mormânt şi s-a înălţat cu Eliberatorul lui în cetatea lui Dumnezeu. {PP 479.1}
Înainte de a se fi arătat în jertfa Domnului Hristos, dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu nu s-au desfăşurat niciodată mai pe larg, ca în purtarea Lui cu Moise. Dumnezeu l-a exclus pe Moise din Canaan pentru a da o învăţătură care nu trebuie uitată niciodată: că El cere ascultare strictă şi că oamenii nu trebuie să-şi însuşească o cinste care I se cuvine Creatorului lor. El n-a putut să dea ascultare rugăciunii lui Moise de a avea parte de moştenirea lui Israel, dar nu l-a uitat şi nu l-a părăsit pe slujitorul Său. Dumnezeul cerului a înţeles durerea încercată de Moise; El notase fiecare faptă de slujire credincioasă în decursul anilor lungi de luptă şi încercare. Pe înălţimile muntelui Pisga, Dumnezeu l-a chemat pe Moise la o moştenire infinit mai măreaţă decât aceea a Canaanului pământesc. {PP 479.2}
Pe muntele schimbării la faţă, Moise s-a arătat împreună cu Ilie care fusese proslăvit. Ei au fost trimişi ca purtători de lumină şi slavă de la Tatăl către Fiul Său. şi aşa a fost împlinită în cele din urmă rugăciunea pe care Moise o făcuse cu atâtea sute de ani mai înainte. El stătea pe „muntele cel bun”, în mijlocul moştenirii poporului său, şi dădea mărturie despre Acela care este esenţa tuturor făgăduinţelor lui Israel. Aceasta este ultima scenă descoperită privirilor oamenilor, din viaţa acestui bărbat atât de onorat de cer. {PP 479.3}
Moise a fost un preînchipuitor al Domnului Hristos. El însuşi declarase lui Israel: „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine: să ascultaţi de el!” (Deuteronom 18, 15). Dumnezeu a considerat că e bine să-i facă lui Moise educaţia în şcoala suferinţei şi umilinţei, înainte de a fi pregătit să conducă oastea lui Israel către Canaanul pământesc. Israelul lui Dumnezeu care călătoreşte către Canaanul ceresc are un Conducător care nu avea nevoie de nici o pregătire pe pământ care să-L facă destoinic pentru misiunea Lui de Conducător divin. şi, cu toate acestea, El a fost făcut desăvârşit prin suferinţă; căci prin faptul că a suferit şi a fost ispitit, poate să ajute acelora care sunt ispitiţi (Evrei 2, 10.18). Mântuitorul nostru nu a manifestat nici o slăbiciune sau nedesăvârşire; cu toate acestea, a murit pentru a câştiga pentru noi o intrare în locul făgăduit. {PP 480.1}
„Moise a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu, ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile care aveau să fie vestite mai târziu. Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. şi casa lui Dumnezeu suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm” (Evrei 3, 5.6). {PP 480.2}
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s