Capitolul 3 — Mândria prosperităţii

Atâta vreme cât Solomon a înălţat Legea cerului, Dumnezeu a fost cu el şi i-a fost dată înţelepciune, ca să-l conducă pe Israel cu nepărtinire şi milă. La început, când a primit bogăţie şi onoare lumească, rămăsese umilit şi mare a fost întinderea influenţei lui. „Solomon stăpânea toate împărăţiile de la Râu (Eufrat) până la ţara filistenilor şi până la hotarul Egiptului … şi avea pace pretutindeni, de jur împrejur. Iuda şi Israel … a locuit în linişte fiecare sub via lui şi sub smochinul lui … în tot timpul lui Solomon” (1 Împăraţi 4, 21.24.25). Dar, după o dimineaţă cu mari făgăduinţe, viaţa lui a fost întunecată de apostazie. Istoria raportează faptul întristător, că acela care fusese numit Iedidia, „Iubitul Domnului” (2 Samuel 12, 25), acela care fusese onorat de Dumnezeu cu dovezi atât de remarcabile ale favorii divine, încât înţelepciunea şi dreptatea lui îi dăduseră un renume universal, acela care îi condusese pe alţii să atribuie cinstea Dumnezeului lui Israel, acela s-a întors de la închinarea lui Iehova pentru a se pleca înaintea idolilor păgânilor. {PR 51.1}
Cu sute de ani mai înainte ca Solomon să vină la tron, Domnul, prevăzând primejdiile care urmau să vină peste aceia care aveau să fie conducători ai lui Israel, a dat lui Moise îndrumări pentru călăuzirea lor. Au fost date îndrumări pentru acela care avea să stea pe tronul lui Israel să scrie o copie după legile lui Iehova „într-o carte în afară de aceea care stă înaintea preoţilor şi leviţilor. Va trebui să se teamă de Domnul, Dumnezeul lor, să păzească şi să împlinească toate cuvintele din legea aceasta şi toate poruncile acestea, pentru ca inima lui să nu se înalţe mai presus de fraţii săi, şi să nu se abată de la poruncile acestea nici la dreapta, nici la stânga, şi să aibă astfel multe zile în împărăţia lor, el şi copiii lui, în mijlocul lui Israel ”(Deuteronom 17, 18-20). {PR 52.1}
În legătură cu această îndrumare, Domnul avertizase în mod deosebit ca acela care avea să fie uns ca împărat „să nu aibă un mare număr de neveste, ca să nu i se abată inima; şi să nu strângă mari grămezi de argint şi de aur” (Deuteronom 17, 17). {PR 52.2}
Lui Solomon îi erau cunoscute aceste avertizări şi pentru o vreme a luat seama la ele. Cea mai mare dorinţă a lui era să trăiască şi să conducă în armonie cu rânduielile date la Sinai. Modul lui de a conduce treburile împărăţiei era într-un contrast izbitor cu obiceiurile popoarelor din vremea lui — popoare care nu se temeau de Dumnezeu şi ai căror conducători călcau în picioare Legea Sa cea sfântă. {PR 52.3}
Căutând să întărească legăturile cu împărăţia cea puternică din partea de miazăzi a lui Israel, Solomon s-a aventurat pe un teren interzis. Satana ştia urmările care aveau să însoţească ascultarea şi în timpul primilor ani ai domniei lui Solomon — ani glorioşi datorită înţelepciunii, mărinimiei şi dreptăţii împăratului — a căutat să aducă influenţe care aveau să submineze pe nesimţite credincioşia lui Solomon faţă de principii şi să-l ducă la despărţirea de Dumnezeu. Din raportul scris, aflăm că vrăjmaşul a reuşit în această străduinţă: „Solomon s-a încuscrit cu Faraon, împăratul Egiptului. A luat de nevastă pe fata lui Faraon, şi a dus-o în cetatea lui David” (1 Împăraţi 3, 1 ). {PR 53.1}
Din punct de vedere omenesc, această căsătorie, deşi contrară învăţăturilor Legii lui Dumnezeu, părea să se dovedească o binecuvântare; căci soţia păgână a lui Solomon s-a convertit, şi s-a unit cu el în închinare în faţa adevăratului Dumnezeu. Afară de acesta, Faraon a făcut un serviciu important lui Israel, cucerind Ghezerul, învingându-i pe canaaniţii care locuiau în cetate şi oferind-o „ca dar fiicei lui, soţia lui Solomon” (1 Împăraţi 9, 16). Solomon a reclădit cetatea aceasta şi aparent acest lucru a întărit mult împărăţia sa de-a lungul coastei mediteraneene. Dar, intrând în alianţă cu o naţiune păgână şi sigilând pactul prin căsătoria cu o prinţesă idolatră, Solomon a dispreţuit în mod nesăbuit măsura înţeleaptă pe care Dumnezeu o luase pentru păstrarea curăţiei poporului Său. Nădejdea că soţia lui egipteancă putea fi convertită era doar o slabă scuză pentru păcat. {PR 53.2}
