O nuntă la munte pe care nu am vrut s-o oficiez

După-amiaza de Sabat a început așa cum plănuisem.

O orchestră de aproximativ 30 de elevi de la Campion Academy, școala unde lucram în calitate de capelan, a distribuit cartea ”Calea către Hristos” de Ellen G. White  într-un orășel situat la poalele munților, în statul Colorado, S.U.A.

După aceea, ne-am întors la biserica adventistă la care, elevii noștri tocmai prezentaseră un program, ne-am schimbat hainele și ne-am pregătit să urcăm pe în Rocky Muntains, în parcul național din apropiere

Dar, când autobuzul nostru s-a oprit la un punct de belvedere într-un loc pitoresc aproape de vârf, singurul lucru pe care mi l-am dorit era să mă întorc imediat înapoi și să plec. Zeci de oameni îmbrăcați în haine lungi, aceasta era priveliștea pe care o aveam în fața ochilor. La prima vedere, am crezut că aparțineau vreunei religii orientale agresive și nu voiam să mă cert cu ei.

Elevii mei au stăruit aproape cinci minute să-i las să dea mărturie acestor oameni. Am fost de acord, deși fără tragere de inimă, spunându-le că între timp eu voi face niște poze. După câteva minute, unul dintre elevi a venit la mine și mi-a spus: ”Nu e o religie orientală. Este o nuntă havaiană.”

S-a dovedit că mirele  se născuse în Hawai, așa că nunta era în stil havaian. Dar, spuse elevul, mirii au o problemă: pastorul întârziase deja 45 de minute.

”Tu nu ești pastor?” mă întrebă elevul.

”Da, sunt. Dar nu știu nimic despre acești oameni,” am spus. ”Nu aș vrea să fac ceva ilegal.”

”Chiar au nevoie de ajutor,” îmi spuse el.

”De ce nu te duci să vorbești cu ei?”

L-am asigurat că pastorul lor va veni. Elevul nu era prea sigur. Am căzut de acord să mai așteptăm 10 minute. Pastorul nu a apărut. Am văzut mireasa plângând lângă o mașină. M-am apropiat de ea.

”Înțeleg că aveți o problemă,” i-am spus.

Cu lacrimi în ochi, femeia mi-a explicat că pastorul lor avusese un accident și nu a putut veni la nuntă.

Mireasa îmi câștigase simpatia.

”Bine,” am spus. ”Cred că pot oficia eu nunta.”

Părea surprinsă. ”Ce te face să crezi că poți face acest lucru?” spuse ea.

”Sunt pastor, ” i-am răspuns.

”Nu arăți ca un pastor. ”

”Doamnă, nu te mint,” am spus, scoțând portofelul  ca să-i arăt licența mea de pastor.

A făcut ochii mari. ”Chiar ești pastor,” spuse ea.

”Ți-am spus că sunt.”

”Poți să ne căsătorești?”

Acum, drept să spun nu eram prea sigur. ”Aș vrea să văd certificatul de căsătorie.” Am examinat cu atenție hârtia. Părea în ordine.

”Cred că voi oficia serviciul de cununie,” i-am spus. ”Cum vă numiți?”

Elevii au văzut ce se întâmplă și erau foarte bucuroși. Câțiva dintre ei au cântat pentru miri înainte de începerea ceremoniei. Apoi, tatăl miresei și-a însoțit fiica, acum zâmbitoare, până în față. Mirele a cântat ”Cântecul havaian pentru nuntă” acompaniat de chitară. Domnul mi-a dat câteva cuvinte pe care  să le spun, apoi i-am declarat soț și soție.

După aceea, mama mirelui mi-a spus ceva ce mai stârnește și azi fiori de-a lungul coloanei vertebrale.

”Nu cred că a fost doar o întâmplare,” spuse ea. ”Cred că acest lucru trebuia să se întâmple. Uită-te la cămașa ta.”

Am privit în jos la hainele mele. Purtam blugi, adidași și o cămașă albastră. Peste buzunarul cămășii era capsat cuvântul ”Hawai” în culorile curcubeului. Cumpărasem cămașa cu câțiva ani în urmă într-o scurtă vacanță petrecută acolo cu soția. Când mi-au pus cununa de flori în jurul gâtului, mă simțeam ca și cum participarea mea fusese menită să se întâmple.

Am dat tinerilor căsătoriți un cadou de nuntă: cartea  ”Calea către Hristos.”  Cei doi nu auziseră niciodată de adventiștii de ziua a șaptea. Nuntașii s-au îndreptat apoi  spre restaurantul de la poalele muntelui pentru continuarea petrecerii, iar eu m-am bucurat împreună cu elevii mei că am putut participa la această nuntă.

Aș fi fost fericit dacă povestea s-ar fi încheiat aici. Dar nu s-a încheiat.

Doi ani mai târziu, locuiam în Texas și devreme, într-o dimineață de Sabat, am primit un apel telefonic de la un veteran al evanghelizării cu literatură din Colorado.

”Benjie, aș vrea să știu că stai jos,” mi-a spus el. Așa că m-am așezat.

”Își amintești tinerii pe care i-ai cununat în Parcul Național Rocky Mountains?” m-a întrebat.

”Cum aș putea uita?” am răspuns. ”O nuntă, îmbrăcat cu blugi. N-am mai oficiat nici o altă nuntă în asemenea ținută.”

Evanghelistul cu literatura mi-a povestit că perechea citise ”Calea către Hristos” și contactase o biserică adventistă pentru a obține mai multe informații.

”Așa că le-am trimis mai multe cărți,” spuse el. ”Apoi, au vrut studii biblice. Și am studiat Biblia cu ei timp de șase luni. Cred că vei fi fericit să afli că astăzi vor fi botezați la biserica adventistă Greeley.”

Au trecut încă doi ani. Campion Academy, școala unde fusesem capelan, m-a invitat să conduc o săptămână de rugăciune. Când m-am ridicat să încep predica din Sabat, am văzut pe evanghelistul cu literatura intrând cu o  pereche având un copilaș de mână.

După serviciul divin, mi-au povestit și amănunte. După botez, tinerii căsătoriți și-au invitat prietenii la evanghelizările din biserica lor și trei dintre aceștia au fost botezați. În plus, mama mirelui fusese botezată și lucra  la un spital adventist din Hawai.

În ziua aceea nu voisem să mă opresc să mă cert cu oamenii în haine albe. Dar Domnul a putut folosi câțiva elevi și un tip care purta o cămașă havaiană pentru a da mărturie pentru El.

Benjie Leach este capelan voluntar pentru sănătatea căminului în Fort Worth, Texas.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s