Pentru o vreme, Dumnezeu, în mila Sa plină de iubire, a trecut peste această greşeală gravă; iar împăratul, printr-o purtare înţeleaptă, ar fi putut stăvili într-o mare măsură puterile răului, pe care imprudenţa lui le pusese în mişcare. Dar Solomon începuse să piardă din vedere Izvorul puterii şi slavei lui. Pe măsură ce înclinaţiile câştigau întâietate asupra raţiunii, încrederea în sine a crescut şi el a căutat să îndeplinească planul lui Dumnezeu, după găsirea sa cu cale. El a socotit că alianţele comerciale şi politice cu popoarele din jur vor conduce la cunoaşterea Dumnezeului adevărat şi a intrat în alianţă nesfinţită cu un popor după altul. Deseori, aceste alianţe erau pecetluite prin căsătorii cu prinţese păgâne. Poruncile lui Iehova au fost lăsate la o parte şi înlocuite cu obiceiurile popoarelor înconjurătoare. {PR 53.3}
Solomon se amăgea că înţelepciunea şi puterea exemplului său le vor conduce pe aceste soţii de la idolatrie către închinarea la Dumnezeul cel adevărat şi că înţelegerile făcute în felul acesta vor atrage popoarele şi le vor aduce într-o strânsă legătură cu Israel. Zadarnică nădejde! Greşeala lui Solomon, care s-a considerat destul de puternic pentru a rezista influenţei partenerilor păgâni, a fost fatală. şi la fel de fatală a fost amăgirea care l-a făcut să spere că, în ciuda faptului că el desconsiderase Legea lui Dumnezeu, ceilalţi ar fi putut fi determinaţi să respecte şi să asculte de preceptele ei sfinte. {PR 54.1}
Alianţele împăratului şi relaţiile comerciale cu popoarele păgâne i-au adus renumele, cinstea şi bogăţiile acestei lumi. El a putut să aducă aur din Ofir şi argint din Tarsis în cantităţi mari: „Împăratul a făcut argintul şi aurul din Tarsis tot atât de obişnuite la Ierusalim ca pietrele, şi cedrii tot atât de obişnuiţi ca sicomorii care cresc în câmpie” (1 Cronici 1, 15). Bogăţia împreună cu toate ispitele legate de ea au cuprins în zilele lui Solomon un număr mare de oameni; dar aurul cel curat al caracterului a fost întunecat şi devalorizat. {PR 54.2}
Apostazia lui Solomon a fost atât de treptată încât înainte de a-şi da seama, el se îndepărtase mult de Dumnezeu. Aproape pe neobservate, a început să se încreadă din ce în ce mai puţin în binecuvântarea şi în călăuzirea divină şi să-şi pună încrederea în propria sa putere. Puţin câte puţin, s-a întors din acea neclintită ascultare de Dumnezeu, care putea să facă din Israel un popor deosebit şi s-a apropiat din ce în ce mai mult de obiceiurile popoarelor înconjurătoare. Căzând în ispite legate de succesele şi de poziţia lui înălţată, a uitat Izvorul prosperităţii sale. Ambiţia de a întrece toate celelalte popoare în putere şi strălucire l-a adus să pervertească pentru scopuri egoiste darurile cereşti — daruri care până acum fuseseră folosite pentru slava lui Dumnezeu. Banii, cărora trebuia să li se dea o întrebuinţare sfântă pentru binele săracilor şi pentru răspândirea principiilor de vieţuire sănătoasă în toată lumea, au fost cheltuiţi în mod egoist în proiecte ambiţioase. {PR 55.1}
Captivat de dorinţa nestăpânită de a întrece celelalte popoare în desfăşurări de fală, împăratul a pierdut din vedere nevoia de a-şi însuşi frumuseţea şi desăvârşirea de caracter. Căutând să se slăvească înaintea lumii, el şi-a vândut onoarea şi integritatea. Veniturile enorme, realizate din comerţul cu multe ţări au fost sporite prin impozite grele. În felul acesta mândria, ambiţia, risipa şi îngăduinţa de sine au dat ca rod cruzime şi stoarcere. Spiritul de corectitudine şi de chibzuinţă, care caracteriza purtarea lui cu oamenii în prima parte a domniei sale a fost schimbat. Din cel mai înţelept şi cel mai milos dintre conducători, Solomon a degenerat într-un tiran. Cel care odinioară fusese ocrotitorul poporului, milos şi temător de Dumnezeu, a devenit apăsător şi despotic. Un impozit după altul era pus peste popor pentru ca aceste mijloace să întreţină luxul curţii. {PR 55.2}
Oamenii au început să se plângă. Respectul şi admiraţia pe care odinioară le manifestaseră pentru împăratul lor s-au transformat în întristare şi dezgust. {PR 56.1}
Ca o apărare împotriva bizuirii pe braţul omenesc, Domnul îi avertizase pe aceia care aveau să conducă peste Israel să nu îşi înmulţească hergheliile de cai. Dar dispreţuind făţiş această poruncă, Solomon a adus cai din Egipt. „şi au adus lui Solomon cai din Egipt şi din toate ţările” (2 Cronici 1, 16; 9, 28). „Solomon a strâns cară şi călărime; avea o mie patru sute de cară şi doisprezece mii de călăreţi, pe care i-a pus în cetăţile unde îşi avea carele şi la Ierusalim, lângă împărat” (1 Împăraţi 10, 26). {PR 56.2}
Din ce în ce mai mult, împăratul a ajuns să privească luxul, îngăduinţa de sine şi favoarea lumii, ca dovezi ale renumelui. Femei frumoase şi atrăgătoare au fost aduse din Egipt, Fenicia, Edom, Moab şi din multe locuri. Aceste femei se numărau cu sutele. Religia lor era idolatră şi fuseseră învăţate să practice ritualuri crude şi degradatoare. Orbit de frumuseţea lor, împăratul şi-a neglijat datoriile faţă de Dumnezeu şi faţă de împărăţie. {PR 56.3}
Soţiile lui au exercitat o influentă puternică asupra sa şi treptat, au reuşit să-l determine să se unească cu ele în închinarea lor. Solomon dispreţuise îndurarea pe care Dumnezeu o dăduse ca să slujească de oprelişte împotriva apostaziei, iar acum s-a predat închinării idolatre. „Când a îmbătrânit Solomon nevestele i-au plecat inima spre dumnezei; şi inima nu i-a fost cu totul a Domului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David. Solomon s-a dus după Astartea, zeiţa sidonienilor, şi după Milcom, urâciunea amoniţilor” (1 Împăraţi 11, 4.5). {PR 56.4}
În partea de miazăzi a muntelui Măslinilor, faţă în faţă cu muntele Moria, acolo unde era aşezat cel mai frumos templu al lui Iehova, Solomon a înălţat o mulţime de clădiri impunătoare, spre a fi folosite ca altare idolatre. Pentru a fi plăcut soţiilor lui, el a aşezat idoli uriaşi — chipuri diforme din lemn şi din piatră — în mijlocul livezilor de mirţi şi de măslini. Acolo, înaintea altarelor zeităţilor păgâne, „Chemoş, urâciunea Moabului”, şi „Moloc, urâciunea fiilor lui Amon” (1 Împăraţi 11, 7), au fost practicate riturile cele mai dezgustătoare ale păgânismului. {PR 57.1}
Calea lui Solomon a adus pedeapsa ei sigură. Despărţirea de Dumnezeu, prin legăturile cu cei idolatri, a fost ruina lui. Când a lepădat legământul lui cu Dumnezeu şi-a pierdut stăpânirea de sine. Puterea lui morală s-a pierdut. Sensibilităţile lui fine s-au tocit, iar conştiinţa s-a împietrit. Acela care la începutul domniei dăduse pe faţă atât de multă înţelepciune şi milă, redând unei mame nefericite pe copilul ei neajutorat (1 Împăraţi 3, 16-28), a căzut atât de jos, încât a consimţit la înălţarea unui idol căruia i se ofereau ca jertfă copii vii. El, care în tinereţe fusese înzestrat cu înţelegere şi tact şi care, în bărbăţia lui, fusese inspirat să scrie: „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Proverbe 14, 12), în anii de mai târziu s-a despărţit atât de mult de curăţie, încât a îngăduit ritualurile revoltătoare şi destrăbălate, legate de adorarea lui Chemoş şi a Astarteii. El, care la consacrarea templului spusese poporului său: „Inima voastră să fie în totul a Domnului, Dumnezeului vostru” (1 Împăraţi 8, 61), a devenit un hulitor care îşi contrazicea cuvintele în inimă şi în viaţă. El a confundat libertatea cu desfrânarea. A încercat, dar cu ce preţ, să împace lumina cu întunericul, binele cu răul, curăţia cu necurăţia, pe Hristos cu Belial. {PR 57.2}
După ce a fost unul dintre cei mai mari împăraţi care au purtat vreodată un sceptru, Solomon a devenit un nelegiuit, unealta şi robul altuia. Caracterul lui, odinioară nobil şi bărbătesc, a devenit neputincios şi fără vlagă. Credinţa lui în Dumnezeul cel viu a fost anihilată de îndoieli ateiste. Necredinţa i-a întunecat fericirea, i-a slăbit principiile şi i-a degradat viaţa. Dreptatea şi generozitatea de la începutul domniei s-au schimbat în despotism şi tiranie. Sărmană, slabă fire omenească! Dumnezeu nu poate face decât puţin pentru oamenii care-şi pierd simţământul dependenţei de El. {PR 58.1}
În aceşti ani de apostazie, decăderea spirituală a lui Israel a progresat continuu. Cum putea fi altfel când împăratul lor îşi unise interesele cu agenţi satanici? Prin aceste mijloace, vrăjmaşul lucra la întunecarea conştiinţei izraeliţilor cu privire la închinarea adevărată şi cea falsă; şi astfel, ei au devenit o pradă uşoară. Comerţul cu alte popoare i-a adus în strânsă legătură cu aceia care nu-L iubeau pe Dumnezeu, iar dragostea lor pentru El a fost mult slăbită. Simţul lor viu cu privire la caracterul înalt şi sfânt al lui Dumnezeu aproape că a dispărut. Refuzând să meargă pe calea ascultării, ei şi-au manifestat ataşamentul faţă de vrăjmaşul neprihănirii. Căsătoria cu cei idolatri devenise o practică obişnuită, iar izraeliţii şi-au pierdut repede orice oroare faţă de idolatrie. Poligamia era încurajată. Mamele idolatre şi-au adus copiii să participe la ritualuri păgâneşti. În viaţa unora, slujirea religioasă, curată, instituită de Dumnezeu, a fost înlocuită cu idolatria cea mai întunecată. {PR 58.2}
Creştinii trebuie să se păstreze deosebiţi de lume, de spiritul şi influenţa ei. Dumnezeu ne poate păstra în lume, dar noi nu trebuie să fim din lume. Iubirea Lui nu este nesigură şi oscilantă. El veghează fără încetare asupra copiilor Săi, cu o grijă nemăsurată. Dar El cere o credinţă neîmpărţită: „nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt: nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei 6, 24). {PR 59.1}
Solomon a fost înzestrat cu o înţelepciune minunată; dar lumea l-a îndepărtat de Dumnezeu. Bărbaţii de astăzi nu sunt mai tari decât el; ei sunt tot atât de predispuşi să cedeze influenţelor care au provocat căderea lui. După cum Dumnezeu l-a avertizat pe Solomon de primejdie, tot astfel El îi avertizează pe copiii Săi să nu îşi primejduiască sufletele prin asemănarea cu lumea. „Ieşiţi din mijlocul lor” — îi cheamă El — „şi fiţi deosebiţi … nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată şi voi îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic” (2 Corinteni 6, 17.18). {PR 59.2}
În mijlocul prosperităţii se ascunde primejdia. De-a lungul veacurilor, bogăţiile şi onoarea au fost însoţite totdeauna de primejduirea umilinţei şi a spiritualităţii. Nu vasul gol este greu de purtat; vasul plin până sus trebuie echilibrat cu atenţie. Necazul şi împotrivirea pot produce amărăciune; dar prosperitatea este cât se poate de primejdioasă pentru viaţa spirituală. Dacă elementul omenesc nu este în continuă supunere faţă de voia lui Dumnezeu, dacă nu este sfinţit prin adevăr, atunci prosperitatea va trezi cu siguranţă tendinţa naturală către îngâmfare. {PR 59.3}
În valea umilinţei, unde oamenii depind de Dumnezeu, ca El să-i înveţe şi să le călăuzească fiecare pas, acolo este o anumită siguranţă. Dar aceia care stau într-un turn înalt şi care, datorită poziţiei lor, se presupune că au o mare înţelepciune se află în cea mai gravă primejdie. Dacă astfel de oameni nu fac din Dumnezeu sprijinul lor, ei vor cădea cu siguranţă. Când mândria şi ambiţia sunt îngăduite, viaţa se ruinează; căci mândria nu simte nici o nevoie şi închide inima faţă de binecuvântările nemărginite ale Cerului. Acela care îşi ia ca ţintă proslăvirea de sine, se va pomeni lipsit de harul lui Dumnezeu, cu al cărui ajutor sunt câştigate bogăţiile adevărate şi cele mai depline bucurii. Dar acela care dă totul şi face totul pentru Hristos va cunoaşte împlinirea făgăduinţei care zice: „Binecuvântarea Domnului îmbogăţeşte, şi El nu lasă să fie urmată de nici un necaz” (Proverbe 10, 22). Cu atingerea plăcută a harului, Mântuitorul alungă din suflet neliniştea şi ambiţia nesfântă, transformând vrăjmăşia în dragoste şi necredinţa în încredere. Atunci când El vorbeşte sufletului, invitându-l: „Urmează-Mi”, vraja atracţiei este îndepărtată. La sunetul glasului Său, duhul de lăcomie şi de ambiţie părăseşte inima, iar oamenii se ridică, eliberaţi, ca să-L urmeze. {PR 60.1
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s